faustin

-După ce am scăpat de infernul din uzină – îşi continua istorisirea  Pius Brânzeica – m-am apucat temeinic de învăţat. Aveam suficient timp  şi pentru citit. Pentru că mai scriam poezii, am făcut cunoştinţă cu câţiva din boemii oraşului şi – în măsura în care mi-o îngăduiau puţinii mei bani de buzunar  – am început să frecventez cârciumile. Nu atât pentru că îmi plăcea băutura, ci pentru că descopeream acolo un mediu plin de culoare care până atunci îmi fusese cu totul necunoscut. În subsolul unui restaurant din centru  tocmai se deschisese o berărie cu aer de tavernă medievală. Acolo îmi plăcea cel mai mult să zăbovesc, câteodată ore întregi, în faţa unei halbe de bere, singur sau în tovărăşia vreunui prieten. Şi tot acolo a început întâmplarea despre m-aţi rugat să vă povestesc.

Era într-o seară ploioasă şi rece când, după o mică ceartă cu tata, am plecat de acasă. Nădăjduiam că voi întâlni la berărie vreun prieten sau cunoscut. Localul era însă aproape pustiu. M-am aşezat la o masă şi am comandat o halbă de bere. Trebuie să vă spun că pe vremea aceea eram un adolescent subţiratic şi nu prea arătos, fumam ca un şarpe, purtam plete şi blugi, şi, ca mulţi dintre tinerii de atunci, încercam să-mi compun o înfăţişare excentrică şi non-conformistă. Dacă îmi aduc bine aminte, cearta cu tata pornise tocmai de la pletele mele şi de la observaţia lui, probabil îndreptăţită, că arăt ca o sorcovă. Vă spuneam la început că eu nu-mi amintesc cu plăcere de adolescenţă. E vârsta la care suntem proşti, teribil de proşti, dar ne credem deştepţii pământului. Nici eu nu eram mai breaz decât alţii şi simt un fior rece pe şira spinării când îmi aduc aminte de vreuna din neghiobiile pe care le debitam la optsprezece ani, pe un ton înfumurat şi cu aerul că aş fi descoperit cine ştie ce adevăruri, privindu-i pe cei mai în vârstă cu un fel de condescendenţă superioară. Abia spre treizeci de ani am izbutit să mă vindec de această boală a copilăriei, de care unii nu se lecuiesc niciodată, rămânând până la moarte nişte adolescenţi.

-Din păcate, nu putem sări de la copilărie direct la maturitate – spuse profesorul Faustin.

-Ei, are şi adolescenţa farmecul ei – veni replica lui Ieronim Baiulescu. Primele idile, primele strângeri de mână, primul sărut…

-Şi mortul, tată? – se auzi, ca de sub pământ, vocea chelălăită a părintelui Andreicuţ.

Pentru câteva clipe am încremenit toţi. Parcă un val de frig pătrunsese iarăşi în încăpere. Iar ochii mei s-au îndreptat, involuntar, către  Cerberul negru de marmură, care ne prezida adunarea.

-Istoriseşte mai departe, prietene Pius – rupse în cele din urmă tăcerea amfitrionul.

-Stăteam de vreo două ore în berărie, golisem câteva halbe tot sperând în apariţia vreunui chip cunoscut, când deodată cineva mi-a cerut voie să se aşeze la masa mea.

-Nădăjduiesc că nu era diavolul – rânji Lazăr Săvoiu.

-Musafirul nepoftit – continuă profesorul Pius, ca şi cum n-ar fi auzit replica răutăcioasă a prozatorului – era un un grăsan  cu o faţă roşie şi un nas borcănat, care trădau patima băuturii. Purta pe cap o bască uzată şi era îmbrăcat într-un balonzaid vechi, căruia îi lipsea nasturele de sus. Vorbirea lui, uşor împleticită, dovedea că, înainte de a coborî treptele berăriei, mai poposise şi prin alte localuri. La prima vedere, părea unul dintre acei beţivi joviali şi bonomi care fac parte din fauna obişnuită a cârciumilor şi de la care în mai multe rânduri mi-a fost dat să aud observaţii morale nu lipsite de înţelepciune. Iar în perioada în care am frecventat locurile unde se bea mărturisesc că le-am căutat câteodată tovărăşia. Deşi nu mă mai ating de alcool de vreo trei decenii, căci acesta nu face casă prea bună cu matematica, recunosc că localurile şi, în general, cele mărginaşe, nu restaurantele fudule din centru,  sunt  nu doar nişte locuri de perdiţie, ci şi un soi de mici universităţi populare sui-generis, de unde, dacă eşti înzestrat cu un oarecare spirit de observaţie, te poţi alege cu anumite învăţăminte.

Omul din faţa mea avea şi el o filosofie de viaţă, pe care n-a întârziat să şi-o expună într-o ameţitoare explozie logoreică. Spunea că deşi el este un om fără şcoală – n-are decât patru clase primare – pune un mare preţ pe învăţătură şi îi respectă în mod deosebit pe oamenii învăţaţi, dar şi pe tinerii din ziua de azi care, în loc să se ţină de băutură, femei şi scandaluri, ca tinerii de pe vremea lui, dovedesc dragoste pentru carte şi izbutesc să termine o facultate. Apoi mi-a dat exemplul fetelor sale, două copile cuminţi, deştepte şi ascultătoare – amândouă studente la politehnică. Oare nu cumva eram şi eu din întâmplare student?  I-am răspuns că sper să devin cât mai curând. Atunci s-a uitat la mine cercetător, cu o privire iscoditoare, ca şi cum ar fi vrut să mă cântărească şi să mă măsoare pe toate părţile, şi m-a întrebat unde lucrez. Întrebarea asta nu mi-a plăcut. Îmi era ruşine să mărturisesc că deocamdată tai frunză la câini, trăind pe spinarea părinţilor mei, dar îmi era şi oarecum frică: tinerii care nu aveau un loc de muncă puteau, pe timpurile acelea, să fie învinuiţi de parazitism şi să încapă pe mâna miliţiei. Aşa că i-am răspuns că lucrez la combinatul metalurgic, în secţia de turnătorie. Nu ştiu de ce, răspunsul meu i-a plăcut foarte mult, căci a izbucnit într-un râs zgomotos, şi-a întins către mine mâna păroasă şi grea, m-a bătut de câteva ori prieteneşte pe umăr, iar pe urmă m-a întrebat ce mai face prietenul lui de o viaţă, maistrul Beşleagă. Îl cunoscusem destul de bine în cele câteva săptămâni de uzină pe acest bătrânel ciufut şi ursuz, pe care îl antipatizau toţi lucrătorii din secţie şi, prin urmare, am răspuns fără să şovăi niciun moment că maistrul e bine, sănătos şi mai exigent decât niciodată. De data asta răspunsul meu a fost parcă şi mai pe placul grăsanului, care a râs îndelung, m-a bătut iarăşi pe umăr şi şi-a cerut îngăduinţa să-mi ofere o halbă de bere.

Mi s-a adus berea şi am ciocnit cu tovarăşul meu de masă. La scurt timp după aceea, acesta şi-a consultat ceasul de mână – o rablă sovietică în vîrstă de cel puţin două decenii – şi a spus că trebuie să mă părăsească, urmează să intre în schimbul trei, oricum i-a făcut multă plăcere să discute cu un tânăr aşa de cult şi de politicos. Speră să ne revedem cât mai curând la o halbă de bere şi la o discuţie prietenească.

După plecarea grăsanului, n-am mai zăbovit nici eu prea mult în local. Se făcuse târziu şi trebuia să mă grăbesc dacă voiam să mai prind ultimul autobuz. Nu l-am apucat însă, căci în seara aceea mi s-a întâmplat să ajung, pentru prima şi ultima oară în viaţa mea, la miliţie.

-Cum, domnule profesor? Un om atât de onorabil ca dumneavoastră? – chicoti Lazăr Săvoiu.

-A chemat cineva miliţia? – se trezi iarăşi parcă din somn părintele Andreicuţ. Nu ne duceţi tată acolo, la frig şi la întuneric!

Cine ştie ce vechi amintiri se treziseră în mintea tulbure a părintelui.

-Nici nu ieşisem bine din berărie – continua profesrul Pius – când am fost oprit de doi miliţieni, care mi-au cerut buletinul şi legitimaţia de serviciu. Şi cum nu aveam asupra mea niciun act, cum poate că ţinuta mea li s-a părut ostentativă şi provocatoare (era tocmai în vremea când Ceauşescu interzisese barba şi pletele) am fost invitat într-o maşină parcată discret la vreo cincizeci de metri şi condus la sediul miliţiei.

Nu vreau să vă vorbesc amănunţit despre ruşinea şi umilinţele pe care le-am îndurat în noaptea aceea. E destul să ştiţi că a trebuit să aştept mai bine de două ceasuri într-un fel de anticameră, în tovărăşia unor personaje ca desprinse dintr-o Curte a Miracolelor, dintre care unul a avut chiar neobrăzarea să mă întrebe ce am ciordit. Că am primit câteva bastoane peste spate şi mi s-au ciopârţit pletele. Că am fost supus unui interogatoriu lung şi obositor şi ameninţat cu închisoarea, dacă nu-mi găsesc cât mai curând un serviciu. Dar cea mai mare ruşine a fost atunci când mi s-a cerut numărul de telefon de acasă, iar tatăl meu a fost chemat la miliţie, sub pretext că trebuie să-mi confirme identitatea.

Se luminase de ziuă când tata a primit permisiunea să mă ducă acasă. Ne-am îndreptat în tăcere spre cea mai apropiată staţie de autobuz. Eu aveam ochii roşii de plans. Tata păşea pe lângă mine posomorât cu capul în pământ, fără să-mi adreseze niciun cuvânt. Deodată o siluetă bondoacă ne-a tăiat drumul. Spre surprinderea mea, în lumina cenuşie a dimineţii, l-am recunoscut pe grăsanul din berărie, care m-a privit drept în ochi, mi-a adresat o strâmbătură dispreţuitoare şi a şuierat printre dinţi:

-Combinatul metalurgic, ai? Secţia turnătorie! Maistrul Beşleagă e bine şi sănătos!

Apoi a trecut pe lângă mine, izbindu-mă violent cu şoldul, gata să mă răstorne, şi a dispărut pe una din străduţele laterale.

Ulterior aveam să aflu, cu totul din întâmplare, că maistrul Beşleagă murise imediat după plecarea mea din uzină.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: