valeriu mircea popa

Adeseori, poemele lui Valeriu Mircea Popa se nasc din capriciile unei memorii parcă ușor obosite, cu imponderabile „schimbări de culoare”, dar și de temperatură, astfel încât ele dobândesc aerul unor „vorbiri la trecut”, iar „carcera spațială” din volumul Camera de subsol poate lua alteori forma neliniștitoare a trecutului  ”carceral”, a golului dintre „plecare” și „ajungere”: „ca să construiești o punte/între malurile  prăpastiei/ai nevoie de cel puțin două pietre//una care pleacă/și cealaltă care ajunge/ceva nu tocmai solid/și care-și schimbă mereu culoarea/cum ar fi o memorie/sau un cameleon//fiecare în spate/cu propria cruce de apă” (o punte). Viața interioară și procesele, mereu șerpuitoare, mereu insidioase, ale memoriei, stau sub semnul unui dinamism absolut, se destramă și se reașează la nesfârșit, iar „imaginația materială” a poetului e dominată, în consecință, de prezența acvaticului, cu aspectele sale aurorale, dar și cu cele „thanatice”, cu rădăcini mai îndepărtate în apele bacoviene: „iartă-mă/n-am vrut să te înghit/însă pur și simplu se cuvenea/ca măcar unul dintre noi să supraviețuiască/mărturisea apa//în timpul visului/cred că-i părea rău” (fără titlu). În acest univers, unde toate trăirile stau la timpul trecut, privirea devine ea însăși o anexă a memoriei, e un „relicvar” care percepe spectrul „de după violet” și ”dinainte de roșu”, adică ”aversul” realului, care ar constitui, în viziunea lui Valeriu Mircea Popa, adevărata sursă a poeziei: „dacă înconjori cu degetul/de trei ori/un cub de zahăr/o sa înceapă iarăși ploaia//și sumedenie de cifre/nu vor mai fi povestite//rămâne însă privirea//un relicvariu sferic/topindu-se în cuprindere//după violet//și înainte de roșu”. (privirea). Pentru ca această privire care se deschide asupra nevăzutului  să devină cu adevărat funcțională este nevoie însă de o încetinire a ritmurilor vitale până la starea de „aproape mort”, dar și de o știință a tăcerilor apăsătoare și pline de tâlc, unde s-a acumulat un potențial uriaș de energii magice: „un blid de lăcuste prăjite costă ceva mai puțin/decât o porție de stridii//așa că diseară o să mâncăm spanac//răspundeam eu/cel aproape mort//apoi tăceam amândoi/până ce apa începea să fiarbă/ în paharul de hârtie” (paharul de hârtie). Acum anecdota personală ia aspectul unei autobiografii fabuloase, iar personajul liric se proclamă urmașul unor cadavre „aproape vii”, care și-au compensat deficitul de vitalitate prin excesul de costumație și de ornament: „nopțile rămân frumoase/dar zilele nu fac doi bani//și bunicul doarme//adică stă cu ochii închiși/în fotoliu/și navighează pe Internet//coiful cu țepușă de alamă/și panaș/cum purtau toți cei din garda regală/îi atârnă puțin într-o parte/seamănă oarecum cu Bismarck” (bunicul era un colonel mort). Marginalitatea pe care și-o revendică eul poetic nu este nicidecum astfel una socială, ca la autorii grupului 2000, ci existențială, de vreme ce constă într-un  exercițiu ascetic, voit sau impus, iar actantul liric se transformă într-un soi de damnat sau de ales, căruia i se refuză aproape total existența: „nimic nu-ți aparține/cu desăvârșire/asta era legea/nici măcar o femeie foarte tânără/și aproape goală/un fel de plantă cu aripi/în brațele tale/dar tu nici măcar nu exiști/șoptește ea printre lacrimi/două sau trei sau cel mult patru zile/în fiecare lună/spălându-și cu apă și cu nisip/vioara ei roșie” (o vioară roșie). Viața se reduce astfel la capacitatea de a percepe lucrurile cu o acuitate vizuală neobișnuită ( distanța în timp sporește  această acuitate până aproape de halucinant),  iar fiecare privire, care descompune și realcătuiește la nesfârșit pânza realului, pare preludiul unei iluminări amînate mereu, căci poezia lui Valeriu Mircea Popa nu-și revendică rostirea metafizicului. ci se oprește la semnele acestuia, pe care le descoperă în cotidian sau în propria-i biografie, făcându-le încă și mai pertinente prin asamblarea lor în structuri și configurații pliine de insolit. Acum „metoda” sa se va apropia mai mult de a plasticianului decât de a poetului: el elaborează „desene pe asfalt”. „tatuaje”, „schițe de portret” sau „graffitti”, care au aerul „picturilor metafizice”, culminând în compoziția amplă, care ridică biografismul la dimensiunile istoriei exemplare, ca în acest superb poem dedicat Marianei Marin: „cu melancolie/prin Rusia/mestecenii își legănau vodca/de-a lungul stepelor//n-am fost niciodată/acolo//dar țin minte prea bine/cum eram teribil de singur/într-un tren hodorogit/și vodca era copilul mestecenilor/copilul pierdut/ce trebuia legănat toată noaptea/printre stepe/pînă la capătul Rusiei/oricum pînă ce mai rămânea în compartiment/doar scheletul de sticlă/dinafara trupului/privindu/te cu niște ochi nevinovați de mari/și aici/și dincolo/deja nicăieri” (copilul mestecenilor). Și mai trebuie spus că în asamblarea acestor imagini  poetul dovedește o migală și o îndemânare de bătrân bijutier; el crede încă în lucrul bine și pe îndelete făcut cu ceva din ingenuitatea meșterilor medievali, are orgoliul de a confecționa „unicate” cu stranii irizări de argintărie și, într-un cuvânt, are „stil”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: