faustin

Părinţii mei erau muncitori la Republica. Am fost patru fraţi, iar eu eram cel mai mic şi mai rău dintre ei. Dacă fraţii mei mai mari s-au dovedit nişte copii ascultători, care îşi vedeau de carte şi de învăţătură – au ajuns de altfel toţi trei oameni cu facultate – eu le-am făcut multe necazuri părinţilor în copilărie. Eram bătăuşul cartierului, aveam note proaste la şcoală, iar pe la doisprezece ani mă înhăitasem cu o bandă de ţigănuşi şi am început să deprind meşteşugul  hoţiei de buzunare. Starostele nostru era o namilă de ţigan poreclit Chiorul, fiindcă îşi pierduse un ochi într-o încăierare cu cuţitele din Vitan. Lui trebuia să-i dăm toată prada pe care izbuteam să o încropim după ce, cu inima cât un purice, trudiserăm o zi întreagă prin tramvaie, autobuze sau prin marile magazine bucureştene. N-am fi îndrăznit să-l înşelăm cu niciun bănuţ, deoarece Chiorul era iute la mânie şi gata să scoată cuţitul ori de câte ori socotea că i s-au călcat bătăturile. Nouă nu ne lasă decât de o sticlă de rachiul ieftin şi de nişte pachete de ţigări, iar uneori ne poftea la el acasă, unde ne ospăta cu câte o friptură şi câteva pahare de vin. După o asemenea şcoală, la paisprezece ani mă puteam socoti bărbat în toată puterea cuvântului. Fumam două pachete de ţigări pe zi, beam de stingeam, snopisem în bătaie toată ţigănimea de seama mea a cartierului, iar legătura trupească dintre bărbat şi femeie nu mai avea pentru mine nici un secret. Tot pe atunci, m-am răzvrătit împotriva Chiorului şi l-am doborât cu câţiva pumni în ficat, făcându-l să-mi ştie de frică, pentru că eram tânăr şi viguros ca un taur, iar el începuse să dea semne de bătrâneţe. Socoteam că venise momentul să am propria-mi bandă.

-Ce trecut glorios! – spuse zâmbind Daria Maru.

-Probabil că, dacă n-ar fi fost boxul, aş fi ajuns un borfaş şi n-aş fi avut niciodată onoarea să stau la masă cu dumneavoastră. Boxul a făcut din mine om, lui îi datorez tot, el m-a ajutat să-mi disciplinez firea violentă şi arţăgoasă şi a făcut ca numele meu să apară în toate ziarele şi să fie cunoscut până şi de gospodinele care n-au văzut în viaţa lor o gala de box.

Reuşisem să termin cu chiu cu vai opt clase şi să intru la o şcoală profesională. Eram la începutul primului an, când un anunţ afişat la poarta şcolii aducea la cunoştinţa doritorilor că băieţii care vor să facă box se pot prezenta a doua zi la o mica sală de pe Dudeşti, în vederea unei selecţii. M-am prezentat într-o doară şi am fost selecţionat, iar de atunci viaţa mea s-a schimbat cu trei sute şaizeci de grade. Am îndrăgit de la început acest sport, care nu presupune, aşa cum cred neiniţiaţii, doar nişte pumni viguroşi şi o bărbie rezistentă la lovituri. Boxul, domnilor, e o artă care se cere însuşită cu răbdare şi perseverenţă, cu preţul unor numeroase ore de antrenament şi a unei vieţi foarte disciplinate. Am abandonat prieteşugul cu borfaşii cartierului, nu m-am mai atins de ţigări şi de băutură şi am început să mă antrenez cu înverşunare. Eram cel mai sârguincios dintre băieţii din grupa mea. Cuvintele de laudă ale antrenorului, care îmi prevedea un viitor strălucit, în loc să mă facă să mă umflu în pene şi să mă culc pe o ureche, îmi stârneau şi mai tare ambiţia, iar rezultatele n-au întîrziat să apără. La şaisprezece ani eram campion republican de juniori. La douăzeci – obţineam prin k.o. un titlu european. Apoi a urmat altul. Începusem să mă gândesc la o medalie olimpică. Se apropia olimpiada de la Montreal şi eram considerat unul din principalii favoriţi ai categoriei mele.

-Îţi cunosc pe de rost cariera şi am fost unul dintre admiratorii dumitale cei mai entuziaşti – zise Ieronim Baiulescu.

-Arătai minunat pe vremea aceea – zâmbi Daria Maru. Rareori mi-a fost dat să văd un corp bărbătesc mai bine făcut. Îţi urmăream şi eu toate meciurile la televizor, dar nu pentru că m-ar fi interest boxul…

-Aveam pe atunci douăzeci şi şase de ani, o vârstă ideală pentru marile performanţe în sport – continua Radu Rogalski – şi mă puteam considera un om împlinit. Eram la apogeul carierei mele sportive, îmi întemeiasem o familie, terminasem liceul la fără frecvenţă şi eram student în ultimul an la facultatea de educaţie fizică. Părinţii mei, care la un moment dat se gândiseră serios să mă interneze într-o şcoală de reeducare, puteau în sfârşit răsufla uşuraţi: din ruşinea familiei devenisem mândria acesteia. Nu-mi mai  lipsea decât medalia olimpică, pe care am  reuşit s-o câştig în cele din urmă, chiar dacă n-a fost din metalul cel mai strălucitor.

-Am urmărit cu sufletul la gură finala aceea – spuse Ieronim Baiulescu – şi încă mi-o amintesc foarte bine. Ai pierdut pe muche de cuţit, iar cubanezul a fost puţin favorizat de arbitri. Nu se arătase cu nimic mai bun decât dumneata.

-Mai erau câteva luni până la olimpiadă, iar în Polonia urma să aibă loc un mare turneu preolimpic. Plecam drept principal favorit, cu atât mai mult cu cât pugiliştii din Cuba anunţaseră că nu vor participa. Până în finală am bătut tot. Dar acolo m-am împotmolit într-un chip atât de ciudat încât, chiar dacă nu sunt o fire predispusă spre superstiţii, înclin să cred că n-a fost lucru tocmai curat la mijloc.

-Oare spiritele intervin şi într-un domeniu atât de profan cum e sportul, profesore Faustin? – întrebă ironic Lazăr Săvoiu.

-Aversarul meu din finală urma să fie un tânăr boxer african, care nu participase până atunci la niciun turneu din Europa. Trecuse surprinzător de toţi adversarii de până atunci obţinând chiar două victorii prin k.o. Din puţinele informaţii pe care antrenorul meu izbutise să le adune, am aflat că era campionul ţării sale la semi-mijlocie, şi că fusese câştigătorul câtorva turnee de pe continentul său. Dar cum Africa – după cum probabil cunoaşte Ieronim Baiulescu – nu prea conta pe vremea aceea în box, nu existau motive de îngrijorare. Eram în mare formă şi nu prea vedeam cum un puşti lipsit de experienţa marilor competiţii ar putea să-mi creeze probleme. Antrenorul mi-a recomandat să fiu totuşi prudent: asemenea necunoscuţi se pot dovedi uneori foarte imprevizibili.

Înaintea meciului am fost vizitat la vestiar de adversarul meu şi de antrenorul acestuia – aşa cum se mai obişnuieşte câteodată, chiar dacă nu face parte din protocolul obişnuit al competiţiilor – pentru o strângere de mână şi câteva fraze  de convenienţă. Şi trebuie să vă spun că antrenorul acela avea o înfăţişare extrem de ciudată. Foarte înalt, foare slab, cu părul alb tuns perie şi cu nişte sprâncene la fel de albe şi foarte stufoase, cu o faţă uscată şi străbătută de o mulţime de riduri care îmi dădea impresia unei persoane neobişnuit de în vârstă pentru a mai sta la colţul ringului. Când mi-a strâns mâna, mi s-a părut că simt ceva ca un fel de curent electric de slabă intensitate străbătându-mi degetele, palma şi braţul.

Am dominat clar primele două reprize şi chiar am reuşit să-mi dobor la podea adversarul. Deşi era puternic şi rezistent, dar înzestrat cu o tehnică destul de rudimentară, loviturile sale mergeau mai mult în gol. Aşteptam cu încredere ultimua rundă. În pauza dinainte, antrenorul îmi mai recomandă odată să fiu prudent şi să nu caut cu orice preţ lovitura desisivă. Pentru că, oricum, conduceam detaşat la puncte, tactica cea mai potrivită acum era un joc de apărare foarte atent, căci probabil adversarul va încerca să recupereze pe ultima sută de metri ceva din terenul pierdut. În colţul său, acesta discuta cu înfrigurare cu antrenorul său, care părea foarte agitat, gesticula violent, iar într-un moment când arbitrul de ring era întors cu spatele, m-am pomenit că-l văd scuipând de trei ori în direcţia mea.

A început şi ultima repriză. Am încercat să urmez indicaţiile antrenorului, dar în jocul meu nu se mai lega nimic. Simţeam o moleşeală ciudată în braţe şi în picioare, mişcările mele deveniseră dintr-o dată stângace, eschivele – întârziate, iar africanul venea peste mine cu tot mai multă înverşunare şi începuse să lovească în plin. O directă în bărbie m-a îndoit. Am încercat să ripostez cu unul din cunoscutele mele croşeuri necruţătoare care trântiseră la podea atâţia adversari, dar lovitura s-a dus în gol. Aveam impresia că am uitat să boxez, îmi simţeam corpul secătuit până şi de ultima picătură de energie, mă mişcam în ring ca un om beat şi auzeam ca prin vis îndemnurile antrenorului care îmi cerea să ies din nou la atac. Pe la mijocul reprizei n-am mai fost în stare să opun nicio rezistenţă, iar un upercut în ficat m-a făcut să-mi pierd cunoştinţa. A fost singura înfrângere prin k.o. din întreaga mea carieră.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: