faustin

-Magie africană! – exclamă profesorul Faustin.

-Da, am citit şi eu destule despre isprăvile vracilor africani –zise Pius Brânzeica. Se spune că pot să readucă morţii la viaţă şi să distrugă conştiinţa unui individ cu scopul de a-l transforma într-o unealtă docilă.

-Toţi am auzit despre zombies – făcu Titus Ciumara.

-Poveşti! – chicoti Lăzar Săvoiu.

-Poveşti? – interveni Ieronim Baiulescu. Radu Rogalski a simţit pe pielea lui că nu sunt tocmai poveşti. Şi eu sunt convins că n-a fost lucru curat cu finala aceea.

Atunci se făcu auzită din nou vocea groasă a Colonelului, care prinsese iarăşi poftă de vorbă:

-Îmi daţi voie să spun şi eu ceva?

-Vorbeşte, Colonele! – veni îndemnul amfitrionului.

-Mie povestea doamnei Daria Maru despre fiul care şi-a sugrumat mama mi-a adus aminte de cazul Veroiu. Într-o vreme s-a vorbit mult despre el. Cunoaşteţi probabil povestea.

-Aşteptăm să ne-o spui dumneata – surâse Daria Maru.

-E vorba despre o crimă celebră. Victima se numea Maria Veroiu. Toate astea s-au petrecut acum patruzeci şi mai bine de ani. N-am participat direct la anchetă, dar am fost de faţă la procesul ucigaşului, unde s-au spus şi unele dintre acele lucruri ciudate, care sunt atât de pe placul unora dintre dumneavoastră.

-Povesteşte odată, Colonele, nu ne mai fierbe! – zise Radu Rogalski.

-Maria Veroiu era o femeie de vreo patruzeci de ani. Trăia în oraşul B., unde tocmai fusesem adus ca proaspăt ofiţer de securitate. Locuia într-o mică vilă, destul de izolată, aflată la picioarele unui deal căruia i se zicea Dealul Ţiganilor. La proces nu s-au spus lucruri prea bune despre Maria Veroiu. Vecinii erau veşnic iritaţi de petrecerile zgomotoase care aveau loc cam odată odată pe săptămână în apartamentul femeii unde – potrivit unor zvonuri – ar fi funcţionat şi o casă de toleranţă clandestină. Oricum, Maria primea numeroşi vizitatori de sex masculin şi – deşi avea un salariu modest, căci era casieriţă la unul dintre cinematografele din oraş – reuşea să trăiască pe picior mare, sfidându-şi vecinele cu toaletele ei elegante, cu ţigările sale americane şi cu sacoşele ei de cumpărături, din care nu lipseau niciodată salamul de Sibiu şi sticla de whisky. Tudor, unicul fiu al Mariei Veroiu, un tânăr de douăzeci şi doi de ani, cuminte şi liniştit, pasionat cititor de romane poliţiste, plecase de acasă de câtăva vreme, locuia într-un cămin de nefamilişti şi îşi vizita foarte rar mama, care într-o zi a dispărut fără urmă.

La sesizarea colegilor ei de serviciu, miliţia a deschis o anchetă. Apartamentul femeii era încuiat, vecinii afirmau că nu o mai văzuseră de câteva zile. Tudor Veroiu le-a declarat anchetatorilor că nu ştie nimic, dar că e foarte posibil ca Maria să se distreze undeva pe litoral, în compania ultimului ei adorator. După  felul în care vorbea despre ea, era clar că tânărul nu-şi prea avea la inimă mama. Cercetările înaintau anevoie, femeia era dispărută deja de vreo câteva săptămâni, când, dintr-o dată, lucrurile au început să se limpezească, datorită uneia dintre acele întâmplări inexplicabile despre care am tot vorbit în noaptea aceasta.

-Oare spiritelor le place să facă uneori şi pe detectivii? – zâmbi Pius Brânzeica.

-Spiritele comit câteodată şi crime – se auzi pe neaşteptate glasul domnişoarei Adelaida.

-Sper că n-ai de gând, Colonele, să ne povesteşti despre o crimă comisă de spirite – zise sarcastic Lazăr Săvoiu.

-Nu ştiu ce amestec au avut spiritele în povestea asta, dar am văzut atât de multe de-a lungul carierei mele încât am ajuns să nu mă mai mir de nimic şi să fiu convins că se pot întâmpla fapte dintre cele mai incredibile, care intră în contradicţie cu toate datele experienenţei şi cu toate legile logicii. Trebuie să ştiţi că Maria Veroiu avea un vechi prieten, pe Laurenţiu Tomescu, cu care întreţinea o relaţie constantă de aproape douăzeci de ani. Dacă alţi bărbaţi veneau şi plecau din viaţa ei, Laurenţiu rămânea amantul de inimă, cel căreia femeia îi purta se pare o afecţiune reală. Nu mai e cazul să vă spun că acesta a fost foarte afectat de dispariţia ei, a început chiar propria sa anchetă, care n-a reuşit să descopere însă mai mult decât cea a miliţiei. Până când, într-o noapte, Laurenţiu Veroiu a visat-o pe Maria Veroiu. Era foarte palidă, foarte slabă, aproape scheletică, avea pe ea doar un furou negru, ce-i dezvelea coapsele, care nu erau acum mai groase decât un braţ de bărbat şi i-a cerut amantului ei să cumpere două lumânări şi s-o caute aproape de casă.

Laurenţiu Tomescu a ascultat-o. A cumpărat două lumânări şi a început să cerceteze atent locurile învecinate cu locuinţa  Mariei. A urcat şi pe Dealul Ţiganilor, cautând un loc unde cele două lumânări i-ar putea fi de folos. Deodată a zărit intrarea într-o mica grotă ce servise de adăpost în timpul războiului. Fără să şovăie a aprins lumânările şi a intrat. A ajuns până în fundul grotei, unde i s-a părut că desluşeşte, la lumina sărăca a lumânărilor, nişte picioare. Se simţea o duhoare puternică. S-a aplecat. Pe pietrişul din peşteră zăcea într-adevăr cadavrul Mariei Veroiu. Intrase deja în descompunere şi avea faţa roasă de şobolani. Nu purta pe ea decât un furou negru.

-Oribil! – exclamă Maia Cantuniary.

-Şi a mai declarat, mai întâi la miliţie, apoi la proces Laurenţiu Tomescu – îşi continuă Colonelul istorisirea, că la ieşirea din grotă l-a zărit aşezat sub un copac pe Tudor Veroiu care privea cu atenţie în direcţia peşterii. Când l-a văzut, la rândul lui, pe Tomescu ieşind de de acolo, s-a ridicat brusc şi a luat-o la fugă, de parcă i s-ar fi arătat cine ştie ce vedenie înfricoşătoare.

Cercetările miliţiei au stabilit că femeia fusese violată, lovită în cap cu un obiect greu şi apoi sugrumată. Crima fusese comisă în apartamentul ei, unde au fost descoperite pe parchet nişte urme de sânge, iar mobilul ei nu părea a fi jaful, căci într-un sertar a fost găsită o sumă mare de bani, iar caseta cu bijuterii a Mariei părea neatinsă. S-au avut în vedere câţiva suspecţi, dintre care nu lipseau vecinii invidioşi, foştii şi actualii curtezani ai victimei, n-a lipsit o vreme nici Laurenţiu Tomescu, a cărui poveste li se părea anchetatorilor cam trasă de păr. Dar principalele bănuieli ale maiorului Bârsan, care conducea ancheta, s-au îndreptat către Tudor Veroiu. Acesta susţinea că nu mai fusese pe Dealul Ţiganilor din copilărie şi că nu-şi mai văzuse mama de câteva luni. În timpul interogatoriilor dădea însă semne puternice de nervozitate şi fuma ţigară după ţigară. Nu ştia că de la locul crimei fuseseră prelevate nişte urme de scrum care coincideau cu cel al ţigărilor pe care le fuma Tudor. S-a aflat apoi că tânărul figura în evidenţa spitalului de psihiatrie din localitate şi că suferea de o boală psihică, ce putea provoca uneori accese de agresivitate. În camera lui de la cămin a fost descoperită o colecţie impresionantă de cărţi poliţiste, în care unele pasaje, acelea în care erau descrise acte de violenţă, erau subliniate cu roşu. Dovezile începeau să se adune şi, strâns tot mai tare cu uşa de maiorul Bârsan, Tudor Veroiu a cedat psihic şi a mărturisit tot.  După o ceartă violentă, îşi lovise mama în cap cu un scaun, o violase şi apoi o strânsese de gât. Avusese grijă să şteargă toate urmele şi să nu lase la locul faptei nicio amprentă. Mobilul crimei a fost gelozia: întreţinea de la doisprezece ani o relaţie incestuoasă cu Maria Veroiu.

-Urâtă poveste! – exclamă Titus Ciumara.

-Poliţiştii se întâlnesc aproape zi de zi cu asemenea lucruri murdare – glăsui Colonelul. De aceea, odată cu trecerea timpului, mulţi dintre ei se înrăiesc, îşi pierd încrederea în oameni şi devin mizantropi.

-Şi ce s-a mai întâmplat cu Tudor Veroiu? – vru să ştie Daria Mria.

-A fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani – răspunse Colonelul. A reuşit să se sinucidă în închisoare, înghiţindu-şi ţintele de la bocanci.

-Dumneavoastră chiar credeţi în bazaconia aia cu visul? – întrebă sarcastic Lazăr Săvoiu.

-E neîndoielnic că există vise premonitorii – spuse profesorul Faustin.

-Existenţa lor nu e pusă la îndoială nici măcar de psihologi – adăugă Pius Brânzeica – chiar dacă datele de care dispunem până în prezent nu le pot explica.

-Dacă tot v-aţi apucat să povestiţi despre vise – interveni pe neaşteptate Leonida Lascaris, care îşi folosise până atunci gura aproape în exclusivitate ca să se îndestuleze – cred că o să vă spun şi eu o poveste. Vă rog doar să mă ascultaţi cu îngăduinţă, căci eu nu am, ca dumneavoastră, daruri de povestitor.

-O să ne spui în sfârşit cum ai câştigat prima dumitale sută de lei? – surâse Radu Rogalski.

-O să vă spun poate şi asta – veni răspunsul omului de afaceri – chiar dacă n-are nicio legătură cu povestea pe care am de gând să v-o istorisesc.

-Te ascultăm, Leonida – făcu profesorul Faustin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: