dimov

Poetul care a aplicat cel mai consecvent reţetele onirismului a fost, fără doar şi poate, Leonid Dimov;  el  posedă ştiinţa de a construi, ca nimeni altul, halucinante secvenţe onirice, „pictează”  – în conformitate cu principiul vizualităţii – de la miniaturi şi mici scene de gen  până la compoziţiile murale de mari dimensiuni, bântuite de personaje fantaste, uneori joviale, altădată terifice, stăpâneşte arta emaiurilor şi a cameelor, şlefuieşte,ciopleşte şi efilează , cu răbdarea şi migala vechilor artizani, dar şi cu conştiinţa – astăzi atât de rară – a lucrului bine făcut. Ipostaza lui cea mai familiară este aceea a visătorului blajin, inventator de paradisuri exotice sau domestice, de fantome cordiale şi labirinturi mirifice,  de reflexe diamantine, care au uneori strălucirea superlativă a inexistentului. Iar a visa devine acum sinonim cu a lenevi undeva pe malul Stixului, la graniţa dintre viaţă şi moarte, unde lucrurile se confundă cu propriile lor umbre, iar aerul are consistenţa fumului gros dintr-o pipă cu opiu, prin care se întrezăresc peisaje şi scene bucolice: „Deodată cum mi-am sfârtecat lumina,/Şi cîtă umbră-ai revărsat pe rufe/O nor sonor duminica-n grădina/Bisericii cu boabe albe-n tufe//Eram cu toţii veseli în rugina/Amurgului apoi şi pămătufe/Întins-am, de pelin, să-nceapă cina/Copiilor cu funde şi zulufe” (Pe malul Stixului XIX) . Numai că oţiul tinde să se convertească aici într-o imobilitate suspectă, e activ principiul metamorfozelor monstruoase care glacifică şi mineralizează fibra umană; se ajunge astfel la o stare de catalepsie vecină cu moartea, antrenând apariţia ochiului „inuman”, care transformă totul în spectralitate şi transparenţă, iar lumea e nimicită prin văz: „De-aici din înălţime v-am zărit,/Infirm atotputernic din născare/Am fost cînd m-aţi omis şi v-am iubit,/Iar dorul vi l-am stins în fiecare,//Ţineţi-mă-n ştergarul cumpănit./Eu rău nu pot să fac, n-am mădulare;/Sunt numai trunchi cilindric şlefuit/Purtând un cap cu ochelari de soare.//Când vom ajunge însă lângă Stix/Pe mal, la semnul meu, va fi răcoare/Şi vom zbura căderi mângîietoare.//Atunci vă voi privi atât de fix./Atât de străveziu voi fi în zare/Că toate se vor stinge în uitare” (Pe malul Stixului II).  Odată „uitată”.realitatea nu mai serveşte decît ca materie primă seriilor de permutaţii şi combinări, se reduce la semne-obiect, cu ajutorul cărora Dimov îşi configurează peisajele metafizice care au bidimensiolitatea lumilor inscripţionate. iar „cartea de visuri” se converteşte într-un manual de vizionarism ce propune halucinante călătorii în himeric. Dar experienţele de tip vizionar nu mai sunt acum solitare, aşa cum se întîmpla la îndepărtatul Rimbaud sau în dicteurile surrealiştilor,  la Dimov vizionarul e acompaniat adesea de o misterioasă prezenţă străină, destinată să fie martorul sortilegiilor născute din arta configuraţiei  şi jucând prin urmare rolul confirmatorului ce trebuie să depună mărturie că alchimia verbului a fost săvârşită, ca şi cum poetul s-ar îndoi permanent de darurile sale de magician: „E-aproape noapte şi te-am prins de mână,/Traverse negre ne pândesc de sus/Ameţitor, la înălţime mână/Imagini de palate în apus//Vom dezerta ca noaptea să rămână/În jur de obelisc în mijloc, fus,/Plutind împestriţată şi stăpână/Pe-un sunet alb spre cheiuri roşii dusdâ,//O, cât eram de veseli amândoi/Grădinile din dosul casei roi/De foşnete ne trimiteau ofrandă//Acum simţim în şesul planisfer/Cu fundul mării din argint şi fier/O lăcuită-n abanos Olandă” (Pe malul Stixului XVII). Căci visătorul de pe malul Stixului aparţine unei altei vârste a poeziei decât autorul Iluminărilor, el nu mai posedă nimic din vizionarismul eroic al poetului care credea acum un veac şi mai bine, cu fervoarea marilor mistici, că prin dereglarea sistematică a tuturor simţurilor şi cu ajutorul unei doze de mezcalină, poate ajunge , fie şi cu preţul damnării eterne, concurentul lui Dumnezeu. Aşa că ceea ce face, ce mai poate să facă Dimov, este să  depotenţeze paradigma rimbaldiană, asumându-şi rolul de „măscărici al Totalităţii”, despre care vorbea în articolele lui teoretice şi să elaboreze varianta burlescă a vizionarismului. De aceea multe din amplele sale construcţii baladeşti transcriu  caricaturi ale iniţierilor de tip vizionar,cu personaje bufone, care, ca regele Pepin, sub excesul de gestică şi de vestimentaţie, ascund  o conştiinţă a absurdului exteriorizată prin gesturi de frondă care ţin de recuzita pantalonadei medievale: „Iar el, rămas în ţară să vâneze/Mistreţi isteţi cu lăncii genoveze,/Privind printr-o lucarnă cum se-arată/Pe pajişti crude, Franţa repetată/Şi cizela prin craniu gând ciudat/Să vâre-n sfetnici praf de scărpinat/Când vor sosi-n arome de vanilii/Liliachii, albaştri, la consilii” (Vedeniile regelui Pepin). Ca şi infinit mai celebrul Caligula al lui Camus, Pepin este un teoretician al actului gratuit (care se naşte mereu din disperarea paroxistică a bufonului), dar şi un „bântuit de vedenii” iniţiat de magul mincinos Filibert în arta elaborării de simulacre şi numere de iluzionism: „Şi-n cerul împânzit  au prins să joace/Din darabane ştirbe dobitoace/Ce lacrime vărsau de duioşie/Pe-o tavă cu bureţi, trandafirie./Iar Filibert, străinul şarlatan/Zicea că le cunoaşte din Liban/Şi dănţuia pe uliţi de plăcere/Imagini risipind la cine cere”.

.Intr-o abordare superficială, autorul Deschiderilor se infaţişează astfel mai degrabă ca un poet „de moda veche”,cu „cantilenă”, din familia spirituala a fantaştilor, ce poetizează după principiile „fanteziei dictatoriale”, in care Hugo Friedrich vedea una din „cheile de boltă” ale liricii moderniste. Si totuşi, Dimov e înainte de toate un novator, a cărui influenţă, ca şi cea a lui Mircea Ivănescu, asupra promoţiilor poetice imediat următoare rămâne esenţială, iar poezia sa e solidară cu o viziune a lumii „ca text” şi a „ochiului” care „textualizează” realitatea. Ca şi alţi autori „textualizanţi” ai momentului, poetul va recurge adeseori la figurile textului (prin care acesta se autoreflectorizează în structura/procesualitatea lui), respectiv edificiile scripturale ca figurări ale Cărţii, interioarele bântuite de prezenta spectrală a fiinţelor scrise, corăbiile-fantomă încărcate până la refuz cu obiecte himerice: ”Poate că n-ai să recunoşti/Corabia care mă duce,/Prădată de barbare oşti/În veac mai leneş, prin Moluce./ (…) Am hidromeluri şi absint/În ea, din mentă tropicală,/Am aur roşu, am argint/Arborescent, crescând in cală.//Covoare plutitoare port/Chiar lânga mine, pe dunetă,/Am stive de vederi din port/Şi-un pui de barză cinegetă”(Nelinişte). Nu lipsesc nici vehiculele textuale, prin care se realizează trecerea din realitate în lumea evanescentă a textului: ”Fii gata.Străzile deşarte/Se împreună-n tainic rut./Ne vom urca peste o clipă/Într-un vehicul nevăzut.//Mai şterge zaua ruginită,/Aşează-mi chivăra mai drept/Şi vezi de ce nu vine carul/Cu cavalerii ce-i aştept”(Voiaj). Armurile, coifurile si zalele, atât de frecvente in lirica lui Dimov, sunt semnele omului scris, cochilii lipsite de conţinut care denunţă golul semantic al semnului, în timp ce culesul sau pescuitul miraculos, ospeţele luxuriante sau ”cinele” constituie alegorii ale actului textual si ale textului, care se consumă pe măsură ce se alcătuieşte: ”Prelung, sa tăiem din pagurii aduşi/Din Africi,de cafri în frac şi mănuşi./Meduzele roze gătite cu cimbru,/Cu fructe de mare pe spată de zimbru,/În sos ecumenic, anguile cu tic,/Calmari îngropaţi, violet, în aspic/Şi alte, din marea Japoniei, feluri/Cu turme de sepii gonind in cerneluri”(Cina cu Marina). Ca şi la poeţii obiectelor, privirea este „textualizantă”, acţionează după „logica visului” şi există un algoritm al poetizării, care constă din decupaje si reasamblări ale realului (de aici evocarea corpurilor tăioase), e o producţie „automatizată” de fantomatic (de unde prezenţa în imaginarul dimovian a mecanismelor, maşinăriilor si automatelor): ”Tăiaţi, departe, scânduri cu proaspete răşini/Sa treacă după-amiaza prin dinţi de fierăstraie./Atunci, ciorchini de coacăz, sub garduri,la vecini/Vor tremura din umbră că vrejul li se taie//Şi iar va-ntoarce poarta bineţe automate/Când vor intra strămoşii cu oase străvezii/Cum invăţăm, să vază, materiile toate/Zâmbind pe la fereastră, ca si când ar fi vii” (Nostalgică). Alteori textualizarea se converteşte in aritmetică, e o numărare de bile mirobolante, în timp ce semnul va fi reprezentat metaforic prin „trefla de întuneric” ce sugerează opacitatea lui absolută, dar şi totala sa autonomie în raport cu semnificatul: ”Apoi, ca un vehicul oprind din loc in loc/O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,/Şi simt cum, lângă tine, in palma caldă joc/O purpură rotundă de bile numărate” (Jurnal).    ”Logica visului” acţionează aici în calitate de principiu operaţional: ea face posibila  decuparea si remozaicarea la nesfârşit („textualizarea”), în serii infinite de combinări, a realului, care însă nu mai interesează, aşa cum am văzut, prin el însuşi, ci prin posibilitatea de a servi de „suport” metafizicului, de vreme ce una dintre opţiunile esenţiale ale programului onirist era reinstaurarea poeziei în metafizic. Acesta însă nu poate fi articulat in limbaj, făcut transparent, poate fi cel mult etalat, ”configurat” doar ca alteritate virtuală a lumii empirice. Este şi elementul prin care poetica dimoviană se separă, mai radical decât s-ar părea la prima vedere, de principiile modernismului ,care îsi propunea, la rândul său, prin Baudelaire si urmaşii imediaţi ai acestuia (Rimbaud,Mallarmé) să ajungă, cu ajutorul imaginaţiei, facultate „aproape divină”, capabilă să descopere corespondenţele oculte şi analogiile, la suportul metafizic al lumii materiale. Dacă, şi într-un caz şi în celălalt, poetizarea se defineşte esenţialmente ca un act de semnificare, prima promoţie modernistă  apelează la simbol, care, transparent fiind, face ca metafizicul să fie articulat in limbaj, în timp ce poetica lui Dimov este una a semnului, care este „opac” si poate servi de instrument numai unei cunoaşteri de tip apofatic,  ce doar semnalează metafizicul ca „negaţie” virtuala a realului, ca alteritate, ca pe un „celalalt” inominabil, a cărui posibilitate este data de „acesta” care îl conţine in calitate de „absenţă-prezenţă”.Astfel încât, spre deosebire de poeţii obiectelor, pentru Dimov realul nu constituie decât o masa amorfa de materie semică, pe care jocul textualizării o supune unei permanente remozaicări ,o „interpretează”, prin „citiri” si „rescrieri”, după principiul cercului hermeneutic, în care este postulată unitatea dintre subiect si obiect. Rezultatul acestei „interpretări” a realului este semnul, în care subiectul uman este prezent ca tensiune spre un sens niciodată dat în totalitate sau, mai exact, ca „dorinţă de sens” ce exprimă raportul dialectic dintre infinitatea interpretării şi finitudinea fiinţei umane. Iar producţia poetică devine in felul acesta o producţie de semne si de aglutinări semice („configuraţiile”) care etalează in ultima instanţă nu metafizicul, ci aspiraţia omeneasc spre metafizic. Este evident că printr- o asemenea viziune Dimov (si oniricii) se indepartează de poetica modernismului, delimitându-se totodată şi in raport cu alte tendinţe prezente în literatura  experimentalistă a epocii. Ca şi poeţii obiectelor, ei posedă o „privire textualizantă”, care nu mai urmăreşte însă să descopere texturile insolite ale realului, ci exprimă un fel de „vocaţie metafizică” a umanului, pentru care investigarea lumii empirice are ca finalitate descoperirea (fie si prin apofază) a unei transcendenţe inominabile, dată virtual în chiar tendinţa subiectului de a transcende lumea empirică. Aşadar lumea e text, poezia – hermeneutică, iar trăirile eului dimovian sunt legate în exclusivitate de actul semnificării/interpretării. Este vorba, in principal, despre  o trăire accentuat duală, care se împarte intre fascinaţia poetului faţă de propriul sau ingenium, capabil sa reformuleze realul într-o infinitate de ipostaze posibile, şi  conştiinţa caracterului inşelător, fantomatic, al acestei producţii, care rămâne esenţialmente o masinare de „înlocuitori”. Aşa se face că poemele lui Dimov încep întotdeauna cu un freamăt de jubilaţie, legat de voluptatea „interpretării la infinit” a realului pentru a sfârşi într-o tonalitate accentuat melancolică, aşa cum se întâmpla in poemul Căprioarele de porţelan, al cărui final denunţă cu o luciditate necruţătoare „minciuna” textului: ”Lipa-lipa, se grăbea desculţă negresă/Prin satul văruit, la o adresa/De pe strada căprioarelor de porţelan.//Era o noapte de acum un an,/Curgeau streşinile.  Trecusem de mărţisor,/Mamele duceau pentru copiii lor/Bolnavi de raze din Aldebaran/Bune şi mici căprioare de porţelan.//Iar ea, desculţa negresă,/Se grăbea prin satul văruit, la o adresă/Fără copii,d oar c-un negru şaman/Pe strada căprioarelor de porţelan./Acolo aveau să fiarbă ierburi amândoi/Şi se vor scrijeli, şi vor dansa goi,/În jurul broaştelor, melcilor, inimilor de miei/Până când vor suna zorile din clopoţei/Şi pe urma vor rămâne soră şi frate.//O, ce tristeţe! Ce pustietate!”. ”Căprioarele de porţelan” constituie în acest context figurări ale semnului „opac” prin raportare la transparenta simbolului si apar în ipostaza unor „înlocuitori” ai „razelor din Aldebaran” (ai principiului metafizic), astfel încât jocul „oniric” sfârşeşte prin a-şi dezvălui propria evanescenţă, iar „operatorul de vise” se simte prizonierul unei pustietăţi si solitudini terifice, pentru că poetizarea e departe de a fi un meşteşug inocent, ea duce la înstrăinarea de real, la suspendarea legăturilor cu mundus-ul, în accepţiune  cosmică, dar şi socială. Acesta este de altfel impasul la care ajunge artistul oniric in general şi se face prezent şi in producţiile oniriştilor de pe alte meleaguri. Astfel, referindu-se la o proză a italianului Michele Perriera, Cornel Mihai Ionescu vorbeşte in termeni ce s-ar potrivi foarte bine şi „oniricii” dimoviene: ”Printr-o optică abnormă, dilatată, care se refuză oricărei devieri sentimentale şi dobândeşte de-a dreptul <<punctul de vedere>> al unei insecte, realul prezintă (…) polivalenţă semantică, (…) fluiditate prin trecerea unui regn în altul. Percepţia (…) este o megaloscopie care poate fi in acelaşi timp expresia unei uimiri inepuizabile şi infantile sau al unui sens de adâncă solitudine, de conştiinţă a izolării şi inferiorităţii ontologice.(…) Visul era o expresie familiară care asigura o simpatie a conştiinţelor.(…) Alienarea (…) este o condiţie limită a alogicului care izolează si particularizează individul. El ii instrăinează nu doar realul, ci şi specia. Feeria devine adesea în acest caz oroare in faţa unei solitudini fără margine, trăită in preajma semenilor şi a obiectelor familiare”. Aşa se întâmplă şi la Leonid Dimov, ceea ce face ca, în ciuda aspectelor de „feerie domestică” şi a unei jovialităţi prea ostentate ca să nu ni se pară suspectă, poemele lui să se nască dintr-un filon sufletesc anxios; acesta e (sau tinde să fie) tragic, legându-se de ceea ce s-ar putea numi „tragedia interpretării/semnificării”. Actul de a semnifica se plasează aici insă sub semnul tragicului nu numai pentru că duce la alienarea de real. ci şi (sau mai ales si) pentru că este o acţiune „in timp”, supusă efectelor distrugătoare ale acestuia. Căci „viziunile” construite de privirea care „textualizează” realitatea funcţionează după principiul caleidoscopului,se alcătuiesc si dezalcătuiesc aproape concomitent, deconcertează prin efemeritate şi inconsistenţă, astfel încât semnificarea nu face decât sa accentueze asupra fragilităţii umane, conducând către o viziune a „fiinţei slăbite”, către acea „ontologie a declinului” teoretizate de Vattimo..Şi, in acest sens, se poate neîndoielnic vorbi despre o pietate dimoviană, legată de fascinaţia pe care stârnesc obiectele vechi, învăluite într-un abur de melancolie blajină, ”decorurile de epoca”, vetusteţea în general: ”E purpura adâncă-n draperie/Cu fluturi de email, în cute-ascunşi/Şi mantii de prelaţi plecaţi să fie/In reci bazilici de pontife unşi.//E galbenul spătarelor cu jeturi/Cu bumbi albaştri în reţea dispuşi/Din glastre cafenii când suie ceţuri/Si scârţâie-n peisaje cărăbuşi.//E capa de mătase violetă/Nepăsător răsfrântă pe sofa/Când aşteptarea înlemni,secretă/Capacul cu păstori, de besactea.//Este sideful spart peste platouri/Adus de caravele din ocean,/E-un alb veşmânt inăbuşind ecouri/Din catedrale, la sfârşit de an”(Poemul odăilor). Din acest punct de vedere, lirica dimoviana este  apropiată de ceea ce s-a numit „neocrepuscularismul” unor Novissimi,” legat de recuperarea, în capacitatea lor uimitoare de supravieţuire, a obiectelor consumate de timp”. Căci Dimov are ,incontestabil, un acut sentiment al „vechiului”, dar mai cu seama al „învechirii” pe care îl exprimă printr-o dialectica a transparenţei şi a opacităţii, a luminescenţei şi a obscurităţii. În poemele sale obiectele transparente sau strălucitoare tind permanent să se opacifice, ajungându-se de la strălucirea oglinzilor si a obiectelor de metal reflectorizante la materia total lipsită de transparenţă. Aceasta trecere se realizează prin gradaţii savant orchestrate, presupune „degradeuri”, ”stări intermediare” de obscuritate luminescentă sau lumină obscură: ”Armura descheie-mi-o iute,/E-un uliu de iulie-n ciute/Şi-n arşiţi, în cuiburi piezişă,/Nătângi, să visăm netezişe.//E-un burg cu teribile bande/De rozuri dansând sarabande/Sub ceaţa fugind să n-o prinzi/Pe negre alei de oglinzi.//E-un bronz de gânganii rămase/Pe dopuri de umbră lucioase,/Când trec, însoriţi, dintr-o parte/Străvechi cetăţeni in brocarte.//Surâd de dureri pe trotuare/Si-ti dărui corâmbi de răcoare,/Când lent se înclină în spate/Palate de scânduri spălate”(Tremur). Sentimentul „învechirii” este legat însă mai cu seamă de actul textual, căci, aşa cum am văzut, poemul dimovian tinde mai curând sa se risipească decât să se cristalizeze, astfel încât fiecare secvenţă a lui se „învecheşte” aproape instantaneu, prezentul e doar o fulguraţie, străfulgerarea unei „configuraţii” înghiţite îndată de „gura de timp”, iar elaborarea textului reprezintă în felul acesta o producţie de trecut. Şi de aici ia naştere o altă stare specifică la Dimov: nostalgia, care este şi ea mai mult textuala decât existenţială, se naşte din contemplarea „retrospectivă” a viziunilor care trec permanent în alte şi alte structuri configurative, aidoma cioburilor colorate de sticlă ale caleidoscopului. Iar pietatea dimoviană, transformată în nostalgie, se apleacă acum asupra actului textual însuşi, al cărui obiect îl constituie tocmai mortalitatea, tot ce e fragil si caduc, el definindu-se esenţialmente ca o maşinare de efemer. Ceea ce face ca poetica lui Dimov să se întemeieze pe ideea unei poezii „slabe”, „vulnerabile” (opusă paradigmelor forte ale modernismului) in care îsi găseşte expresia fiinţa „ştearsă”, ”îndepărtată”, aflată mereu pe punctul de a se estompa cu desăvârşire. Astfel că, asemenea textualiştilor, Dimov va pune semnul egalităţii depline între „a fi mort” şi „a fi scris”, textualizarea dobândeşte aerul unui ritual funerar, iar textul devine mormânt.Poetica slăbiciunii se asociază,insă, în acelaşi timp, cu o depotenţare a limbajului, cuvintele devin instrumentele imperfecte ale semnificării, se opacifică, ajungând semne (si nu simboluri), sensul figurat redevine sens propriu. Semnificativ este din acest punct de vedere poemul intitulat Eternitate, alegorie a trecerii lumii şi a producătorului de scriitură în text; aici viziunea dimoviană e generarată de criza funcţiei simbolice a cuvântului, iar omul devine, ca urmare a „suicidului textual”, o „fiinţă de lut” în sensul propriu al termenului, entitate aproape urmuziană, stranie fiinţă-lucru care completează inventarul fantastelor „colecţii de obiecte” ale poetului: ”Ori acum că sunt o glastră/Cu pământ la subţiori/Şi-o imagine albastră/Repetată de trei ori//Tot mai plângi, deşi trecut-a/Poate-un secol, poate-un ev/De când am pornit cu pluta/In linţoliu de elev?…//Intr-o vineri cu cristale?/M-ai luat pe-un gologan/Dintr-un raft cu alte oale/Şi gheişe de mărgean,//Ca-n duminici alburite/Sa mă pui din loc in loc/Lângă linguri, lângă site,/Lângă umedul ghioc”. ”Eternitatea” pe care o evocă poemul este, fireşte, acronia textului, iar autofigurarea produsului scriptural  se asociază, în spiritul textualismului, cu reprezentarea „morţii violente” şi cu invazia „legiunilor de fantome” ce se înscriu în categoria „personajelor textuale”, a figurilor antropomorfe  prin care textul se autoreprezintă ca producţie de evanescent: ”La un semn triangluri vide/Vor sui, ciudat de jos/Şi prelung te vor ucide/Leneş, dulce, pân’ la os.//Vor strivi rotund din tine/Doar un bob de peruzea/Încrustat în glastră bine/Chiar la subsuoara mea./Vor porni atunci prin case/Cu bunici şi descendenţi,/Vom vedea ciorchini de oase/Şi fetiţe in galenţi./Colb vom aduna pe vrafuri/De infolii cu peceţi,/Bea-vom umbre de cearşafuri/Fluturate pe pereţi”. Prezenta „obiectelor inscripţionate”, a infoliilor, ca şi a imaginilor care sugerează bidimensionalitatea spaţiului scris („umbrele de cearşafuri”) accentuează asupra caracterului de alegorie textuală al poemului. Nu intâmplător, el se încheie prin evocarea filei „inroşite”, ”vampirice” care a absorbit, în porozitatea ei, viaţa (Sa rămânem pe vecie:/Ciob albastru, bob rotund/Pe cortina vişinie/Dintr-o sală de corund”) dar a provocat şi „moartea in text” a producătorului de scriitură, care a căpătat fizionomia semnului, e doar un semn printre alte semne. Astfel că „fiinţa de lut”, ”omul-ulcea” constituie rezultatul acestei metamorfoze; odată cu trecerea în bidimensionalitatea paginii, el a căpătat strania luminescenţă opacă a semnului, un strat de „smalţ” care îi ascunde şi îi dezvăluie totodată vacuitatea semantica: ”Pune-mă pe masa lungă/Din odaia cu peceţi/Mai la colţ, să nu m-ajungă/Zăbăucii de băieţi.//Si deschide geamul iute,/Lumea s-o privesc de-aici./Lasă-mă acum şi du-te/Smalţul vechi să nu mi-l strici”.Aşa cum se putem constata,o bună parte din teoria textului si a textualizării este descoperita astfel intuitiv si aplicată în practica scriiturii de un poet ale cărui teoretizări mergeau cu certitudine într-o altă direcţie. Chiar dacă textualizarea dimoviană face în totalitate abstracţie de una dintre cheile de bolta ale textualismului: principiul autenticităţii în scriitură

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: