ionel ciupureanu

 

Ciudat de puţin se vorbeşte şi s-a vorbit despre poezia lui Ionel Ciupureanu, figură destul de aparte, în peisajul atât de pestriţ al literaturii române de astăzi. Şi totuşi, acest autor, care face parte din categoria poeţilor “fără generaţie” şi a franctirorilor singuratici, mai preocupaţi de poezie decât de succes, străini de culisele unde se fac şi desfac gloriile literare, urmându-şi, indiferenţi la glasul criticii de întâmpinare, destinul astral, reprezintă o voce poetică de neignorat, o voce poetică pe cât de puternică pe atât de originală.

În mai vechile sale Cântece de putreziciune, Ciupureanu era un poet al duhorilor cosmice şi al protoplasmelor colcăitoare,al ţesutului bolnav şi al sufletului atins de cangrenă, cu cruzimi paroxistice şi imagini construite în maniera ecorşeului sângeros, actul poetic desfăşurându-se, în textele sale, după mecanica unui supliciu grotesc, pe al cărui parcurs sunt consumate pulsiuni tenebroase de agresivitate, dar mai ales autoagresivitate. Plecând de aici, poetul reuşea să construiască atunci o mitologie a fiziologicului, cu rădăcini mai îndepărtate în Dylan Thomas sau Cezar Ivănescu, în timp ce discursul său, marcat de clivaje semantice , cu segmente de vorbire dezarticulată între care se năşteau tensiuni de o mare intensitate, amintea oarecum de poemele “schizo” ale lui Paul Daian. Dinamitând orice principiu de coerenţă, atras de stările entropice ale limbajului, poetul posedă ştiinţa de a imprima cuvintelor un soi de “mişcare browniană”, care face ca textul să funcţioneze anarhic, desfăşurarea discursului fiind în mod evident “centrifugă” şi manifestându-se ca o “fugă a semnelor” ce anihilează orice posibilitate a acestora de a semnifica. O asemenea destrucţie programatică a textului, ce se autoanihilează pe măsură ce se constituie, atrage după sine, fireşte, evocarea corpurilor tăioase sau ascuţite (dintele, gheara) care se convertesc, paradoxal, în instrumente ale verbalizării: “trupurile îşi imaginează o bucată de sânge/de care se agaţă/să zicem imaginaţia//mă sculam şi adormeam/chiar oamenii erau mai nervoşi//sub pătura de care/chiar fluviile se descompun//să zicem mi-e frică/de ghearele cu care vorbesc” (Să zicem). Reveriile eschatologice se vor asocia în asemenea poeme cu schema motrică a devorării, regresiunea spre stările nebuloase ale materiei primordiale realizându-se aici prin actul “cosmofagiei”, care sugerează nimicirea lumii prin acţiunea cuvântului devorator, ce desface lucrurile în particulele lor elementare. Dar şi al “autofagiei”, evocând un subiect liric ce se anihilează prin propriul său discurs, ceea ce echivalează cu “devorarea centrului” şi cu instituirea lumii doar ca margine şi circumferinţă: “o ronţăise/scoase câteva cartoane din gură/cu degete mici şi groase (…)/îşi goli sângele cu precizie/se întoarse la câteva grade de axa longitudinală/îşi propti omoplatul în falanga/dreaptă de lângă/sternul cu dungi groase şi/cu destul noroc/se aplecă peste dobitocul din lojă/limba lui muşca să tacă” (Între fălci). Prezenţele angelice care populează acest univers al dejecţiilor fiinţiale, unde segmentele anatomice dezarticulate devin metafore figurând puterea decreativă a cuvântului şi a scriturii, vor fi prin urmare nişte “îngeri ai morţii”, dar şi proiecţiile “instanţei textuale” ce tutelează mişcarea nimicitoare a semnelor: “Oare te-am aşteptat îngere/să văd înăuntru-mi//Iată-ne în spatele scufundate/cu farmecu-ţi pân-la durere//picura din cenuşă/câte-un pitic în vârful degetelor//dar veseli nu îndrăznirăm/un foc la câţiva paşi//din slugile acestei lumi pierdute//şi nici destul nu vom râde/căci m-am târât-nainte//la braţ cu viermele/pe mici valuri din pricina lui//şi-l băteam în cuie//născoceam acel scrum asemenea ţie/dintr-o mănuşă golită sub oase” (Asemenea ţie). O mişcare care transformă totul în dâre şi pete şi instituie un imperiu al prafului şi al pulberii de cărbune care evocă metonimic grafitul şi, prin extensie, instrumentele de inscripţionat: “mi-e lene să plâng şi/mi-e greaţă unde putrezesc//muribunzii scuipă praf şi cărbune/pe buzele lui//Mirosuri de crin când respir/în aerul pentru duhuri//unde-am murit” (Când respir). “Lichefierea” e în acest context nu doar unul din semnele timpului crepuscular al apocalipsei, legat de “marea disoluţie” şi de căderea într-o materialitate amorfă, ci şi o “trecere în cerneală”care trimite cu gândul la punerea lumii în text – act prin excelenţă decreativ: “Curgeau oase din/femeia cu gesturi lichide//curgeau oasele cumva din ceva/pe străzile spre o nouă baltă/în norul de bale/atunci undeva cum să zic/cum se mai spune/cu vâslele îndreptate cum se zice/spre creierul meu /implorând nişte coapse sub/zdrenţele de piele/din ziduri care vomită/cum v-am spus mai înainte” (Într-un jeg într-un duh). Poemul va oscila în felul acesta între referenţial şi autoreferenţial, susţinându-se mai cu seamă prin violenţa imaginilor de descompunere, care vorbesc despre o percepţie în registru hiperbolic şi de o senzitivitate în exces. Iar marile teme ale lui Ciupureanu sunt acum “geneza” şi “stingerea” care reprezintă atât “stări cosmice” cât şi “faze” ale actului textual sau  “stări ale semnului”, care tinde aici spre o opacitate superlativă. Astfel încât textele autorului vor să fie în cele din urmă rezultatul experierii unui “nou alfabet” – care se corelează cu aspectele scrise ale putridului şi cu tentativa operatorului de limbaj de a inscripţiona descompunerea, fetidul, pestilenţialul: “M-am abandonat de cealaltă parte/înăuntru şi-n afară/sub zidurile lumii moarte/creaturi scoase din cutii/salutară presiunea mirosurilor//ici şi acolo întreaga grădină pierea/noi continente se îngrămădeau/pe noile insule//într-un război de vise eliberate/pentru un nou alfabet/unde putrezisem demult” (Presiunea mirosurilor). Aceste “cântece de putreziciune” vor vehicula prin urmare cu o întreagă simbolistică a “băltirilor” şi a lichidităţii mâloase care figurează cerneala “coruptă”, lichid ce erodează lucrurile, purtând însă, în acelaşi timp, germenii unei scriituri “ilizibile”, care se contorsionează în poeme lui Ionel Ciupureanu asemenea unui anelid uriaş sau capătă moliciunea insană a cadavericului: “Aţi putrezit fără să muriţi dintr-o dată/cum zicea acela rămase un gest//vino aproape nu ştiu de ce/o să mor când va veni vremea//patul acesta are viermii din mine/visând ceva/aş fi putut să cobor/ea creşte în adâncime/între buzele meleasta-i vârsta care binecuvântează/poţi să aştepţi câinele meu/pentru dans/şolduri vâscoase din când în când/şi pulberea zdrenţuită puţin/ca să te rog” (Când va veni)

De la această lirică a materiei animate, prinse între “pulsiunea de viaţă” şi “pulsiunea de moarte”, unde misterul descompunerii se convertea  finalmente într-o “laudă” a vieţii,  şi a inepuizabilei sale capacităţi de a genera forme noi,  Ionel Ciupureanu trece ulterior   la o poezie care  va aspira, dimpotrivă, să se emancipeze de sub  terorile  fiziologicului, marcată  de războiul simbolic dintre lumină şi sânge. Elaborarea textului poetic, care implică substituirea corpului de carne printr-un corp de cuvinte, devine acum o tentativă de a rupe lanţurile de ADN şi de a ieşi din mişcarea proceselor metabolice, iar poetul va celebra de data aceasta “a doua naştere”, naşterea (la fel de traumatizantă ca şi cea naturală) din matricea semnului, plăsmuirea corpului textual care are loc simultan cu anihilarea fiinţei de carne: “evaporând rezervele din rană/năşteam trupul din care mă rog//o tăietură prin blocuri pentru instincte/şi-apoi lichidul cu-o pâine de cârpe//(…)ceva există am spus/nu era//astupam crăpătura din care ieşisem/altul îmi zise nu vreau să plec nu vine nimeni//scurgeri de oameni/şi halucinaţii din mama//aş plânge că te-am rugat să mori/vine lumina mă-ndop sângele din lumină” (vine lumina). E lesne de observat că la nivelul expresiei, naşterea din cuvânt coincide cu o insolitare superlativă a rostirii poetice, atingându-se acel limbaj “de unică folosinţă”  care constituie semnul conversiunii totale a “scriiturii în viaţă şi a vieţii în scriitură” (cum ar spune Marin Mincu) şi totodată (în termenii aceluiaşi critic)al elaborării depline a eului, anihilându-se astfel orice distanţă între vocea “inumană” a textului şi vocea fiinţei care (se) scrie. Iar din acest moment poemele lui Ionel Ciupureanu lasă impresia unor mase de lavă pietrificată în care dejecţiile inconştientului capătă forme de o extremă stranietate,  “cuvintele tribului” şi-au pierdut toate sensurile uzuale, combinându-se după legile unei gramatici sui-generis, în aglutinări monstruoase, iar vorbirea e un spasm al organelor locutorii, în tentative lor disperată de a articula indicibilul: “morţii sunt câinii mei/şi gurile mele caută viaţa lor//se vorbeşte pentru că trebuie/de ce-ai venit să-mi strici jucăriile//de-aş fi treaz aş încuraja nebunia/nut e apropia de ce m-ai chemat//vino şi pleacă//cineva curge pentru altcineva”. (un vis). Nu e câtuşi de puţin vorba aici, cum ar lăsa să se creadă o lectură superficială, de o poetizare în virtutea hazardului, după reţetele programului de la Zurich, iar ceea ce la poeţii avangardei “istorice” era un act ludic (aşadar gratuit), devine la Ciupureanu un exerciţiu de o gravitate superlativă, marcând (ca în versurile ultimului Bacovia) coliziunea dramatică a fiinţei textualizante cu limitele rostirii, iar în  straniile sale configuraţiile  lingvistice e etalată (căci actul poetic ţine esenţialmente aici de o artă a etalării) tendinţa limbajului de a se autotranscende în direcţia unui supra-limbaj (poezia), dat mereu doar ca simplă virtualitate: “morţii visează maxilare şi dinţi/sughiţul în cutii pe tejghele//intrând sau ieşind/mă legănau pentru a nu putrezi//ăşi dădeau seama dacă vomam/nu refuzau nimic pentru a nu pierde nimic//mă-mpiedicam de umbrele lor/trecuse lumina şi cotrobăiau//deasupra ochiului fusese pământ/mai departe n-au fost niciodată/aceasta-i fanfara şi nu se mai ştie/le-am arătat altceva au tăcut” (faţa de masă). Drama e generată acum de faptul că în interiorul limbajului (aşa cum intuia pe vremuri Daniel Turcea) funcţionează legile entropiei, rostirea“caldă” se converteşte în cenuşă şi pulbere cosmică, iar aglutinărilede cuvinte devin aproape instantaneu “cadavre lingvistice”: “Mi-e frică/să scriu frică//Peştii-s mai mari decât apa/am spus mi-e frică//Iarba e moale şi/morţii acoperiţi e cuvinte//cumpără-mi oasele nu mă vinde zadarnic/leagă un trup de halucinaţiile mele//morţii nu văd nu aud” (ce mai faci). Cuvântul e perceput aşadar ca un instrument al “pulsiunii de moarte”, discursul se demonizează, iar textul devine infern: “apoi am făcut un infern şi am stat în infern/v-am lăsat şi v-am vindecat//dar nu sunteţi vindecaţi/am ţintuit demonii şi au ieşit oameni/a fost doar moarte în locul acela cu moarte” (mulţi oameni veneau). Finalmente, “mizeria cărnii” e înlocuită astfel prin “mizeria” (la fel de de deconcertantă) a limbajului, de la putrefacţia materiilor biologice  se ajunge la starea de putrefacţie a cuvântului, iar drama existenţială se transformă într-o dramă a semnificării,  pe care autorul reuşeşte să o rostească ((îndrăznesc să afirm asta) cu o dicţie de mare poet.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: