j. ellul – metamorfoza burghezului/traducerea mea

Trebuia să se întâmple aşa pentru ca de acum cultura să-şi poată îndeplini rolul plenar: să adauge confortul intelectual, estetic confortului material. Aceasta nu este însă posibil decât dacă ea nu mai are o semnificaţie, fundamentală şi agresivă în acelaşi timp. Burghezul doreşte doar să se simtă în siguranţă prin participarea la frumuseţe, la invenţie, la exprimarea unor sentimente aşa elevate şi a unor idei aşa juste. Tinde să aibă totul în mână – asta face parte din justificarea lui. Începând de la această eliminare a sensului, de la această privare a operei de valorile sale originale, dar de nesuportat pentru burghez ( pentru că erau nişte valori care riscau să-l pună în discuţie, tulburându-i confortul) s-a văzut până la ce punct bravii noştri artişti, intelectualii noştri de avangardă au făcut exact ceea ce burghezul aştepta de la ei. Cu cea mai mare seriozitate, specialiştii pun în opoziţie pictura burgheză din secolul al XIX-lea şi aceea a impresioniştilor etc. Prima s-ar caracteriza printr-un stil preluat din trecut, prin subiect, printr-o anumită obiectivitate, cea de a doua prin primatul “acţiunii”, prin combinarea unei impresii omeneşti cu un obiect natural care serveşte doar de pretext, prin absenţa subiectului, prin alegerea valorilor cromatice, prin faptul că spaţiul însuşi devine imagine – altfel spus, prin aceea că nimic nu mai are sens. Dar atunci nu există nicio opoziţie fundamentală între cele două picturi. Prima a pictat spectacole, este ceea ce corespunde cu exigenţele burgheziei. Excomunicarea regelui Robert sau Pluta Meduzei sunt nişte spectacole. Există un “subiect”. Dar acesta n-are nicio semnificaţie. Se mărgineşte să trimită la sine însuşi. Nu există niciun dincolo. Nu există nicio relaţie cu un fapt de viaţă. Nu există niciun semn, ea se oferă fără a desemna indiferent ce. Este descriere pură. Şi când priveşti această platitudine, treci printr-un moment agreabil.

Se înţelege că orice operă de artă adevărată primeşte, dimpotrivă, din partea creatorului ei, o anumită destinaţie şi totul este ratat dacă spectatorul ia în consideraţie arta şi nu semnificaţia obiectului, dacă se opreşte la factura, meşteşugul sau stângăcia execuţiei în loc să descopere simbolul. Desigur, artistul nu poate să introducă în pânza, partitura sau scriitura lui semnificaţia însăşi, s-o ataşeze obiectului ca pe un ornament în plus. Sensul lucrării îi aparţine celui care o receptează, o ascultă, o contemplă, “inteligenţei pe care o dovedeşte când, dată fiind distanţa nesfârşită stabilită perin separaţie, se găseşte pe sine însuşi, îşi găseşte propriul eu.” (Kierkegaard). Dar burghezul tocmai că nu vrea să se găsească pe sine cu această ocazie, refuză partea de  “dincolo” a operei. Refuză să vadă în obiect şi altceva decât este acesta. Îl circumscrie şi îl limitează. Elimină tot ce îl depăşeşte. Şi marea trădare a fost că intelectualul şi  artistul, cu toate strigătele lor de revoltă, au mers exact în această direcţie.

Burghezul smulsese opera din contextul ei, o deposedase de valoarea ei şi totodată de viaţa din care ea se născuse, şi o închisese în muzeu. Acum, primul pas al picturii burgheze s-a făcut tocmai cu pictura-spectacol, cu pictura făcută pentru muzeu  (public sau particular) şi toată pictura aşa-zis revoluţionară a urmat acest pas: e vorba pur şi simplu de o artă fără conţinut. Formă pură, pete de culoare, primatul acţiunii etc. Să nu mi se spună că, dimpotrivă, s-a încercat prin aceasta regăsirea semnelor care trimit către altceva. Artistul nu mai are nimic de spus şi nu mai vrea să spună nimic. Încearcă să se elibereze de orice metafizică, dă curs rupturii dintre operă şi mediul ei. De aceea această pictură a fost asimilată atât de uşor de burghezie, este ca ea. Nici Picasso, nici Miro n-o deranjează prea tare, iar Vameşul o încântă: toate astea nu vor să spună nimic şi nici nu încearcă să spună. Marea mişcare din muzică e un asamblaj de sunete, descoperirea tehnică a unor noi secvenţe, corespunzătoare picturii de muzeu precum şi romanului fără conţinut. Mişcarea poetică ne înfăţişează exact acelaşi proces. Poezia golită de sens, separată de viaţă, devine mai întâi, odată cu Parnasienii, pur descriptivă, iar acesta este spectacol. Apoi poezia va fi istorie povestită deja la Hugo, popularizată pe urmă de Copée şi Rostand. O istorie povestită, care nu semnifică nimic, care trimite doar la ea însăşi, iar când se termină, se termină, întoarcem pagina.Trebuia ca poezia să fie banalizată în felul acesta pentru a se ajunge la momentul când ea nu mai are niciun conţinut.  Poezia automatică este urmarea logică a celei a lui Copée. Verbalismul pur este o altă faţetă a descrierii pure. Suprarealismul, prin voinţa lui de a rupe cu universul burghez, consfiinţeşte, în felul lui, arta izolată şi omul molecular. Afirmând iraţionalul total în plan estetic, el atestă victoria noţiunii burgheze de cultură în privinţa creaţiei aristice, în realitate cedează cu totul în faţa raţionalităţii şi organizării burgheze. Iar refugiul în actul gratuit, care nu este – vai! – decât o luare în considerare a actului în sine, independent, îi lasă lumea lucrurilor serioase la dispoziţie actului non-gratuit. Şi chiar această artă, astfel definită, pătrunde în concepţia utilitară despre lume, îşi îndeplineşte mica funcţie pe care burghezul o aşteaptă din partea ei, rolul de compensaţie şi de defulare. Compensaţie a unei organizări duse prea departe, defulare a unei prea mari discipline în muncă şi în viaţa socială, am vorbit despre asta în altă parte (cf. Tehnica sau Miza secolului, cap. V). Din momentul acela, dezvoltarea continuă pe această traiectorie strălucitoare, ajungând, aşa cum era firesc, la romanul fără conţinut, fără subiect, la romanul care se povesteşte pe el însuşi în calitatea lui de roman, la limbajul care nu mai are niciun alt sens decât acela  de a se rosti în calitatea lui de limbaj, care se mărgineşte să facă trimitere la el însuşi. Omul încetează să mai spună ceva prin intermediul limbajului; trăieşte pentru cuvinte şi prin cuvinte. Nu mai există decât serii de cuvinte, aşa cum în pictură nu mai există decât pete de culoare, iar muzica a devenit serială. Este comic şi dureros în acelaşi timp să-i vezi pe cei care în lumea noastră modernă se mândresc că asigură funcţia revoluţionară, duc foarte departe exigenţa absolutului, fac din artă un protest la adresa acestei lumi şi sunt de stânga cea mai extremă, căzând exact în capcana deschisă acum un secol şi jumătate de burghezie, urmând o direcţie bine balizată, pe care o cred  însă inventată de ei. Din momentul în care a fost creată cultura pentru muzeu, arta fără conţinut şi limbajul fără semnificaţie  au devenit obligatorii. Iar artistul pseudo-revoluţionar a fost complice la asta. Protestând împotriva filistinismului şi a invaziei economicului, el rupe dialogul cu realitatea, nu mai vrea să aibă nimic de a face cu societatea şi, prin aceasta, îi atribuie culturii o existenţă în sine, o autonomie (de exemplu, vizavi de etică), o valoare în sine, în timp ce ea nu mai face referinţă la nimic. Cultura devine domeniul particular de acţiune al unei categorii speciale de indivizi, e închisă într-un ghetou împreună cu creatorii săi, care devin o inteligheţie. Minunată corespondenţă fundamentală între burghez şi geniul cel mai exaltat! Cine era deci de partea Individului? Pentru Creaţia independentă? Pentru libertatea invenţiei? Burghezul din secolul al XIX-lea. Şi aceasta corespunde – aşa cum se ştie – cu necesităţile vieţii economice şi politice instituite de clasa lui. Dar iată că artiştii şi intelectualii cei mai revoltaţi au reluat exact aceeaşi temă: geniul autonom, creatorul independent – un curent care a funcţionat neîntrerupt din secolul al XIX-lea până în zilele noastre. Şi cu cât scriitorul depinde tot mai mult de o masă nediferenţiată de cititori, cu cât pictorul depinde de mecanismul economic al clasei burgheze, cu atât mai mult se afirmă, în opoziţie cu burghezul, individul tragic şi solitar, contestatarul, tocmai cel căruia burghezul îi făcuse o primire entuziastă odată cu Childe Harold. Şi cu cât acest artist, acest intelectual se declară mai socialist sau mai de stânga, cu atât mai mult intră în tipul estetic urzit în jurul lui ca o capcană de burghezie.

Că sunt angajaţi într-o acţiune politică nu schimbă în esenţă nimic. Semnarea unor manifeste nu modifică nimic din ceea ce aceşti burghezi şi intelectuali au făcut împreună, de comun acord în ceea ce priveşte opoziţia lor faţă de subiectul creaţiei intelectuale şi artistice. Pictura şi literatura modernă sunt demonstraţia strălucitoare a vanităţii şi vacuităţii artei: ceea ce socotea burghezul dintotdeauna.Când nu mai spui nimic, confirmi întreprinderea burgheză, al cărei sens e întărit chiar prin acest fapt.

Fiecare diminuare de semnificaţie a limbajului sau a operei de artă este o abandonare de teren în profitul burghezului. Totuşi, de fiecare dată, această nouă avangardă, ce este în realitate o ariergardă care bate tot  mai mult în retragere, îşi face un titlu de glorie că l-ar sfida pe burghez, că  ar înfăptui o creaţie de neînţeles pentru acesta, că ar scuipa pe morminte,că l-ar înfrunta în plan religios cu Buñuel sau etic cu tutti quanti, dar toate astea sunt posibile pentru că nu semnifică nimic. Noi înotăm în iluzia că am fi o avangardă. Barthes are dreptate afirmând că avangarda e un protest care se limitează doar la domeniul esteticului. Dar se înşeală când crede că, pornind de aici, ar putea surveni o urmare şi că această limiare e provizorie. Ce iluzie să scrii ca Delevoy (Dimensiunile secolului XX. 1900-1945, 1956) că această avangardă exprimă o revoltă care catalizează creaţia şi că ea este decisă să se elibereze. Este poate decisă, dar la nivelul la care se situează acest protest, nicio iotă din cursul societăţii nu va fi modificată. Din contră are dreptate să spună că acest protest este trăit de artist ca o ruptură radicală de trecut, şi se înfăţişează ca o aventură poetică şi ca o descoperire a unor limbaje noi. Desigur, desigur! Artistul trăieşte toate acestea în el însuşi şi pentru sine însuşi, dar această  trăire nu trece dincolo de graniţele micii sale subiectivităţi, el crede că a rupt cu trecutul, dar în realitate se limitează să îl ratifice, descoperă limbaje noi pentru că a fost ruptă comunicarea şi el n+are de spus nimic nimănui prin intermediul limbajului comun. Iluzie de libertate, iluzie de revoltă a acestei avangarde care nu este decât un mic nucleu, bine închistat, al societăţii burgheze în care trăieşte şi care îi asigură o bună şi frumoasă retribuţie, cu condiţia să nu iasă din cercul magic al culturii. Şi nu e întâmpător că cei care s-au interesat de avangardă au fost tocmai burghezii. Vedeţi clasele proletare admirându-l pe Kandinsky, ascultând Schönberg sau citindu-l pe Butor? Şi nu e întâmplător că se încearcă deshumarea, ca a unuia dintre micii zei penaţi ai avangardei, a arhiburghezului milionar Roussel[i].

Dacă burghezul se complace atât de bine în tovărăşia avangardei este pentru că aceasta  corespunde exact cu una din categoriile lui de gândire cele mai evidente: categoria modernităţii. Aceasta face parte, desigur, din constelaţia progresului – cine este pentru progres este pentru modernitate – şi cine reprezintă modernitatea mai bine decât avangarda? Această confuzie de termeni este semnificativă deja în ceea ce priveşte unitatea valorilor. Artiştii revoluţionari se califică ei înşişi ca fiind de avangardă. Dar aceasta nu are sens decât dacă cred şi ei în progres. Şi burghezul exprimă aceeaşi credinţă în preferinţa lui pentru modern. Aceasta pare să intre în contradicţie cu caracterul imobil şi reacţionar care i se atribuie. Dar aici ne înşelăm. Burghezul nu crede în valorile trecutului, nu are decât un dispreţ suveran, pentru modurile de viaţă, de structură de guvernământ, de producţie, ba chiar şi de artă ale trecutului. Nu-i plac niciodată lucrurile prăfuite. Iar cuvântul său de ordine permanent este ”Trebuie să aparţii timpului tău.” El nu crede în importanţa trecutului, nu vrea să-l reînvie, nimeni nu este mai sigur decât el de superioritatea lucrurilor care se înfăptuiesc astăzi. Dar nu trebuie să piardă nimic. Să nu uităm că burghezul căştigă din toate mâinile. Îl doare inima să lase deoparte fie şi un ac. Trecutul poate să conserve, în cele din urmă, anumite valori,  trebuie să fie păstrat ca orice posesie, ca orice patrimoniu, transformându-l pentru a-l face modern. Căci valorile sunt modernitatea. Nu voi relua, după atâţia alţii, analiza modernităţii (mai întâi H. Lefèvre, apoi E. Morin şi revista Arguments). Pentru a-i arăta raporturile cu burghezia, e suficient să menţionez că întrebuinţarea termenului s-a generalizat abia odată cu aceasta (în ciuda gâlcevii dintre Antici şi Moderni, iar aceştia se recrutau de altfel dintr-o clasă burgheză aflată la începuturile ei), că ea a calificat epoca progresului ştiinţific şi tehnic ca pe una modernă şi că ea a inventat Modern Style. Aici s-a ivit fără o îndoială şi o dificultate pentru burghez de a fi pentru avangardă, deoarece aceasta este modernă, ea exprimându-se constant împotriva Modern-Style-ului. Da această neînţelegere era superficială în raport cu acordul profund pe care îl exprimau cele două noţiuni. Modernitatea a devenit o dată cu burghezul valoarea de judecată absolută. Artiştii şi intelectualii au făcut pasul fără ezitare.

Să nu obiectăm că în această descriere îi atribui burghezului o inteligenţă superioară, o subtilitate de manevră, o capacitate tactică pe care nu le-a avut. Desigur, sunt de acord. Dar e cât se poate de evident că ceea ce a descris ca un proces social al grupului burghez n-a fost o creaţie intelectuală, calculată, voluntară, rodul unei meditaţii conştiente asupra artei  şi a rolului intelectualilor. Niciun burghez desemnat nominal n-a vrut toate acestea în calitate de individ. Dar acest grup cuceritor, puternic înarmat, a ştiut în mod spontan să-i atribuie un mod de a fi fiecărei părţi a societăţii şi să netralizeze ce i se părea stânjenitor. Am arătat rădăcinile perfect spontane şi raţionale în acelaşi timp ale acestei atitudini non-voluntare, în funcţie de rolul pe care îl juca burghezia. Nu este mai  nevorosimil de a vorbi despre capcana deschisă de ea lumii intelectuale decât de exemplu despre funcţia revoluţionară a clasei proletare. Aceste două daturi se situează la acelaşi nivel al analizei sociologice.

[i]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: