ellul – metamorfoza burghezului – traducerea mea

,,Arma virumque cano’’ – trebuie cu siguranţă să începem cu epopeea, pentru că acela este începutul istoric, şi îl vom privi ca atare, al bughezului auster, al omului de fier, al aventurierului. Este grandios acest burghez. Ca toţi cei obsedaţi de o singură idee, el nu vede prea bine în jurul lui şi poate nici prea departe, dar vede un lucru, îl  cunoaşte, îl vrea şi realizează din plin ceea ce şi-a dorit. Obsedat de o singură idee: interesul? Interesul lui? profitul? profitul lui? – poate, dar doar în subsidiar. E foarte superficial să-l integrezi pe burghez în această categorie simplistă a avarilor şi a interesaţilor. Marx nu a făcut-o. El are la dispoziţie anumite instrumente, se pricepe să le folosească şi obsesia lui este să le folosească până la capăt, fără frâu, fără limită. Trebuie să câştige: fără partis-pris-uri, fără idei fixe, nu marele cuceritor, nu savantul, nu artistul. În felul lui, e toate acestea. N-a văzut decât un singur lucru şi a fost singurul care l-a văzut, punerea la lucru a tuturor posibilităţilor economice, a tuturor bogăţiilor, pentru a le crea, a le reproduce şi a lansa astfel toate mişcările economice. El are o singură ideologie – cea a întreprinderii sale, adică, jucându-ne cu sensurile acestui cuvânt, a ceea ce a întreprins şi a instituţiei de producţie pe care a creat-o. Pentru că ea este o întreprindere, totul trebuie să fie subordonat vieţii, bunului mers şi dezvoltării acestei instituţii. Ideologia întreprinderii depăşeşte de departe veniturile, bogăţiile care vor fi la dispoziţia acestui burghez. El este gata să investească mai degrabă decât să tezaurizeze sau să trăiască într-un lux moleşitor. Şi aceasta e marca obsesiilor sale, dar şi a geniului său. Pentru a-şi realiza această dorinţă, această imensă punere în mişcare a tuturor proceselor economice are nevoie de o energie de nepotolit – de un caracter inflexibil – în faţa căreia dispare orice oprelişte. Îi admirăm pe marii comandanţi militari care şi-au realizat cuceririle cu preţul unor măceluri (astăzi nu le mai aducem cuvinte de laudă, din cauza unui umanitarism tranzitoriu, dar lucurile se vor schimba), îl ridicăm în slava cerului pe Palissy, care şi-a pus mobilele pe foc, pe toţi artiştii şi pe toţi savanţii ce şi-au condamnat la foame familiile pentru a-şi realiza marile idei. Orice mare creaţie are nevoie de victime.

A existat vreodată o întreprindere mai mare decât ,,revoluţia industrială’’, vreo creaţie mai grandioasă decât această mobilizare universală a bogăţiilor? Printr-o ciudată hemiplegie, admirăm această revoluţie şi îl detestăm pe burghez. Aşadar cine a inventat, cine a adus la lumina zilei industria şi comerţul, dacă nu burgezul? Cu preţul unor victime, desigur. Prima dintre ele fiind chiar el însuşi. Auster, moral, zdrobit de muncă, mereu virtuos, nesinchisindu-se decât de eficienţă, de producţie şi de organizare. Aşa uşor de pus în contrast cu vanitatea, dezordinea şi lipsa de rigoare în toate privinţele a nobilimii. Cine nu recunoaşte modelul lui Colbert de la şcoala primară? Dar nu era Colbert tipul burghezului însuşi? Numai marii sfinţi au mai arătat atâta autodisciplină şi atâta exigenţă faţă de sine. Trebuie să ni-l închipuim pe acest bărbat de la începutul secolului al XIX-lea, îmbrăcat în negru sau în gris fer, cu un guler înalt, care îi ţinea capul ridicat, nepermiţând nicio flexiune a gâtului, nici o slăbciune, nici o clipă de relaxare, cu buzele strânse, cu privirea îngheţată – şi îngheţatul din desenul lui Ingres îi va corespunde perfect[i]. Burghezul puritan, inutil să mai insistăm; ştim de la Weber despre relaţia care există între această virtute şi această lucrare. Dar, sacrificându-se astfel ideii lui fixe, burghezul îşi trasa totodată limitele şi destinul ulterior. Amputându-se de ceea ce în continuare o să pară esenţial. Orice mare operă are ca preţ asemenea amputări. Sacrificându-se pe sine, putea socoti legitim să-i sacrifice şi pe ceilalţi.

Soţia lui este supsă aceloraşi rigori. Este ascultătoare şi ţinută la adăpost. Serveşte de obiect şi nu i se cere nimic altceva decât să fie o soţie bună şi o mama bună. Îşi îndeplineşte datoriile şi nu îşi manifestă în mai mare măsură personalitatea decât celelate obiecte aflate la îndemâna stăpânului. Ţinută în sclavie? Poate, dar nu tocmai. Monedă de schimb, instrument pentru cuceriri. Deserveşte puterea. Să nu uităm că domnul şi stăpânul său e el însuşi în slujba puterii  de care depind toate strict. Dar lui i se datorează eliminarea femeii din toate activităţile, din viaţa politică şi cea economică.

Punea oare preţ pe ceva? Era inflexibil, întrebuinţa toate materialele trebuincioase. Între mâinile lui, muncitorii erau de asemenea nişte materiale. Nu lua în consideraţie omul. Căpitan de industrie – ba chiar mare căpitan; repet, dacă generalul s-ar sinchisi în primul rând de viaţa soldaţilor săi, n-ar mai câştiga nicio bătălie. Important e doar să nu sacrifice decât ceea ce trebuie în mod necesar sacrificat pentru a obţine rezultatele calculate.

În cazul acesta, nimic nu e prea mult. El organizează fără a lua în consideraţie omul, dar dacă omul moare în organizaţia sa, aceasta nu valorează mai mult, burghezul ştie asta perfect. El se menţine la limita extremă a posibilului. Nu autorizează nicio fantezie şi reduce omul la o funcţie unică, dar viabilă pentru a obţine cea mai mare eficacitate. Nu este insensibil. Este chiar umanist şi crede în Jean-Jacques sau în Voltaire. Face acte de caritate pentru a veni în ajutorul mizeriei pe care a provocat-o. Pregăteşte el însuşi o legislaţie socială pentru a-şi fixa nişte limite. Dar e de la sine înţeles că sentimentele nu pot prevala asupra necesităţii progresului industrial. Nu va fi nicăieri altfel. Burghezul ştie care sunt costurile; căpitan de industrie, căpitan de navă, inflexibil faţă de soldaţii care pot să-i găsească exigenţele inumane, doar căpitanul singur ştie cu ce preţ va rezista vaporul furtunilor, sau crizei, sau concurenţei. Ştie cât costă toate acestea şi acceptă povara unei remuşcări, care, cel mai adesea, nu este prefăcută şi nu se cade privită superficial.

xxx

Îşi asumă riscurile şi se lansează în aventură, cu un curaj adesea surprinzător. Şi în toate domeniile. Burghezul a făcut Revoluţia – cea mare.  Şi am încercat mereu o surpriză citind cărţile de istorie. Azi toată lumea ştie că Revoluţia din 1789 a fost una burgheză. Burghezia a pregătit-o, a condus-o şi a profitat de pe urma ei. Se analizează această acţiune de clasă şi jocurile de interese. Dar se scapă din vedere personalităţile.

Incoruptibilul a fost un burgez, ca şi Îngerul Revoluţiei, Saint-Just, acest tânăr geniu politic, vizionar şi necruţător. Stranie imagine a burghezului, în raport cu ce gândim astăzi. Şi acei Comisari ai Armatelor, exigenţi, meticuloşi, curajoşi la extreme, riscând de fiecare dată tot contra tot, împingându-i de la spate pe generali, admirabili organizatori, mereu inventivi, chiar şi în cele mai rele împrejurări. De ce să-I vedem doar pe Barras şi Tallien? De ce să le rezervăm calificativul de burghezi doar furnizorilor care puneau la dispoziţa armatei încălţări proaste şi praf de puşcă ud? De ce să facem vreo diferenţă între eroica armată populară (?) şi nefericiţii burghezi care au trădat-o? Pentru asta e nevoie de rea-credinţă. Toţi cei care au făcut Revoluţia, toţi cei care au nimicit instituţiile milenare şi au creat Republica, împotriva vânturilor şi a mareelor şi, înainte de toate, împotrivă ţăranilor şi a poporului însuşi (care nu era pentru) au fost nişte indivizi burghezi, capabili de o aventură totală şi, pornind de acolo, să cimenteze cu sânge o operă ce li se părea necesară – omul posedat de o unică idee. Riscul asumat, aventura creatoare, burghezul le-a purtat însă peste tot. Noi nu putem măsura astăzi cîtă energie, câtă iniţiativă, cât,,chit sau dublu’’ au fost necesare aventurii industriale. Pentru că ne găsim în interiorul ei, pentru că noi cunoaştem mai mult despre procesele economice, pentru că lucrurile par să se înlănţuiască unul de altul aproape matematic, pentru că noi ştim ce aduce activitatea economică: nu mai există aventuri în economie. Există doar ,,riscuri calculate’’. Să încercăm să ne întoarcem, cu ajutorul imaginaţiei, la acel sfârşit de secol al XVIII-lea şi acea primă jumătate a secolului al XIX-lea când economia era un fel de terra incognita, când fiecare întreprindere o experienţă nouă, explorarea unui posibil misterios. Căci ceea ce marchează această epocă este tocmai faptul că lumea nu se mai mulţumeşte să reproducă vechile acţiuni economice.

Metodele comerciale şi industriale de altădată au fost abandonate; s-a creat – fără să se ştie exact de la început care vor fi rezultatele. S-a decis aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, dar pentru a integra maşina, pentru a o face eficientă şi rentabilă, cine poate măsura cât spirit de inovaţie a trebuit investit? A fost creat un nou mediu social – tragic şi crud. Dar de ce să avem înţelegere doar faţă de autorii uriaşei mizerii din Rusia de după 1917? Aventura lor doar era mai vizibilă în calitate de aventură şi putea să treacă în ochii noştri drept nouă. Dar nu mai era dificilă şi mai de luat în consideraţie decât cea a acestor burghezi. Prin inovaţiile lor, ei au făcut să se răstoarne atunci întreaga structură a lumii. Încă o dată mă mir citind din cărţi că au apărut invenţiile şi maşinile şi, ca urmare a acestora, mutaţiile din societate – şi asta e tot. Dar între acestea două? Iată ce este important. Maşina în sine nu este nimic şi nu răstoarnă nimic. E nevoie de omul care s-o aducă forţat  într-un mediu socio-economic ce nu este făcut pentru ea, de omul care introduce pana de despicat lemne adânc, iar, prin efortul său, face societatea să explodeze. Acest efort presupune forţă, dar invenţia implică aventura. Trebuie de fiecare dată să rişti tot pentru a evalua ce va aduce acest emiţător morse sau această locomotivă. Să investeşti bani, oameni, putere. Este nevoie doar de un singur om, fără o experienţă prealabilă utilă, fără acea înţelepciune colectivă necesară pentru a se călăuzi pe un parcurs absolut nou: burghezul.

Aventura? Aventura lui nu s-a isprăvit aici. El se va lansa în curând în procesul colonizării. Ştiu că nu este de bonton, nici de bun-gust, nici pe placul societăţii să vorbeşti de bine despre colonizare. Dacă vrei să treci drept un intelectual onorabil, trebuie să renegi trecutul acesta oribil şi păcatele vechilor colonizatori, trebuie să fii cât mai demagog posibil în faţa celor care sunt cu totul îndreptăţiţi (ştiu bine) să ne acuze. Dar nu vreau să iau în consideraţie aici rezultatele colonizării, ci oamenii care s-au lansat în acest proces. Obiceiul de a privi fenomenul sub aspectul său economico-sociologic, analiza tradiţională post-marxistă pe care o facem de regulă, ne ascunde realitatea umană a acestei întreprinderi. Este corect să se vorbească despre epopeea colonială. Burghezul s-a lansat în dominarea şi posesia lumii cu orice preţ şi cu orice risc. Să nu uităm extraordinara lui îndrăzneală de a se lansa el însuşi în acest necunoscut, dar şi de a-şi lansa  în el căpitanii. Primii care au fondat un contoar sau o factorie într-o ţară străină să fi fost oare chiar aşa lamentabili? Vă puteţi imagina ce gust al riscului, la toate nivelele, însemna asta? Cu siguranţă, motivele economice, a căror explicaţie o găsim astăzi satisfăcătoare, nu sunt de ajuns pentru a explica un asemenea angajament. Din punctul de vedere al  capitalurilor, acesta era când o aruncare cu zarul în voia hazardului, când un rezultat al flerului şi al celei mai subtile evaluări. În ambele cazuri, era nevoie de o personalitate ieşită din comun. Iar din punct de vedere personal, să nu uităm că burghezii şi fiii lor, ei înşişi, sunt cei care au făcut explorări, care s-au instalat la contoare, care au cucerit imperiul colonial. Nimic mai fals decât să-l vezi pe burghez în biroul său de la Paris sau Londra, expediindu-i pe alţii să înfrunte riscurile Tropicelor. Pe care alţii? Pe muncitori? Pe ţărani? Nu, cei care au cucerit globul au fost fiii burghezului. Noua putere a banului, a ştiinţei şi tehnicii, pe care au creat-o, avea nevoie de un spaţiu geografic fără frontiere. Burghezul l-a cucerit.

 

xxx

Priviţi-l acum pe burghez în toată grandoarea lui de inovator, de inventator.

Trebuie reamintit că aproape toţi artiştii, scriitorii, savanţii, de la 1750 şi până acum, sunt nişte burghezi. E multă trudă până găseşti în mulţimea de creatori un Courbet sau un Van Gogh. Însă ceilalţi, şi în primul rând dispreţuitorii burghezului, asta sunt. Precum fauviştii, precum blestemaţii! Dar nu vreau să insist asupra acestei puteri de creaţie, ştiinţifică sau artistică, deoarece ea nu-i este specifică burgheziei. Domeniul său privilegiat de creaţie este cel economico-social. Aici se găseşte imperiul său, care abundă în instituţii exacte şi în invenţii. Suntem atât de obişnuiţi cu asta, încât ni se pare foarte simplu. Şi tutuşi, de cât spirit creator este nevoie pentru a descoperi aceste nenumărate forme economice, aceste formule, aceste mecanisme, aceste trusturi, carteluri, concerne, asociaţii. Să luăm în consideraţie doar un singur domeniu: acela al informaţiei. Cine a creat universul informaţional, folosindu-se cu îndemânare de toate tehnicile noi? Pentru a face bani? Desigur! Dar cu ce rezultate! N-a fost o idee genială cea a lui Gérardin, care lega presa de publicitate? ,,El lega, pe de o parte, ideea marilor tiraje cu ideea înmulţirii anunţurilor şi a creşterii tarifelor lor, iar pe de altă parte, ideea scăderii preţului la abonamente cu aceea a marilor tiraje, astfel încât această combinaţie avea ca scop creşterea numărului şi a preţului anunţurilor, iar ca mijloc diminuarea preţului la abonamente’’ (Réclus, Emile de Girardin,1934). Şi n-a fost o idee genială cea a lui Havas de a crea un centru unic de căutare şi distribuire a informaţiilor, de a considera informaţia drept o marfă şi de a-şi investi capitalurile în locaţii de reţele de telegraf electrice? Iar apoi de a descoperi acest prodigios sistem de locaţie a spaţiului publicitar în schimbul de informaţii…. Din punctul meu de vedere, asemenea inovaţii egalează cele mai mari descoperiri ştiinţifice, care au schimbat faţa lumii noastre şi au elaborat o istorie nouă. Mobilul era unul sordid? Suntem atât de siguri de nobleţea artiştilor şi savanţilor? Iar Pasteur va fi fost în relaţiile cu colegii lui îngerul cel bun din iconografia populară? Domeniul de creaţie al burghezului este acest sector în care nu suntem obişnuiţi, cu siguranţă, să vedem invenţia, iluminarea, geniul, crearea unor forme economice, sociale, politice noi. Remaniind o societate întreagă. Noi stăruim încă în viziunea simplistă a unui burghez dominat de ideea lui laissez-faire, în timp ce n-a existat persoană mai gata să intervină, mai autoritară, mai voluntară şi mai constructivă decât el. Deviza lui mi se pare mai degrabă ,,Laissez-moi faire’’. Şi iată-l cum nu încetează să elaboreze noi structuri şi remodelează cadrul vieţii umane. Şi îi furnizează pe primii mari oameni de stat. Gândiţi-vă că, înaintea de apariţia burgheziei, marii conducători, marii regi, erau investiţi doar cu puteri personale şi cu soi de strălucire harismatică a puterii.Lumina lui Dumnezeu strălucea pe chipul conducătorilor de popoare. Burghezia a creat un nou tip al omului de stat. Un servitor al raţiunii, calculatorul unei conduite politice totodată continue şi raţionale. În afara burghezului, poate că doar Richelieu a mai posedat un asemenea simţ. Şi când burghezul a creat această nouă modă politică, acest nou om, omul de stat, neburghezii s-au văzut obligaţi să-i adopte tipul, mai eficace, mai riguros, mai abstract. Şoimul de Brandenburg a devenit un politician burghez, iar cea mai burgheză dintre regine şi-a croit un imperiu devenind un om de stat de factură colbertiană. Dar odată cu cu acest tip uman, a fost inventată  o nouă politică şi nu doar o manieră de guvernare. Această capacitate creatoare a burghezului explică celebrul apel al lui Baudelaire (care îl cunoştea bine, dar n-a fost prea tandru cu el) adresat burghezilor consideraţi o adevărată elită, pe care îi chema să se aşeze în fruntea civilizaţiei, pe care îi însărcina să dea avânt culturii şi pe care îi îndemna să-şi facă o datorie din propagarea frumosului şi din dezvoltarea artei. ,,Voi sunteţi majoritatea, numărul şi inteligenţa, deci voi sunteţi forţa, care înseamnă dreptatea’’.

xxx

,,Voi sunteţi forţa!’’ Burghezul ştia asta şi n-avea nevoie de nimeni altcineva. ,,Eu, numai eu!’’ – şi în special n-avea nevoie de Dumnezeu. Ce avea el de a face cu un protector, cu o imagine transcendentă a Tatălui? Burghezul este propriul său fiu. ,,Fără Dumnezeu, fără stăpân!’’ Deviza anarhiştilor? Înaintea lor a fost deviza  burghezului. Anarhiştii sunt descendenţii timoraţi ai burgheziei. Cine l-a omorât pe stăpân? Burghezul de Cromwell, burghezii din Convenţie. Cine a proclamat individul (adică burghezul, fireşte, căci nimeni altul nu este demn să poarte această titulatură) începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, măsură a omului şi a lumii? Cine a fost radicalmente anticreştin? Scepticismul şi lupta, mai întâi ascunsă, împotriva lui Dumnezeu au apărut odată cu naşterea burgheziei la sfârşitul Evului Mediu. Distrugătorul credinţei cu ajurtorul raţiunii, dispreţuitorul lui Dumnezeu din dorinţa de a se bucura de independenţă este burghezul şi numai burghezul. Toţi ceilalţi sunt nişte imitatori. Ia în posesie lumea şi l-ar putea împiedica cineva? Dispune de suficiente mijloace pentru a se proteja de aproape toate limitările şi slăbiciunile omeneşti, ce nevoie să mai aibă de Dumnezeu? Mai trebuie reamintit că îndoielile voltairiene s-au răspândit în mediile burgheze fără niciun obstacol? Şi că, împingând lucrurile şi mai departe, liberalismul teologic a distrus rădăcinile creştinismului? Strauss, Feuerbach? Nişte burghezi.

Desigur mi s-ar putea obiecta că filolosfii spiritualişti sau teologii au fost de asemenea burghezi. Nu mi se pare important – interesantă nu este aici cutare individualitate, ci atitudinea generală a unei categorii sociale. Or, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi menţinându-şi această atitudine pe tot parcursul secolului al XIX-lea, burghezul este sceptic şi cinic. Nu există nicio dimensiune spirituală, ceea ce contează este domeniul temporal care trebuie cucerit şi exploatat. Cele două domenii sunt incompatibile. Nu există niciun imperativ superior celor care pot fi înfăptuite. Nu există Dumnezeu… Ce să facem?

Şi totuşi, acel început de secol al XIX-lea n-a cunoscut un catolicism riguros? Ba da, dar nu din partea burghezului cuceritor. Nu trebuie să se abuzeze de cuvintele lui Guizot care le răspundea tinerilor protestanţi veniţi să-l întrebe ce au de făcut în calitate de creştini: ,,Îmbogăţiţi-vă.’’ Dar înţelepciunea lui Franklin este cât se poate de semnificativă în ceea ce priveşte schimbările pe care burghezia i le-a adus creştinismului. Căci nu trebuie să simplificăm lucrurile.Nu încape îndoială că burghezul este duşmanul lui Dumnezeu. Dar el este în stare să aleagă din moştenirea creştinismului, o grămadă confuză unde se mai găsesc multe lucruri bune de păstrat. Virtutea, rigoarea morală: burghezul nu poate impinge la extrem exploatarea lumii decât cu preţul unor exigenţe de virtute. Aceste două lucruri funcţionează laolaltă, aşa ca regimul alimentar strict pentru un campion. Şi se poate disocia dimensiunea verticală a creştinismului (Dumnezeu ca obiect al credinţei) de dimensiunea orizontală (ceilalţi oameni, umanitatea, iubirea aproapelui). Cea dintâi trebuie, fireşte, înlăturată, cea de-a doua însă (care vine de asemenea din creştinism şi putem aşadar păstra numele acestuia, lucru foarte folositor pentru a nu tulbura prea tare spiritele) este necesară, pentru că ea explică şi justifică întreprinderea prometeică a burgheziei pentru umanitate. Fără Dumnezeu, desigur, dar nu fără religie, nu fără creştinism. Un creştinism ateu?

Câţiva episcopi rămaşi în urmă şi câţiva tineri neştiutori descoperă astăzi surescitaţi această revoluţie! Dar burghezul a înfăptuit-o acum un secol şi jumătate. Ei se mărginesc să dea formă gândirii profunde a burgheziei, pe care aceasta nu şi-a pierdut vremea s-o teoretizeze. Nu degeaba mă refeream la Feuerbach. Adevărat, burgezul nu îl citea pe acest filosof, nu avea timp. Dar ideile lui corespundeau atât de bine cu nevoia de acţiune din societate încât s-au răspândit de la sine. Rămâneai creştin, fiindcă asta era folositor. Dar miracolele, Învierea… se cuvine să aruncăm un voal pudic peste asemenea neghiobii. Totuşi trebuie să ne prefacem că am crede în ele, pentru că una din numeroasele întrebuinţări ale creştinismului este acela de a dezvolta spiritul de obedienţă la cei săraci şi la cei ce ne sunt inferiori. ,,Săracul se glorifică prin smerenie’’ – ce avantaj pentru cel care-l exploatează – ,,supuneţi-vă’’, aşa a spus Dumnezeu. Credinţa este un stâlp al ordinii sociale. Inutil să mai insist asupra acestor teme, azi bine ştiute. Este cât se poate de adevărat că burghezia a făcut din religie exact ceea ce spunea Marx. Analiza lui este impecabilă. Alienarea spirituală acompaniază, în mod necesar, alienarea economică. Creştinismul era un mijloc de guvernare în plus. Dar trebuia să-l faci utilizabil şi apt pentru acest serviciu. Credinţa în Dumnezeu este bună pentru săraci, pentru negri şi pentru copii. ,,Dumnezeu este punctul de sprijin în care îmi aşez pârghia pentru a-i pune în mişcare’’. Dar toate acestea implică, în mod cert, inexistenţa lui Dumnezeu. Căci dacă există, nu poate fi utilizat. Pentru a face religia utilă din punct de vedere social, ceea ce burghezul a reuşit magistral, trebuie ca cel căruia i se adresează aceasta să fie un obiect inert, lipsit de orice autonomie. Sunt eu cel care îl creez pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-şi găsească un loc pe eşichierul acţiunilor mele. O piesă foarte utilă – Nebunul. Dar cea care îl mută e mâna mea. Şi din momentul acesta religia s-a transformat într-un pur formalism: liturghie, teologie, morală, viaţă, toate trebuiau să fie formalizate, să devină ceremonie, raţionalism, contabilitate, calcul. Ateismul fundamental al burghezului nu este machiavelismul simplist la care îl reduc minţile ,,libere’’ din ziua de astăzi. El este legat de puterea demiurgică a acestuia, incapabilă să remodeleze lumea, dacă nu s-a eliberat definitiv de povara lui Dumnezeu. Şi burghezul o face. Se ştie singurul în stare de această nouă creaţie şi nu caută niciun alt ajutor. Ciudat destinul acestui burghez, care şi-a împrumutat modelul celui ce l-a urât cel mai mult. Şi când Nietzsche, un neobosit dispreţuitor al burghezului, a trasat destinul omenesc dincolo de uman, în ipostaza supra-omului, n-a făcut altceva decât un portret al burghezului. Cel pe care nu a încetat niciun moment să-l conteste îi inoculase virusul unei anumite viziuni despre lume, realizate prin exaltarea dincolo de posibil a omului fără oprelişti: acesta era, în duplicitatea lui secretă, jucată perfect, vechiul său duşman, pe care l-a împins până la paroxistic – şi pentru că burghezul îl glacificase şi cristalizase pe Dumnezeu, Nietzsche îi putea proclama acum moartea.

[i]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: