ellul – metamorfoza burghezului

Şi acest joc al spectacolului ne conduce la a o doua consecinţă a perseverentei activităţi burgheze: confuzia. Burghezia a inaugurat secolul confuziei, cu siguranţă graţie facultăţii sale de a asimila tot şi de a uni contrariile. Confuzia este altceva decât ipocrizia sau falsa conştiinţă, dacă poate fi o consecinţă a acestora. Nimic nu mai vrea să spună ceva. Poţi fără grijă să topeşti lucrurile disparate şi să faci din ele conglomerate. Totuşi, am crezut mult timp că nu era vorba decât de o chestiune de limbaj şi de unirea unor termeni care din punct de vedere logic sunt incompatibili. Dar de fapt se merge mult mai departe. Confuzia triumfă pornind de la relativitate. Vedeţi, totul este supus schimbării şi diversităţii. Istoria ne învaţă că civilizaţiile sunt muritoare. Cât s-a tot repetat această butadă care se vrea profundă, dar care nu exprimă decât facilitatea burghezului de a nu lua nimic în serios, cu excepţia lucrurilor într-adevăr serioase: productivitatea, consumul, gologanul! Acestea cel puţin – în ciuda a ceea ce credeau iluminaţii din Evul Mediu – nu sunt muritoare, sunt solide… tot restul este supus istoriei. Să nu uităm nici un moment că dacă stânga a profitat de pe urma istoriei, totuşi secolul burghez, filosofii burghezi au fost cei care au promovat istoria în prim-plan, iar burghezii, în calitatea lor de istorici savanţi, au fabricat-o. Totul e relativ. Vedeţi, religiile se contrazic una pe alta, şi, dacă îi mai adăugăm istoriei şi călătoriile sau sociologia, panorama este completă, există patruzeci şi cinci de duzini de morale, toate la fel de valabile, practicate toate de oameni. De ce să ne ataşăm de una singură? Desigur, burghezul este un om moral; i s-a reproşat destul asta. Dar el este în acelaşi timp şi omul relativismului moral şi de aici începe imperiul confuziei. Totul e discutabil în lumea asta, care părea atât de stabilă. Şi burghezul este un om stabil. Dar aceasta în măsura în care instituie o lume a confuziei şi se instalează într-un haos ordonat care îi permite să nu devină discutabil el însuşi. Astfel, după el, morala devine o morală a ambiguităţii, sau una de situaţie – ceea ce este foarte comod. Este consecinţa firească a primatului moral al Acţiunii. Şi într-un caz ca şi în celălalt, poţi să fii în concordanţă cu situaţia concretă, cu propria conştiinţă, cu principiile şi cu zeii. Nici măcar nu este nevoie de o abilitate de manevră – chestiunea se reglementează practic – principiile pot fi cu atât mai riguroase cu cât sunt înscrise într-o etică a situaţiei. Totul este variabil, dar pare coerent, stabil, riguros: condiţie ideală pentru a putea conduce furnicarul.

Confuzie politică: statul devine revoluţie. Până în secolul burghez exista puterea – pe care, din vreme în vreme, nişte bădărani încercau să o răstoarne, iar asta se numea a face o revoluţie. O consecinţă a confuzionismului universal al burgheziei este asimilarea celor două. Astăzi statul este cel care face revoluţia, care o conduce şi care chiar este revoluţia. De atunci, abominabilii care sunt contra statului sunt, tocmai prin aceasta, antirevoluţionari. O să spuneţi că, totuşi, nu burghezii au inventat toate acestea, ci Lenin, iar eu o să vă răspund că o asemenea scamatorie n-a fost posibilă decât în climatul de confuzie mentală creat de burghezie şi că deja în Franţa statul republican de după 1875 pusese lucrurile la punct, arătând că statul înseamnă libertate, de vreme ce este republică. Orice ar fi, ce s-a făcut astăzi e bun făcut: Stat=Revoluţie, iar Lenin, Hitler, Pétain, de Gaulle, Castro, Adenauer, Ben Bella şi Boumedienne au afirmat-o în egală măsură. Aş putea merge la nesfârşit cu exemple ale acestui confuzionism. Romanul trebuie să devină pictural, obiectual la modul minuţios, ca o pictură de Ingres. Poezia trebuie să devină muzică. Muzica – arhitectură. Pictura – poezie – şi, oricum, pentru că limba nu semnifică nimic, nu mai are niciun conţinut, aceasta permite să ne debarasăm în sfârşit, reducând-o la o relativitate radicală, de acea intolerabilă jenă, care permitea verbalizarea unui anume real, înţeles altfel decât dintr-o perspectivă burgheză şi permitea totodată să fie contestate acţiunile burghezului. Acesta, care este un raţionalist algebric şi tautologic, are oroare de posibilităţile de a contesta ale limbajului. Şi-a reuşit ultima lovitură de maestru vidându-le de orice valoare. Şi, ca de obicei, îl vom vedea mai târziu realizându-şi lucrările îndoielnice cu ajutorul unor valeţi pe care nici măcar nu-i plăteşte, iar aceştia vor fi nişte oameni de treabă, critici literari, filosofi, sociologi şi poeţi care operează fără să ştie această operă salutară de avangardă de care nu se bucură decât păianjenul care profită de pe urma ei. Aş putea să vorbesc de asemenea despre o teologie a confuziei, a acelei invenţii  potrivit căreia lumea actuală este o operă excelentă, căreia creştinii trebuie să-şi  consacre toate forţele, în timp ce biserica este locul abominabil unde nu se face prezentă decât trădarea revelaţiei, dar aceasta m-ar antrena prea departe de interesul imediat al cititorului meu. N-am menţionat-o decât pentru a arăta în ce măsură confuzia instituită de regimul burghez se întinde în toate domeniile.

Teilhard reprezintă culminaţia gândirii burgheze, lipsită de consistenţă, dar înglobatoare. El este un mare asimilator în gândire, aşa cum burghezul este în act. El aduce un total confort intelectual şi spiritual, pentru că evită alegerile, reconciliind tot. Ştiinţă şi religie, creştere materială şi spirituală, bine şi rău, istorie şi adevăr etc. Răul nici măcar nu trebuie evitat, de vreme ce acesta nu este decât condiţia binelui: idee profund burgheză, comună pe la 1828-1830 pentru toată burghezia industrială, iar în secolul al XVIII-lea, se pare, în rândurile stăpânilor de negri burghezi. Graţie lui Teilhard, burghezul îşi are în sfârşit sistemul universal de gândire care îl justifică şi îl absoarbe instantaneu. Nu mai trebuie să se simtă pus în discuţie de Marx. Din păcate, acest ultim ajutor nu este decât eflorescenţa supremă, din momentul de dispariţie. Iar burghezul evanescent îl va lăsa pe Teilhard moştenire urmaşilor săi, spre     marele lor profit şi spre o mai bună asimilare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: