ellul – din metamorfoza burghezului

A devenit o banalitate să spui că muncitorii s-au îmburghezit. Desigur, ştiu că această remarcă provoacă iritarea reprezentanţilor clasei muncitoare şi a oamenilor de stânga. Critica este la îndemână. “Este o remarcă a burţilor pline! Cel care are tot ce îi trebuie, cel care duce el însuşi o viaţă burgheză, constată că muncitorul se îmburghezeşte pentru că acesta caută să aibă mai mult confort, să trăiască mai bine, să participe la gestiune şi la cultură. Este apărarea ipocrită a poziţii privilegiate. Se utilizează termenul de burghez pentru a devalorifica efortul perfect legitim al muncitorului.”  Acest răspuns este pe deplin valabil la nivel polemic. Cât despre nivelul ştiinţific, sociologul va spune: “Dat fiind că termenul de burghez nu acoperă nimic strict sesizabil, a spune că muncitorul se îmburghezeşte înseamnă a nu spune nimic.” Îi voi da cuvântul cuiva mai calificat decât mine. Chestiunea nu se pune pentru prima dată acum. Înainte cu trei sferturi de secol, marxistul Bernstein ajunsese, observând faptele, la aceeaşi concluzie. Pe măsură ce creşte producţia, această producţie este consumată, căci, cu unele excepţii pasagere, nu există o adevărată contradicţie între producţie şi consum. Or, această creştere nu priveşte doar clasele posedante, a căror capacitate de consum este limitată. Prin urmare, situaţia de fapt a straturilor sociale celor mai largi se ameliorează, căci, dacă piaţa s-ar restrânge printr-o pauperizare, progresul  tehnic ar fi frânat în mod automat. Deci devine obligatorie una din următoarele alternative: sau proletariatul devine mai fericit şi consumă mai mult, sau numărul burghezilor creşte. Iar Bernstein, procedând la o analiză statistică privind Anglia şi bazându-se pe cifrele şi criteriile date de Marx, arată cum, în Anglia, între  1841 şi 1891 o parte a proletariatului se transformă în mici burghezi. Acest raţionament al lui Bernstein poate să le pară puţin simplist subtililor economişti actuali, dar eu nu-mi pot reţine o anumită simpatie pentru vigoarea şi proximitatea faptelor unei asemenea demonstraţii. Dacă mergem în Franţa şi luăm o revistă sindicală atât de intransigentă ca La Vie ouvrière şi un om atât de radical ca Merrheim vedem că în 1910 clasei muncitoare i se reproşează tocmai că se îmburghezeşte. Merrheim, lider incontestabil al anarho-sindicalismului este foarte dur cu proletariatul epocii. Îl acuză că a fost câştigat de spiritul burghez, că are un ideal burghez de facilitate, confort, trândăveală. Apreciază că aspiraţia muncitorilor de a avea mai mult timp liber nu este decât lene (este un autentic om de stânga cel care spune asta!). Or, această lene reprezintă expresia unei slăbiciuni de fond. Ea influenţează de asemenea nivelul vieţii intelectuale a muncitorilor, care coboară rapid, ca şi pe cel al combativităţii de clasă, care se pierde de asemenea. Bernstein constată o îngustare a orizonzului de viaţă al muncitorului, pe măsura mediocrităţii burgheze. Şi pentru a ajunge la perioada contemporană, nu se poate spune că C.F.T.C nu este de stânga!. Or, în 1962, în raportul Comisiei Înţelepţilorse poate citi: “Confortul cucerit de clasa muncitoate, spiritul conservator, ameliorarea condiţiilor de viaţă, au slăbit voinţa revoluţionară, au făcut să se nască egoismul; îmburghezirea muncitorilor decurge din creşterea nivelului de trai şi a siguranţei.” Şi iată aceeaşi apreciere, şi mai severă încă, la un alt om de stânga, la D. Mothé. Revista Arguments (1959) a subliniat de asemenea procesul de îmburghezire a clasei muncitoare, prin accesul la o fericire medie… Modul de viaţă al muncitorilor a devenit în fapt asemănător cu acela al burgheziei. Doar că muncitorul deţine obiecte de mai proastă calitate şi are un 2CV în loc de Marcedes. Dar stilurile de viaţă se apropie şi, odată cu aceasta, sunt promovate aceleaşi valori, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idealuri, aceleaşi aspiraţii. Dacă muncitorul nu este, în fapt, identic cu burghezul, el este prin voinţă, prin putere – clasa muncitoare doreşte finalmente să devină clasă burgheză, să ducă aceeaşi viaţă ca şi “privilegiaţii”. Virtuţile sunt productivitatea, siguranţa, confortul. Muncitorul pretinde ceea ce are burghezul. Or, să fim atenţi, să nu spunem “Este legitim să profite de acest avantaj şi aceasta nu înseamnă că devine burghez.” Înseamnă să soluţionăm prea uşor problema. Burghezul a elaborat un fel de viaţă care corespunde fiinţei sale – iar fiinţa lui s-a modelat după acest fel de viaţă. Nu este adevărat că poţi poseda confortul de viaţă burghez fără a fi burghez. Nu este adevărat că poţi adopta aceleaşi idealuri şi aceleaşi valori (primatul acţiunii, de exemplu) fără a deveni identic cu cel care a creat aceste idealuri şi aceste valori. Nu poţi separa cu uşurinţă individul în tranşe. Or, nu se poate spune că muncitorul rămâne intact, în calitatea lui de muncitor, adoptând stilul de viaţă burghez. Genul de viaţă modelează omul. Totuşi, ştiu că mi se poate obiecta: “Uitaţi-vă cât de mult s-au schimbat revendicările muncitorilor: altădată luptau pentru concedii şi pentru mărirea salariilor. Dar aveţi în vedere marea revendicare actuală: cogestiunea. Clasa muncitoare s-a săturat să fie minoră, comandată, ţinută sub tutelă. Ea vrea să devină responsabilă, aspiră la nivelul deciziilor, îşi revendică majoritatea. Nu mai e vorba de mediocra aspiaţie la confortul burghez.” Am citit mult despre asta. Lucruri foarte virtuoase. Dar nu înţeleg. E adevărat că într-o mare măsură, sindicatele nu-şi mai centrează revendicările pe confort. Dar aceasta, în măsura în care problema este virtualmente rezolvată: nu numai că muncitorii au actualmente acelaşi nivel de trai ca “burghezii”, dar principiul creşterii nivelului lor de trai, legitimitatea revendicărilor lor, a participării lor la bunăstare, la cultură, sunt unanim admise, nu le mai contestă nimeni. Or, cînd legitimitatea unei revendicări este admisă de întregul grup, nu mai există motive de nelinişte, dorinţele vor fi satisfăcute, mai devreme sau mai târziu. Revendicarea actuală este aşadar cea a participării. Şi se spune: “Vedeţi aşadar că muncitorii nu aspiră doar la confortul burghez.” Dar burghezismul nu se reduce doar la confort, aşa cum am încercat să arăt. Există mai mult şi mai bine! Muncitorii vor să participe. Dar la ce? La dezvoltarea industrială, la orientarea productivităţii, la gestionarea întreprinderilor pentru a le face mai eficiente… adică să participe tocmai la lumea tehnicistă şi industrială instituită de burghez. La acest nivel, muncitorul mai face un pas în interiorul sistemului, în loc să iasă din el: după ce a fost victima organizării industriale burgheze (şi, în consecinţă, s-a ridicat contra ei), el a devenit consumatorul produselor din societatea burgheză. Acum vrea să devină producătorul conducător al aceloraşi produse. Intră din ce în ce mai mult în rolul elaborat de burghez. Acesta îl elaborase pentru el însuşi. Acum vor să-l joace şi alţii. Dar aceasta nu schimbă esenţa rolului. Ceea ce se schimbă este individul care intră în pielea personajului. Graţie gestionării acestei organizări, producţii, etc muncitorul devine puţin şi mai burghez. Dobândeşte ponderaţia, seriozitatea, spiritul de calcul, măsura exactă a intereselor reciproce, voinţa de a reduce tensiunile şi conflictele, de a absorbi toate valorile utile. Să luăm exemplul soldatului, care în mecanismul militar este carne de tun, masă de manevră. Dar iată că soldatul începe să se entuziasmeze, vrea să devină responsabil în conducerea operaţiilor, nu mai vrea să fie pasiv, ci activ şi creator. Doreşte să înainteze în grad pentru a participa mai eficient la război. Dar schimbă aceasta cu ceva esenţa războiului sau deciziile statului major? Cu siguranţă că nu: soldatul în chestiune va rămâne un foarte bun soldat. Mai angajat decât ceilalţi. Şi, departe de a modifica sistemul, el devine un agent mai activ al acestuia. Cât despre responsabilitate…  muncitorul doreşte cu certitudine să-şi preia responsabilităţile, să devină mai responsabil în plan individual. Dar suntem într-un sistem al valorilor burgheze. Iar aceasta nu înseamnă că muncitorul îşi va prelua responsabilităţile revoluţionare, nici măcar în calitate de individ refractar. Dimpotrivă, el devine responsabil din punct de vedere economic sau tehnic. Deci fortifică (şi chiar în termenii burgheziei, căci ce cuvânt e mai burghez decât acela de responsabilitate?) structurile unei societăţi al cărei model a fost conceput de burghez.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: