o povestire poliţistă a lui dumas tradusă de mine

Dulapul de acaju

 

Am auzit în tinereţe, de la un aghiotant al prinţului Eugéne, care servise sub comanda tatălui meu şi se numea Bataille, povestirea care urmează şi pe care ar trebui s-o trimit confratelui Gaboriau, ce, cu talentul său special pentru acest gen de istorii, ar putea face din ea un pandant la Crima din Orcifal sau la Afacerea Lerouge.

Era în timpul celor doi ani de pace care au strălucit, ca un soare blând, deasupra Franţei între pacea de la Viena şi campania din Rusia, când toată acea tinerime semeaţă, biruitoare a Europei şi gata să alerge la cel mai mic semn sub drapel, revenise în Parisul pe care îl înstela cu epoleţii-i de aur. Oricine era tânăr era soldat, oricine era viteaz şi inteligent era ofiţer, oricine avea un nume era şef de brigadă, colonel sau general.

Într-o zi – era după Austerlitz – Napoleon se găsea pe balconul de la Saint-Cloud. De acolo zări trei tineri călăreţi.

Îl chemă pe Safary, şeful poliţiei  militare.

-Cum se face – îl întrebă pe acesta pe un ton mânios – că există în Franţa tineri care călăresc cai de şase mii de livre şi nu sunt în serviciul meu? Îi cunoşti?

Safary nu îi cunoştea.

-Informează-te şi adu-i la mine.

Peste zece minute erau aduşi la împărat domnii de Turenne, de Septeuil şi de Narbonne. Peste un sfert de oră, cum, necum, erau colonei.

Primul ajunse şambelan al Imperiului. El a fost cel care, observând că Napoleon nu-şi punea niciodată mănuşa la mâna dreaptă, a făcut o economie de trei sau patru mii de franci ordonând să i se fabrice doar mănuşi  pentru mâna stângă şi doar din când câte una pentru mâna dreaptă. O asemenea mănuşă dura cât zece mănuşi pentru mâna stângă.

Al doilea a avut nenorocul să-i placă principesei *** care i-a dăruit o piele de panteră cu ochi de rubin pe care ea o primise de la împărat. La o trecere în revistă din piaţa Carrousel, acesta a recunoscut pielea.

L-a chemat la el pe domnul de Septeuil, care era colonel de husari şi i-a zis:

-Domnule, o să pleci în Spania, unde o să te faci omorât.

Domnul de Septeuil plecă ferm decis să se supună poruncii împărăteşti. Peste doi ani se întoarse cu un picior de lemn.

-Ei bine, domnule? – întrebă Napoleon, încruntând din sprâncene.

-Sire, răspunse domnul de Septeuil, arătându-şi piciorul – asta e tot ce am putut face pentru Majestatea Voastră.

Un mister regesc plana peste naşterea celui de-al treilea. Se vorbea despre o tânără care se sacrificase pentru o mai mare glorie a bisericii, presupunând că iezuiţii aparţin de biserică. Se pomenea pe şoptite  despre Doamna Adelaïde şi Ludovic al XV-lea. A fost aghiotantul lui Napoleon în Rusia şi ambasador la Viena.

Dar să revenim la povestirea noastră, al cărei erou nu avusese decât onoarea să fie aghiotantul prinţului Eugéne.

Bataille era la teatrul Feydeau. Pe vremea aceea, sala de spectacol strălucea de aur şi de pietre scumpe. Tinerii ofiţeri furnizau epoleţii, eghileţii, broderiile acestui decor însufleţit, femeile – diamantele, smaraldele, perlele.

Tânărul aghiotant stătea într-una din lojile curţii. La două loji de el, văzu o femeie singură. Femeia era nostimă, elegantă, părea să aibă vreo douăzeci şi patru  de ani. Încercă să-i trimită câteva semne din acel telegraf al amorului inventat încă de pe vremea lui Adam, pe care femeia dovedi că-l cunoştea la perfecţie. Rezultatul acestui dialog a fost că aghiotantul s-a mutat în loja femeii.

Ofiţerii noştri erau obişnuiţi cu victoriile uşoare; Bataille nu fu aşadar prea mirat  când tânăra, atacată aşa îndrăzneţ, s-a  predat, primul articol din actul de capitulare – acceptat fără multă împotrivire – fiind o invitaţie la supeu.

Celelalte articole urmau să fie dezbătute în timpul supeului.

Tânărului ofiţer spectacolul i se păru prea lung; de aceea s-a ridicat înainte de lăsarea cortinei. Cum această comportare nu avea nimic jignitor pentru tânără , aceasta s-a ridicat la rândul ei, şi-a pus şalul şi, deoarece aghiotantul voia să caute o trăsură, spuse:

-Ah, nu e nevoie, locuiesc la doi paşi de aici, rue des Colonnes, numărul 17, trebuie doar să traversăm piaţa Feydeau.

Într-adevăr, peste cinci minute, doamna de Saint-Estéve – aşa se recomandase frumoasa căutătoare de aventuri – suna la etajul al doilea al unei case foarte arătoase.

Deschise o cameristă tânără şi drăguţă.

-Ambroisine – zise doamna de Saint-Estéve – domnul îmi face onoarea să cineze cu mine. M-oi fi  încrezut prea tare în  zelul lui Madeleine, socotind că vom găsi ceva bun de mâncare?

-Ah,  dacă doamna ne-ar fi spus, am fi făcut rost de un peşte; avem un pateu de foie gras, două potârnichi reci şi o salată de ţelină.

-Spune să se desfacă şi patru duzini de stridii. Va fi îndeajuns.

Bataille vru să ridice nişte obiecţii, dar doamna de Saint-Estéve făcu un gest majestuos către domnişoara Ambroisine, iar aceasta ieşi.

-Acum – zise doamna de Saint-Estéve, introducându-l pe Bataille într-un mic budoar – permiteţi-mi să mă debarasez de bijuterii, să-mi scot corsetul ăsta, ale cărui balene mi-au străpuns carnea şi să-mi pun o haină de casă.

-Desigur, doamnă – spuse tânărul, socotind că toate aceste pregătiri anunţă un deznodământ încântător – desigur, draga mea… Apropo, care e numele dumneavoastră?

-Eudoxie.

-Draga mea Eudoxie! Întoarce-te numai cât mai degrabă, o să mor de nerăbdare aşteptându-te.

Tânăra femeie îi trimise o sărutare şi ieşi.

Rămas singur, Bataille, care era dornic să afle unde se găsea şi să judece pasărea după cuib, luă o lumânare de pe şemineu şi începu să cerceteze stofele, mobilele, tablourile; totul trăda prezenţa Aspasiei lui de la o leghe, dar era de un gust cât se poate de ales. Nu era intrigat decât de un singur lucru: în mijlocul mobilelor din lemn de trandafir  ieşite din atelierul lui Boulle, în acest budoar fermecător  tapisat cu satin, ticsit de damascuri şi de brocarde, era un dulap mare de acaju, aşezat între cele două ferestre. Se apropie să vadă dacă dulapul nu avea niscaiva încrustaţii preţioase, ce l-ar fi făcut demn să figureze printre mobilele acelea de valoare, dar, apropiindu-se de dulap, piciorul îi alunecă pe parchet pe ceva umed şi lipicios.

Se aplecă să vadă în ce călcase şi rămase cu ochii ficşi şi cu răsuflarea tăiată.

Călcase în sânge!

Avu mai întâi o clipă de îndoială, apoi, coborând lumânarea până la nivelul parchetului, văzu că sângele se prelingea, picătură cu picătură, din încuietoarea de jos a dulapului.

Duse repede mâna la broască. Cheia lipsea.

Plecă din nou capul, luă pe batistă o picătură din lichidul roşu de jos şi o apropie de lumânare.

Nu se înşelase, era într-adevăr sânge.

Aghiotantul nostru era un bărbat brav. Văzuse câmpurile de luptă de la Marengo, Austerlitz, Iena, Friedland   şi mai ales Wagram, unde moartea secerase în numai două zile şaizeci de mii de vieţi.

Niciodată nu încercase o spaimă asemănătoare cu cea pe care i-o provoca sângele, prelingându-se, picătură cu picătură, din încuietoarea acelui dulap sumbru.

Îşi şterse fruntea leoarcă de transpiraţie, aşeză lumânarea înapoi pe şemineu şi încercă să-şi vină în fire.

Ce avea de făcut?

Să caute un pretext pentru a pleca şi să anunţe poliţia; cu siguranţă în dulap era ascuns cadavrul unei persoane proaspăt asasinate.

În momentul acela, doamna sau domnişoara Eudoxie de Saint-Estéve, cum vreţi să-i spuneţi, reapăru în uşa salonului. Purta o ţinută de casă încântătoare: un halat alb de tafta împodobit cu dantele, cu nişte mâneci despicate, care îi lăsau la vedere braţele minunat de albe şi adorabil croite până deasupra coatelor. Peste buclele blonde îşi aruncase o scufie de dantelă care se înnoda sub bărbie, avea ciorapi de mătase şi papuci turceşti.

-Constat bucuros, după toaleta pe care o purtaţi, scumpul meu înger – zise Bataille – că nu aveţi de gând să mă daţi afară îndată după supeu. Sper nespus într-o asemenea îngăduinţă; dar sunt soldat, sunt ofiţer, aghiotant, aşadar sclav. Vă cer doar un sfert de oră: cât îmi trebuie ca să merg până la Tuileries pentru a asculta ordinele prinţului.

Doamna de Saint-Estéve făcu cea mai drăgălaşă mutră din lume.

-Cunosc povestea – spuse ea. N-o să vă mai întorceţi.

-Şi de ce nu m-aş întoarce?

-Fiindcă nu pe prinţ aţi uitat să-l preveniţi, ci pe nevastă.

-Nu sunt căsătorit.

-Atunci pe metresă.

-Iată – zise ofiţerul – înainte să plec vreţi să vă dau o dovadă că mă voi întoarce?

-Mărturisesc că aşa aş fi sigură. Şi vreau să fiu sigură.

Bataille scoase din vestă un ceas împodobit cu diamante, căpătat de la prinţ.

-Luaţi ceasul ăsta – zise el. O să mi-l daţi înapoi când o să mă întorc.

Dintr-o privire rapidă, domnişoara Eudoxie, care părea foarte pricepută la bijuterii, preţui ceasul la trei  sau patru mii de franci.

Aşa încât se asigură că musafirul ei se va întoarce.

Aghiotantul ieşi, alergă după o trăsură, sări în ea şi ceru să fie dus la poliţie; la orice oră din zi sau din noapte, acolo putea fi găsit un agent principal de serviciu.

Îi povesti tot.

Acesta îşi însemnă minuţios toate detaliile topografice ale casei, apoi îl sfătui pe Bataille să se întoarcă în rue des Colonnes  şi să supeze în linişte.

Aşa viteaz cum era, aghiotantul avu o clipă de ezitare.

Revedea necontenit sângele care se prelingea, picătură cu picătură, prin încuietoarea dulapului.

În sfârşit, se decise să urmeze sfatul agentului de poliţie, dar mai întâi trecu pe acasă, îşi puse uniforma şi îşi luă sabia.

Iuţeala cu care a fost deschisă poarta dovedea că era aşteptat cu nerăbdare, dar, văzându-l în uniformă şi cu sabia la brâu, doamna de  Saint-Estéve se arătă mirată.

-Ah – făcu ea – în uniformă! Şi cu sabia, cu sabia lui mare, atârnată la sold! Oare vă duceţi la război. Ca domnul de Malborough?

Şi  rosti cuvintele “cu sabia lui mare” destul de tare pentru ca una sau mai multe persoane, aflate în camera de alături să îl poată auzi.

După ce această explozie de mirare trecu, nu mai fu loc însă pentru reproşuri. Doamna de Saint-Estéve afişă, în faţa musafirului ei, cea mai agreabilă mină din lume.

-Ca să putem supa cât mai intim – adăugă ea – am poruncit ca masa să fie pusă în budoar.

Această veste nu produse asupra tânărului ofiţer tot efectul la care se aştepta doamna de Saint-Estéve.

-În budoar, da – zise Bataille – o să fie bine acolo.

Eudoxie îl privi cu mirare, căci felul lui de a o aproba era foarte ciudat.

Atunci el îşi dădu seama că făcuse o greşeală, o apucă galant de talie, îi spuse nişte banalităţi de felul celor care li se spun curtezanelor şi care le mulţumesc pe acestea cu prisosinţă, căci soiul ăsta de femei nu sunt deprinse cu cine ştie ce curtenie.

În budoar era servit un supeu însoţit de accesoriile celui mai rafinat lux; lumânările ardeau în lustre, în candelabre şi în sfeşnice.

Cristalurile scânteiau.

Farfuriile din porţelan de Saxa purtau blazonul amfitrioanei, înconjurat de o ghirlandă de trandafiri.

Dar ochii aghiotantului nu priveau nici la farfurii, nici la cristaluri, nici la lumânările aprinse. Se opriseră asupra dulapului care stătea întunecat în mijlocul acestor obiecte strălucitoare.

Eudoxie observă această privire.

-Da – zise ea surîzând – vă întrebaţi probabil cum de un dulap aşa grosolan s-a rătăcit prntre mobilele mele de preţ. E dulapul meu pentru lenjerie. Am comandat altul, în stilul lui Boulle, care o să se potrivească mai bine cu restul.

-Într-adevăr, aveţi dreptate, scumpa mea Eudoxie, dulapul  ăsta deranjează privirea.

-Întoarceţi-i spatele şi n-o să-l mai vedeţi.

-Nu, pe legea mea! – strigă, nechibzuit, tânărul.

-Şi de ce mă rog?

-A, nimic! – făcu Bataille – o să vă ofer şi o dovadă.

Şi se întoarse cu spatele la dulap.

Supeul era foarte foarte ales şi demn de tot restul. Totuşi tânărul aghiotant nu l-a apreciat după merit.

Dulapul acela blestemat din spatele lui îl neliniştea.

I se părea tot timpul că îl aude scârţîind şi deschizându-se. Din fericire, avea în faţa lui o oglindă, în care putea să vadă tot ce se întâmpla în spatele lui.

Nu s-a întâmplat însă nimic.

La sfârşitul supeului, cum musafirul ei, care socotea că poliţia se cam lăsa aşteptată, părea tot mai îngrijorat, Ezdoxie  puse această îngrijorare pe seama lipsei ceasului.

-Apropo – îi zise ea cameristei. Şi ceasul colonelului?

Ceasul fu adus pe o tavă de argint.

Ofiţerul mulţumi din cap, îl puse în buzunar, dar nu se arătă mai puţin îngrijorat.

Pendula bătu ora unu.

Supeul se terminase; cafeaua şi lichiorurile fuseseră servite; frumoasa Eudoxie lua nişte poze aţâţătoare, ce trădau abandonul  şi semănau aproape cu un reproş. Bărbaţii se tem mai tare că ar putea fi priviţi cu suspiciune decât de înşelătorie, iar aghiotantul nostru observă că amfitrioana lui e la limita îndoielii.

Încă puţin şi surâsul îmbietor avea să se transforme în bănuială.

Ofiţerul se hotărî; se va îngriji să aibă tot timpul sabia la îndemână şi să nu adoarmă, ceea ce nici nu era greu lângă o femeie atât de frumoasă, aşa că zise, sărutând mâna lui Eudoxie:

-Doamnă, nu aveţi prin apartament şi o altă cameră pe care aţi dori să mi-o arătaţi?

-În sfîrşit! – făcu ea. Începusem să cred că nu sunteţi deloc curios.

Şi, sprijinindu-se de braţul lui Bataille, se îndreptă spre dormitorul, a cărui uşă, pe jumătate deschisă, lăsa să se vadă o frumoasă tapiserie de satin bleu ciel, pe care o lampă de alabastru, singura lumină din cameră, o poleia cu argint.

În momentul în care se pregăteau să calce pe covorul de culoarea frunzelor moarte, ce punea minunat în valoare   tapiseria azurie, la uşa de jos se auzi o bătaie puternică.

Ofiţerul tresări; curtezana se făcu la fel de palidă ca şi dantela halatului ei.

Se mai auzi o bătaie, apoi încă una şi o voce strigă:

-Deschideţi, în numele Împăratului!

Curtezana îi trimise ofiţerului o privire cumplită de viperă aţâţată.

Acesta se îndepărtă de ea, ca şi cum i-ar fi văzut strălucind un pumnal în mână.

Apoi făcu un salt înapoi, şi duse mâna la sabie.

Aceeaşi voce răsună pentru a doua oară, repetând:

-Deschideţi, în numele Împăratului!

-Ah, laşule! – zise curtezana, scrâşnind din dinţi. Iată ce aşteptai.

Apăru camerista, încă şi mai palidă la faţă decât stăpâna.

-Ce e de făcut, doamnă? – întrebă ea.

-Deschide!

-Şi ei….?

-O să-i previn.

Şi se năpusti pe un coridor care părea să ducă la bucătărie şi la camerele servitorilor.

Vocea se auzi rostind pentru a treia oară formula ştiută, apoi, după cinci secunde de linişte, strigă:

-Spargeţi uşa!

-Nu-i nevoie! Deschidem! –  făcu camerista.

Şi deschise într-adevăr.

Atunci îşi făcu apariţia omul cu care vorbise ofiţerul nostru în rue Jérusalem; era urmat de un comisar de poliţie, trei jandarmi şi un lăcătuş.

Unul dintre jandarmi rămase pe palier.

Bataille îl observă că se apleacă şi îi strigă, probabil altui jandarm, care rămăsese probabil la uşa de jos:

-Atenţie! Suntem aici!

-În sfârşit! – zise Bataille, adresându-se poliţistului. Mai bine mai târziu decât niciodată.

-Bună! – zise râzând omul poliţiei. Am socotit că lângă o femeie atât de frumoasă n-o să adormiţi decât pe la trei dimineaţa, aşa că mai aveam o oră la dispoziţie.

În momentul acela, curtezana apăru în pragul camerei. Era palidă, dar părea calmă.

-Aş putea să ştiu, domnilor – întrebă ea pe un ton batjocoritor – cărui fapt îi datorez această onoare?

-Doamnă – zise agentul – am venit să aflăm noutăţi  despre domnul. Şi îl arătă pe Bataille.

-Sunteţi însărcinaţi, întâmplător, să aveţi grijă de castitatea domnilor ofiţeri din Marea Armată?

-Nu, în sarcina noastră sunt dulapurile de acaju.

-Dulapurile de acaju? – întrebă Eudoxie, vădit surprinsă, dar şi speriată în acelaşi timp.

-Da – continua agentul – dulapurile de acaju. Ştiu că aveţi şi dumneavoastră în budoar unul. Poliţia e atât de interesată de el încât doreşte să-l cerceteze. Binevoiţi să mă însoţiţi şi să mi-l deschideţi.

Şi agentul, servindu-i drept ghid comisarului de poliţie, se îndreptă spre budoarul luminat încă a giorno şi se duse drept la dulap.

Curtezana îi urmă, înţepenită de groază, dar ca purtată de o putere invizibilă.

-Cheia? – întrebă agentul.

-Nu ştiu unde  e – bâigui Eudoxie.

-Aveţi un minut ca să vă amintiţi.

În timpul acestui moment de linişte şi de aşteptare, când toată lumea, mai puţin jandarmul de pe palier, era în budoar, santinela de la uşă fu auzită strigând: “La mine!”

Strigătul fu urmat de o împuşcătură.

Aghiotantul se năpusti  în anticameră, cu sabia în mână şi îl găsi pe jandarm luptându-se cu doi bărbaţi.

Cu tăişul sabiei îi sfărâmă unuia capul, iar pe celălalt îl străpunse cu vârful.

-Ah, pe legea mea, prietene – îi spuse el jandarmului – îţi mulţumesc.  Până acum am jucat rolul prostului, acum, datorită dumitale, mi-am luat revanşa.

-Ce se întâmplă acolo? – întrebă jandarmul care păzea intrarea de jos.

-Nimic – răspunse jandarmul  de pe palier.

Curtezana devenise lividă.

Aghiotantul reveni în  budoar şi le făcu semn tuturor cu mâna să-şi vadă de treabă.

-Totul s-a isprăvit – zise el. Puteţi continua.

-Ei bine, doamnă? – întrebă agentul. Cheia?

-V-am spus, domnule, că nu ştiu unde e.

Acest răspuns era de aşteptat.

Atunci agentul i se adresă lăcătuşului:

-Vino încoace, prietene.

Lăcătuşul încercă trei şperacle; la cel de-al treilea, încuietoarea cedă şi dulapul se deschise.

Un cadavru străpuns de trei lovituri de cuţit, cu pieptul gol, cu capul lăsat în piept, având pe el doar nişte pantaloni de pânză fină, spânzura de subsuori de paterele pe care se aşază de obicei rochiile.

Sângele care cursese din aceste răni picurase, strop cu strop, prin încuietoare.

Agentul prinse cadavrul de păr şi îi privi faţa.

Era un tânăr frumos de vreo douăzeci-douăzeci şi doi de ani, în care, după fineţea pielii şi eleganţa tunsorii, puteai recunoaşte un băiat de familie.

Doamna Eudoxie de Saint-Estéve  se hotărâse să leşine.

-Iată ce înseamnă să ai nişte nervi delicaţi! – zise agentul. Duceţi-o pe doamna în camera ei şi păziţi-le bine, şi pe ea şi pe cameristă.

Jandarmul căruia i se dăduse acest ordin o luă în braţe pe frumoasa Eudoxie şi o duse în camera ei. Camerista îl urmă.

-Domnule colonel – zise agentul – ştiţi ce este o “cursă de şoareci”?

-Ceva care prinde şoareci, socotesc – răspunse acesta.

-Şi criminali – spuse agentul.

-Criminalii? – făcu ofiţerul.  Cred că sunt într-o stare suficient de proastă ca să nu ne mai temem de ei.

-Ei – zise agentul, probabil n-au fost ei singurii. Onoraţi-ne cu prezenţa dumneavoastră şi veţi vedea cum arată în practică o “cursă de şoareci”, fireşte dacă nu preferaţi să mergeţi la culcare.

-Mulţumesc – spuse Bataille, dar n-am niciun chef să mă culc.

-Bine, atunci să nu pierdem vremea.

Apoi, adresându-se magistratului:

-Domnule comisar, dacă socotiţi că soţia dumneavoastră este neliniştită, duceţi-vă acasă. Prezenţa dumneavoastră aici nu mai este absolut necesară.

-Posibil, domnule – răspunse acesta – dar datoria îmi cere să rămân.

-Rămâneţi atunci. Cât despre dumneata, meştere – îi spuse  apoi lăcătuşului – cum nu mai avem aici nicio uşă de descuiat…

-Înţeleg că mă expediaţi – zise discipolul Sfântului Eloi.

-Nicidecum, ţi-am spus doar că nu mai e nevoie de dumneata.

-Mi-ar plăcea  să rămân – spuse lăcătuşul. N-am văzut niciodată o “cursă de şoareci” şi sunt curios.

-Atunci rămâi, dar vezi să nu faci prea mult zgomot cu fiarele dumitale.

-Fiţi pe pace – zise lăcătuşul – o să stau neclintit ca o nicovală.

-Acum atenţie! – făcu agentul. Şi scoase un fluierat neobişnuit.

Jandarmul care rămăsese la poartă urcă.

-Împuşcătura de adineauri s-a auzit în stradă? – îl întrebă agentul.

-Abia-abia. Oricum n-avut niciun efect, strada era în întregime pustie.

-Poarta e încuiată?

-Da.

-Portarul?

-I-am ordonat să se culce şi să nu sufle o vorbă. M-a ascultat.

-Foarte bine.   Du-te, instalează-te în lojă şi fii atent la cine o să sune sau o să bată la poartă.

-Mă duc.

Jandarmul dispăru. Zgomotul paşilor săi se auzi stingându-se pe măsură ce cobora treptele scării. Apoi uşa portarului scârţâi de două ori, închizându-se şi deschizându-se.

-Acum să ne ocupăm de ale noastre – zise agentul. Mai întâi să închidem uşa de pe palier, apoi să stingem toate luminile, mai puţin lumânarea asta a mea, cu lumina căreia va trebui să vă mulţumiţi până la venirea zorilor, deşi poate nu va trebui să aşteptăm până atunci. Deci totul e  stins, aveam doar puţină lumină, care nu face rău la ochi. Câte un jandarm de fiecare parte a uşii dinspre palier! Altul în spatele uşii, ca s-o deschidă! Mă însărcinez, dacă va fi nevoie, să imit un glas de femeie. Toată lumea e la post? – continuă agentul, văzând că toţi jandarmii sunt la locurile indicate, iar ofiţerul, comisarul de poliţie şi lăcătuşul se instalaseră comod pe scaunele din sufragerie. Mai trebuie doar să-mi ocup locul şi eu.

Şi se instală în ancadramentul ferestrei de la sufragerie care dădea către stradă.

-Acum – zise el – nimeni să nu vorbească şi să nu se mişte, dacă nu e nevoie.

Cei de faţă erau atât de curioşi să vădă se va mai întâmpla, încât se conformară cu toţii acestei recomandări.  Se făcu o asemenea linişte că se putea auzi ticăitul pendulei, care bătu ora trei.

Atunci se auzi huruitul îndepărtat al unei trăsuri.

-Iată ceva ce ar putea fi pentru noi – zise agentul. Atenţie!

Recomandarea era de prisos. Liniştea era atât de adâncă încât fiecare îşi auzea propria inimă.

Trăsura se apropia.

Intră pe stradă.

Se opri în faţa porţii.

Agentul ridică un  deget, zâmbind.

Trei bătăi uşoare răsunară.

Se auzi scârţâitul porţii care se deschidea.

Apoi,unul dintre jandarmi, băgându-şi capul pe uşa sufrageriei, zise:

-Urcă!

Agentul deja plecase de la fereastră şi se furişă cu paşi de lup în anticameră.

Cineva zgâria în uşa dinspre palier.

-Tu eşti? – întrebă agentul imitând perfect un glas de femeie.

-Da – îi răspunse o altă voce, care nu avea nici pe departe aceeaşi dulceaţă. E ceva de lucru în seara asta?

-Cred că da – zise agentul.

-Atunci deschide!

Agentul deschise uşa şi spuse cu glasul său obişnuit:

-Intră, băiete!

Vizitiul trăsurii, căci era chiar vizitiul  în persoană, avu o clipă de ezitare, când, în loc să se pomenească faţă în faţă cu camerista doamnei de Saint-Estéve, căreia crezuse că i-a recunoscut vocea, dădu ochii cu un bărbat.

Dar două mâini care se întinseră, îl apucară de guler, răpindu-i liberul arbitru şi, în loc s-o ia la fugă pe scări, aşa cum şi-ar fi dorit, fu tras cu forţa în anticameră.

Prins în flagrant delict, dus la dulapul în care încă mai atârna cadavrul, nenorocitul nici măcar nu încercă să  tăgăduiască.

Mărturisi că venea noapte de noapte să întrebe dacă este ceva de lucru; când era, îşi încărca trăsura şi, trecând peste podul Iena, îi azvârlea conţinutul în fluviu.

În patru luni, cărase douăzeci şi patru de cadavre.

xxx

Aghiotantul şi lăcătuşul aflaseră aşadar ce este o “cursă de şoareci” şi nemaiavând nimic de făcut în rue de Colonnes, se duseră la culcare.

Agentul îl trimise pe unul dintre jandarmi să caute o trăsură pe bulevard.

În prima trăsură fură depuse cele trei cadavre, ale victimei şi ale ucigaşilor. Pe capră a fost aşezat vizitiul, păzit de un jandarm.

În cea de-a doua trăsură au urcat doamna de Saint-Estéve şi camerista ei, însoţite de agent şi de doi jandarmi.

Comisarul de poliţie s-a suit pe capră, luându-şi sarcina să-i conducă.

Ultimul jandarm a fost lăsat să păzească apartamentul.

-Unde să-i duc pe domnii? – întrebă vizitiul primei trăsuri, cu o voce tremurătoare.

-La morgă – răspunse agentul.

-Cum la morgă? – întrebă doamna de Saint-Estéve, căreia îi clănţăneau dinţii.

-Fiţi liniştită – zise agentul. Acolo vom lăsa numai morţii. Cei vii au o altă destinaţie.

Femeia tăcu.

Se opriră într-adevăr la morgă, unde îi depuseră pe cei trei morţi.

-Şi acum încotro? – întrebă acelaşi vizitiu, cu o voce încă şi mai tremurătoare.

-La  Prefectura Poliţiei – răspunse agentul.

-Şi de acolo? – bâigui doamna de Saint-Estéve.

-La Curtea cu Juri.

-Apoi?

-Probabil la eşafod, copila mea.

xxx

Doamna de Saint-Estéve a urmat exact itinerarul pe care i-l trasase  agentul de poliţie.

Camerista şi vizitiul au fost condamnaţi la galere pe viaţă.

xxx

Tânărul asasinat a fost identificat drept fiul domnului Arthur Mornand, agent de schimb.

Cei doi ucigaşi au fost înmormântaţi incognito într-o groapă comună.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: