Arhivă pentru Februarie, 2017

ellul din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Februarie 6, 2017 by Octavian Soviany

 

Au fost odată nişte lagăre de concentrare – de muncă şi de exterminare. Au fost odată nişte dictatori  ticăloşi, care voiau răul oamenilor de treabă… Din fericire, vremurile acelea au trecut. Nu se vor mai întoarce  niciodată. Au fost nişte accidente. Un paranoic, alt paranoic…Şi apoi împrejurările – dificile, dar explicabile. Nu există niciun motiv raţional să se mai întroarcă în actualitate. Trebuie să dăm crezare acestor explicaţii pline de suficienţă? Trebuie să admitem că Hitler şi Stalin au fost nişte apariţii întâmplătoare? Putem fi siguri de asta acum, când peste tot sunt în floare dictaturile cele mai nemiloase: Castro, Constantin, Mao, dictatorii din ţările africane? Când unii susţin că preşedintele Johnson este un nou Stalin? Nu ne serveşte la nimic să spunem: “Nu este acelaşi lucru. Dictaturile ajută ţările africane să iasă din starea lor de marasm.”

Cei care vorbesc aşa nu sunt decât nişte copii de cor plini de solemnitate. Desigur, o dictatură serveşte mereu la ceva. Cea a lui Hitler a fost indispensabilă pentru relansarea Germaniei. Nu serveşte la nimic să spunem: “Dictatura lui Hitler şi aceea a lui Stalin n-au fost acelaşi lucru. Cea a lui Stalin urma sensul progresului şi al istoriei.” Cei ce vorbesc astfel sunt nişte adepţi orbiţi, care riscă să treacă pe alături de faimosul sens al istoriei. Din cauza ororilor săvârşite, se ascunde cu grijă uriaşa revoluţie socio-economică înfăptuită de nazişti, la fel de importantă ca şi cea din 1917. Dar dacă proaspătul U.R.S.S ar fi declanşat un război la fel de uriaş ca şi acela din 1939 credeţi că ar mai fi rămas mare lucru din măsurile revoluţionare ale epocii? Cu siguranţă, Hitler şi Stalin se aseamănă. Iar micii dictatori de dreapta sau de stânga, asta contează prea puţin, fac tot posibilul ca să-i imite. Poţi crede că e vorba de nişte accidente când lumea întreagă s-a orientat după aceste două modele? Când aventurile lor, fiecare cu locul şi cu epoca ei, li s-au părut tuturor celor interasaţi? Desigur, accidente în sensul că ne pun în faţa aberantului, a incoerentului, a inumanului, a abominabilului. În faţa coşmarului. Dar oare nu ştim azi că el, coşmarul, exprimă o realitate mai profundă a fiinţei decât activitatea concretă, raţională a omului în stare de veghe? Dictaturile lui Hitler şi Stalin – un coşmar? Foarte exact. Adică semnul, indicele, proiecţia, erupţia delirantă, dar absolut semnificativă a adevăratei realităţi a societăţii noastre globale. Şi poate intersemnul acesteia. Acum, fireşte, ca adormitul care se trezeşte, işi ia cafeaua, se rade, merge la birou şi devine  punctualul domn Williams, societaţile nostre sunt treze, puse pe produs cantităţi tot mai mari, pe organizare, pe dezvoltarea democraţiei, şi mai ales pe vorbit, pe vorbit, pe vorbit despre umanism şi responsabilitate.

Dar visul, pe care doar psihanalistul îl poate înţelege, e un fapt consumat. El a adus la lumină partea cea mai serioasă, cea mai profundă, cea mai autetică a omului căruia altminteri nu-i percepem decât aparenţa. Iar cruda semnificaţie a unui asemenea vis este aceea că aceste două revoluţii au fost (cum a spus Rauschning despre una din ele) nişte revoluţii nihiliste.  Desigur, au existat nişte doctrine, nişte activităţi, nişte administraţii. Şi o redresare economică, financiară, naţională.În zgomotul puternic al uzinelor, naţiunea se edifica. Şi totuşi, nihilismul se găsea în inima tuturor acestor înfăptuiri. Nu, nu era vorba doar de simpla şi superficiala contestare a unor sentimentalisme  sau moralităţi tradiţionale, ci de un ansamblu uiriaş de mijloace puse în slujba unei nimicnicii absolute. De fapt, doar la acest nivel ne putem da seama de importanţa lagărelor de concentrare, a reactualizării torturii, a proceselor înscenate, a delaţiunii generalizate, a masacrării evreilor, polonezilor, a ţiganilor, a prizonierilor ruşi – pe de o parte, a înăbuşirii Kronstadtului, a mişcării lui Mahno, a trădării spartakiştilor şi a rezistenţei varşoviene, a masacrării balticilor, ucrainienilor şi azerilor – de cealaltă parte. Pentru că toate acestea dau mărturie despre neantul aflat în centrul acestor vulcani în erupţie – ele trebuie luate în seamă, şi nu doar din cauză ororii în sine. Coşmar al umanităţii actuale,ele dau mărturie despre neantul care se află în centrul societăţii noastre, considerate în ansamblul ei.

xxx

Cu cât societatea noastră se dezvoltă mai mult, cu atât ajunge la nişte situaţii pline de ambiguitate. Tot ce este creat de tehnică este ambiguu. Toate invenţiile produc instantaneu binele şi răul, amestecate inextricabil. Nu spun: pot servi binelui şi răului în aceeaşi măsură. Este exact invers.

Diferenţa dintre bine şi rău nu mai e deloc limpede; morala  însăşi a devenit una a ambiguităţii. Înţeleg că asta a fost dintotdeauna condiţia omului. Acesta este o fiinţă ambiguă. Purtătoare de gheaţă şi foc. Dar să nu ne grăbim. Cunosc demonstraţia. Nimic nu s-a schimbat. Decât un detaliu. Până acum omul a încercat totdeauna să se ferească de ambiguitate. Dacă a creat un limbaj, a fost tocmai pentru a comunica precis şi pentru a evita ambiguitatea. El i se subordonează raţiunii, pentru că aceasta este digul ce se împotriveşte mişcării schimbătoare a mării. A inventat dreptul pentru a clarifica situaţiile şi pentru a şti ce poziţie ocupă în fiecare clipă. A devenit matematician şi contabil. A pus lumea în ordine şi s-a pus în ordine pe el însuşi. Nu mai poate tolera ambiguitatea. Şi dacă este obligat să o recunoască totuşi, îl aşază la intrare pe Jupiter Bifrons. Cei ce nu intră în luptă pentru a controla această situaţie fundamentală stau pe loc sau se înstrăinează. Or, mai nou, omul societăţii occidentale abandonează lupta. Îşi repudiază vechile adevăruri, proclamându-le artificiale şi declarând că acestea l-au împiedicat să ia act de propria-i fiinţă şi de dinamica vieţii. Raţiunea a fost o înşelătorie, limbajul o minciună, dreptul o caricatură. Iar orice tentativă de a separa binele de rău are drept consecinţă maniheismul. Omul modern se complace în incertitudine, în incomprehensiune, pretinzând că doar un limbaj alunecos este adevărat, că nu poţi vedea decât pe clar-obscur, că realul nu există, că imaginea este singura realitate (a se veedea, printre alte mii de exemple, filmul lui Antonioni Blow up), că dacă îţi înşeli nevasta e o dovadă că o iubeşti, iar dacă nişte copii de cincisprezece ani se culcă unul cu altul la întâmplare, asta e o dovadă a purităţii lor. Privat de natură, omul pretinde că şi-a descoperit natura lăfăindu-se în ambiguitate. Deposedat de el însuşi, îşi probează propria existenţă fiind mai multe lucruri contrarii în acelaşi timp. Cel puţin în acest amestec nefericit vor exista câteva oase care să iasă în evidenţă. Invazia ambiguităţii. Această renunţare a omului de a se afirma, această demisie generală care este justificată în numele unei fiinţe mai umane, mi se pare semnul nou al unei modificări a condiţiei omeneşti. Omul înzestrat cu mijloace fără egal încetează să spere că va putea controla ambiguitatea. E adevărat că aceste situaţii sunt din ce în ce mai puţin cele care provin din natura lui, ci cele care sunt produse de propriile sale mijloace. Cum să le poată domina? Preferă să li se livreze. Iar această renunţare de a mai clarifica, de a stăpâni şi de a decide mi se pare că revelează tocmai neantul ascuns în inima lumii moderne.

Din ce în ce mai pline de ambiguitate, situaţiile sunt totodată constituie din elemente contradictorii. Asistăm la înlănţuiri stranii. Remarcăm, în acelaşi timp, politizarea şi de depolitizarea. Problema  nu se mai poate pune în termeni de “sau… sau” , fenomenul care survine e mult mai complex. El nu semnifică nimic, dacă îl interpretăm într-un sens sau în celălalt. Omul occidental este, în acelaşi timp, profund politizat şi dezinteresat de politică. Toate situaţiile sunt politice, dar politica nu mai are putere decizională (pentru aceste chestiuni a se vedea Jacques Ellul, Iluzia politică). O altă mare dezbatere s-a declanşat cu privire la ideologie. Unii consideră că există o proliferare a ideologiilor, că totul capătă un aspect ideologic, în timp ce alţii vorbesc, la fel de îndreptăţit despre moartea ideologiilor (D. Bell). Se poate vorbi, într-adevăr, despre moartea şi dezvoltarea ideologiilor. Există, indubitabil, o întărire a statului, a puterilor sale, ceea ce înseamnă că funcţiei esenţiale a  acestuia, cea politică, i se conferă un loc mai important. Or, noi putem, dimpotrivă, să vorbim despre o diminuare a politicului, atât la nivelul cetăţeanului, din ce în ce mai puţin apt să-şi găsească locul în această lume, ca şi la nivelul omului politic tradiţional care exercită din ce în ce  mai puţin o putere adevărată. Dintr-o altă perspectivă, putem observa contradicţiile decolonizării. Popoarele proaspăt eliberate vor să devină naţiuni, cu tot ce presupune un asemenea demers în contextul naţionalist occidental; între altele ele reclamă putere industrială. Dar aceasta nu le poate fi furnizată decât de statele occidentale ex-colonialiste, iar sensibilitatea exacerbată a tinerilor naţionalişti va începe să protesteze  nu peste mult împotriva neocolonialismului. Aş putea multiplica aceste exemple; creşterea noastră este plină de ele. Ştiu prea bine că dialecticianul de serviciu va da din umeri, explicându-mi dispreţuitor că totul se dezvoltă prin jocul contradicţiilor. Sunt chiar în stare, la fel ca indiferent cine, să acord atenţie micului joc în chestiune, chiar şi aşa cum a fost complicat de Althuser. Dar eu cred că în realitate noi am ajuns acum la un nou tip de contradicţii, care nu sunt nici cele antagoniste, nici cele neantagoniste îndrăgite de Mao, şi pe care le-aş putea numi paralizante. Căci nu există un joc (fie şi complex) de contradicţii ordonate. Nu există nici explicaţii adecvate pentru cele pe care le constatăm: categoriile de clase, imperialism, relaţii de producţie, suprastructură etc nu mai pot fi întrebuinţate decât forţând lucrurile şi refuzând să le vezi aşa cum sunt ele în realitate. Neo-marxismul nu aduce nicio clarificare. Aceste contradicţii care devin tot mai complexe în interacţiunile lor, dau sentimentul că la un anumit nivel, acela al conştiinţei, al controlului omului asupra lui însuşi şi al înfăptuirilor sale, al reprezentărilor,  al coerenţei fiinţei în această lume, se cască un abis ce înghite tot. Şi omul, prins între aceste contradicţii pe care inteligenţa lui nu le poate domina şi convingerea că lucrurile nu pot fi lăsate aşa, imploră un Dumnezeu absent să-l suplinească. Speranţele sale încep să revină, întrevăzând posibilitatea de a fi înlocuit de calculator. Un zeu care e prezent.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: