Arhivă pentru Aprilie, 2017

nodier evocat de dumas (4)

Posted in Uncategorized on Aprilie 24, 2017 by Octavian Soviany

Nodier avea de asemenea uneori parte de acel hazard fericit, care dă numai peste oamenii de geniu. Într-o zi, când căuta fluturi, în timpul şederii sale în Stiria, ţinutul rocilor granitice şi al copacilor seculari, s-a urcat într-un arbore, cu scopul de-a ajunge la o scobitură pe care o zărise de jos şi de a-şi înfunda în ea mâinile, aşa cum avea obiceiul să facă, destul de imprudent de altfel, căci odată îşi retrăsese braţul dintr-o scobitură asemănătoare cu un şarpe încolăcit în jurul lui; într-o zi, aşadar, când tocmai descoperise o scobitură, şi-a strecurat mâna acolo şi a dat peste ceva lipicios şi flasc care a cedat la apăsarea degetelor lui. Îşi retrase repede mâna şi privi: în fundul cavităţii ardeau, cu o flacără ternă, doi ochi. Nodier credea în diavol; de aceea, văzând acei ochi, ce aduceau destul de bine cu ochii de jar ai lui Caron, despre care pomeneşte Dante, Nodier a luat-o mai întâi la fugă, apoi a stat puţin pe gânduri, s-a răzgândit, a pus mâna pe o toporişcă şi, măsurând adâncimea scobiturii, s-a apucat să facă o deschizătură în locul unde presupunea că se află lucrul acela necunoscut. La a cincea sau a şasea lovitură de toporişcă începu, nici mai mult, nici mai puţin, să curgă sânge din arbore, aşa cum sângera, sub sabia lui Tancred[1], pădurea fermecată a lui Tasso. Dar lui Nodier nu-i apăru o preafrumoasă războinică, ci un broscoi râios uriaş încastrat în arbore, unde fusese adus de vânt încă de pe vremea când avusese dimensiunile unei albine. De când se afla acolo? De două sute, trei sute, poate cinci sute de ani. Era lung de cinci degete şi lat de trei.

Altă dată era în Normandia, pe vremea când, împreună cu Taylor, făcea un tur pitoresc al Franţei. A intrat într-o biserică; de bolta acestei biserici atârnau un păianjen gigantic şi un broscoi râios enorm. Nodier i s-a adresat unui ţăran, cerându-i informaţii în legătură cu acel cuplu neobişnuit.

Şi iată ce îi povesti bătrânul ţăran, după ce îl conduse până la una din lespezile bisericii, pe care era sculptat un cavaler culcat, în armură:

Cavalerul acela fusese un baron de odinioară, care lăsase nişte amintiri de atât de urâte prin părţile locului încât până şi cei mai cutezători se întorceau din drum pentru a nu călca pe mormântul acestuia, nu din respect, ci de frică. Deasupra acestui mormânt, ca urmare a unei dorinţe din urmă a cavalerului, trebuia să ardă zi şi noapte o lampă, defunctul lăsând o  fundaţie, care ajungea şi chiar prisosea cu mult pentru această risipă.

Într-o zi, sau mai curând într-o noapte când întâmplător nu dormea, preotul a văzut de la  fereastra lui, care dădea spre cele ale bisericii, că lampa păleşte şi se stinge. A crezut că e vorba de un accident şi nu i-a dat prea multă atenţie în noaptea aceea.

Dar în noaptea următoare, trezindu-se pe la două dimineaţa, îi veni ideea să meargă să vadă dacă lampa este aprinsă. Se sculă din pat, se apropie de fereastră şi văzu că biserica este scufundată din nou în cea mai profundă obscuritate.

Această întâmplare, care se repeta de două ori în patruzeci şi opt de ore, începea să capete o anumită gravitate. A doua zi, de cum se lumină, preotul îl chemă la el pe paracliser şi îl învinui, pur şi simplu, că, în loc să toarne uleiul în lampă, îşi făcuse cu el o salată. Paracliserul jură că n-are nicio vină: de cincisprezece ani, de când avea onoarea să fie paracliser, umplea conştiincios cu ulei lampa seară de seară; trebuia să fie la mijloc vreo farsă a acelui cavaler răutăcios, care după ce îi chinuise pe cei vii în timpul vieţii, reîncepea să îi chinuiască şi la trei sute de ani după moarte.

Preotul declară că se încrede pe deplin în cuvintele paracliserului, dar, nu în mai mica măsură,  vrea să fie seara de faţă la umplerea lămpii; prin urmare, când s-a lăsat seara, în prezenţa preotului, lampa a fost umplută cu ulei şi aprinsă; apoi preotul a încuiat uşa cu mâna lui, a băgat cheia în buzunar şi s-a dus acasă. Pe urmă a luat o carte de rugăciuni, s-a aşezat într-un fotoliu încăpător aproape de fereastră şi, cu ochii când în carte, când la biserică, a început să aştepte.

Spre miezul nopţii văzu lumina care strălucea în vitralii micşorându-se, pălind şi stingându-se.

De data asta trebuia să fie vorba de o cauză ciudată, misterioasă, inexplicabilă, cu care bietul paracliser nu putea avea nicio legătură. Pentru o clipă, preotul crezu că nişte hoţi intraseră în biserică şi furaseră uleiul. Dar dacă fusese fapta unor hoţi, aceştia erau nişte băieţi foarte cinstiţi, de vreme ce se mulţumiseră cu uleiul şi cruţaseră vasele sfinte. Deci nu erau hoţii, ci o cauză deosebită de toate cele ce se puteau imagina, poate una supranaturală. Preotul se decise să descopere această cauză, oricare ar fi fost ea.

În seara următoare, după ce umplu lampa cu mâna lui, ca să se convingă că nu e victima unui număr de iluzionism, în loc să iasă, aşa cum făcuse în ajun, se ascunse în confesional.

Orele se scurgeau, lampa dădea o lumină egală şi calmă: sună miezul nopţii…

Preotul crezu că aude un zgomot uşor, ca al unei pietre care alunecă, apoi văzu umbra unui animal cu nişte labe gigantice; umbra se căţără pe o coloană, alergă de-a lungul cornişei, apăru pentru un moment pe boltă, coborî de-a lungul funiei şi se opri pe lampa, care începu să pălească, pâlpâi şi se stinse.

În jurul preotului se făcuse un întuneric deplin. Omul bisericii înţelese că va trebui să reia această experienţă, cât mai aproape de locul în care se desfăşurase scena la care asistase.

Nimic mai uşor: în loc să se ascundă în confesionalul aflat în colţul opus celui unde se afla lampa, nu avea decât să se strecoare în confesionalul care era doar la câţiva paşi de ea.

Totul s-a petrecut în seara următoare ca în ajun, doar că preotul a schimbat confesionalul şi s-a înarmat cu o lanternă oarbă.

Până la miezul nopţii, acelaşi calm, aceeaşi linişte, lampa îşi juca rolul cu aceeaşi onestitate. Apoi, la ultima bătaie de miezul nopţii, acelaşi trosnet ca în ajun. Numai că, deoarece trosnetul se produsese doar la patru paşi de confesional, ochii preotului putură să descopere de îndată locul de unde venea zgomotul. Mormântul cavalerului trosnise aşa. Apoi lespedea sculptată care îl acoperea s-a ridicat încet, iar, din mormântul întredeschis, preotul văzu ieşind un păianjen de mărimea unui caniş, cu nişte peri lungi de şase degete, cu nişte labe lungi de un stânjen, care s-a apucat de îndată, fără nicio ezitare, fără să mai caute un drum care părea să-i fie familiar, să se caţere pe coloană, să alerge pe cornişă, să coboare de-a lungul funiei şi, odată ajuns, să bea uleiul din lampa care se stinse.

Atunci însă preotul se folosi de lanterna oarbă, pe care o îndreptă spre mormântul cavalerului. Astfel văzu că ceea ce îl ţinea deschis era un broscoi râios uriaş cât o ţestoasă de mare, care, umflându-se, făcea lespedea să se ridice şi îi croia un drum de trecere păianjenului, ce se grăbea să aspire uleiul, pe care revenea să-l împartă cu tovarăşul lui.

Cei doi trăiau aşa de secole în mormântul acela, unde ar mai locui fără îndoială şi astăzi, dacă un accident nu i-ar fi dezvăluit preotului prezenţa unui hoţ oarecare în biserica lui.

A doua zi, preotul a chemat nişte bărbaţi puternici, care au ridicat piatra mormântului şi au omorât insecta şi broasca, ale căror cadavre au fost atârnate de tavan, pentru a sta mărturie în legătură cu acest eveniment neobişnuit.

De altfel, ţăranul care îi povestise lui Nodier întâmplarea fusese unul din cei chemaţi de preot pentru a-i vâna pe cei doi comeseni din mormântul cavalerului şi, pentru că se înverşunase mai mult împotriva broscoiului, o picătură din sângele scârbosului animal, care îi ţâşnise pe pleoapă, era să-l lase orb, ca pe Tobie.

Era mulţumit că rămăsese doar chior.

Istoriile lui Nodier despre broaştele râioase nu se mărgineau însă la atât; exista ceva misterios în longevitatea acestor animale, ceva pe placul închipuirii lui Nodier. De aceea, toate poveştile despre broaştele centenare sau milenare le ştia ca pe apă: putea vorbi despre toate broaştele descoperite în pietre sau în trunchiurile copacilor, începând cu cea descoperită în 1756 de sculptorul Leprince la Eretteville în mijlocul unei pietre dure în care fusese încastrată şi sfârşind cu broasca închisă de Hérisant, în 1771, sub o crustă de ipsos şi descoperită vie în 1774. Când îl întrebai pe Nodier din ce trăiau nefericitele prizoniere, îţi răspundea că îşi înghiţeau pielea. El însuşi studiase o broască ce îşi schimbase într-o iarnă de şase ori pielea şi şi-o înghiţise pe cea veche de şase ori. Cât despre cele care fuseseră găsite în rocile de formaţie primitive, precum broasca descoperită în cariera din Bourswick, în Gothlanda, nemişcarea totală în care fuseseră silite să rămână, suspendarea vieţii la o temperatură care nu permitea nicio disoluţie şi care nu făcea necesară compensarea niciunei pierderi, umiditatea locului, care o antrena pe aceea a animalului şi care împiedica moartea lui prin deshidratare, i se păreau lui Nodier nişte raţiuni suficiente în sprijinul unei convingeri în care exista tot atâta credinţă câtă erudiţie.

[1] Personaj din poemul epic al lui Torquato Tasso Ierusalimul eliberat.

nodier evocat de dumas (3)

Posted in Uncategorized on Aprilie 22, 2017 by Octavian Soviany

Cum îl cunoscusem pe Nodier?

Aşa cum îl cunoscuse toată lumea. Îmi făcuse un serviciu. Era în 1827 şi tocmai terminasem Cristina; nu cunoşteam pe nimeni prin ministere, pe nimeni prin teatre, poziţia mea din administraţie[1], în loc să mă ajute să pătrund la Comedia Franceză, mai mult mă împiedica. Scrisesem, de două sau trei zile, acel ultim vers, care a fost atât de fluierat şi de aplaudat:

Mi-e milă, o părinte, să isprăvim odată!

Iar sub acest vers adăugasem cuvântul “Sfârşit”; nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să le citesc piesa domnilor comedianţi ai regelui şi să fiu acceptat sau refuzat de aceştia.

Din nefericire, pe vremea aceea, guvernul Comediei Franceze era, precum cel al Veneţiei, republican, dar aristocratic şi nu ajungea cine voia la serenisimii seniori ai comitetului. Exista un examinator însărcinat să citească scrierile tinerilor care încă nu produseseră nimic şi care, în consecinţă, nu aveau dreptul la lectură decât după examen. Dar existau în tradiţiile teatrale atâtea istorii lugubre ale unor manuscrise care îşi aşteptaseră rândul la lectură unul, doi sau chiar trei ani, încât eu, familiarizat cu Dante şi Milton, nu îndrăzneam să înfrunt aceste limburi, de teamă ca biata mea Cristină să nu îngroaşe rândurile questi sciaurati che mai non fur vivi.

Auzisem vorbindu-se despre Nodier ca despre protectorul înnăscut al tuturor poeţilor pe cale de a se naşte. I-am cerut o recomandare către baronul Taylor. Mi-a trimis-o. Peste opt zile, aveam o lectură la Teatrul Francez şi aproape am fost acceptat. Spun aproape, deoarece în Cristina mea erau atâtea enormităţi literare pentru vremurile de atunci – era anul de graţie 1827 – încât domnii comedianţi de rând ai regelui n-au îndrăznit să mă accepte pe loc şi au vrut să-şi subordoneze opinia aceleia a domnului Picard, autorul Orăşelului.

Domnul Picard era unul din oracolele epocii.

Firmin m-a condus la domnul Picard. Domnul Picard m-a primit într-o bibliotecă ticsită cu toate ediţiile operelor sale şi împodobită cu bustul lui. Mi-a luat manuscrisul, mi-a fixat o întâlnire peste opt zile şi ne-a concediat. După opt zile, pe care le-am socotit oră cu oră, m-am prezentat la domnul Picard. Domnul Picard mă aştepta, cu zâmbetul lui Rigobert din Casă de vânzare.

-Domnule – îmi zise el, întinzându-mi manuscrisul frumos înfăşurat, dispuneţi de ceva mijloace de existenţă? Începutul nu era prea încurajator.

-Da, domnule – i-am răspuns eu – ocup un mic post la domnul duce d’Orléans.

-Ei bine, copilul meu – spuse el, punându-mi afectuos manuscrisul între ambele mâini şi apucându-mi mâinile din aceeaşi mişcare, vedeţi-vă de biroul dumneavoastră.

Şi, încântat că îi reuşise o vorbă de duh, îşi frecă mâinile, dându-mi de înţeles că audienţa s-a terminat.

Îi rămăsesem totuşi dator cu o mulţumire lui Nodier. M-am prezentat la Arsenal. Nodier m-a primit, aşa cum primea el, tot cu un zâmbet. Dar există zâmbete şi zâmbete, vorba lui Molière.

Poate că voi uita într-o zi zâmbetul lui Picard, dar n-o să-l uit niciodată pe cel al lui Nodier.

Voiam să-i demonstrez lui Nodier că nu eram totuşi chiar aşa de nedemn de protecţia lui pe cât s-ar putea crede după răspunsul pe care mi-l dăduse Picard. I-am lăsat manuscrisul. A doua zi am primit o scrisoare încântătoare, care îmi reda toată încrederea şi prin care eram invitat la seratele de la Arsenal.

Aceste serate de la Arsenal aveau ceva fermecător, ceva pe care nicio pană nu-l va putea reda vreodată. Ele aveau loc duminica şi începeau de fapt la ora şase.

La ora şase era pusă masa. Erau prezenţi obişnuiţii: Cailleux[2], Taylor, Francis Wey[3], pe care Nodier îl iubea ca pe un fiu; apoi unul sau doi invitaţi întâmplători; apoi cine voia. Odată admis în această fermecătoare intimitate a casei, mergeai să cinezi la Nodier de plăcere. Se găseau mereu două-trei tacâmuri în aşteptarea musafirilor întâmplători. Dacă aceste tacâmuri se dovedeau insuficiente, se adăuga şi al patrulea şi al cincilea şi al şaselea; la nevoie, masa putea fi făcută mai lungă. Dar ghinion pentru cel ce sosea al treisprezecelea. Acesta era nevoit să cineze la o măsuţă, cel puţin până nu apărea un al paisprezecelea, care să-l scape de penitenţă.

Nodier avea câteva manii: prefera pâinea neagră, nu pâinea alba, tacâmurile de cositor, nu tacâmurile de argint, lumânările simple, nu pe cele pretenţioase.

Nimeni nu ţinea seama de ele, decât doamna Nodier, care îl servea după placul lui.

După un an sau doi, eram unul din intimii despre care am pomenit adineauri. Puteam să sosesc la ora cinei fără să mă anunţ; eram întâmpinat cu strigăte care mă făceau să fiu sigur că eram binevenit şi pus la masă – sau mai degrabă mă puneam singur – între doamna Nodier şi Marie.

După un timp, ceea ce fusese un fapt întâmplător la început se transformă într-un drept. Dacă veneam mai târziu la masă, dacă locul meu fusese deja ocupat, i se făcea un gest de scuză musafirului uzurpator, mi se restituia locul, iar – pe legea mea! – cel pe care îl obligasem să se mute se aşeza unde apuca.

Nodier pretindea pe vremea aceea că sunt  un noroc pentru el, deoarece îl scuteam să vorbească. Dar dacă eram un noroc pentru el, eram un nenoroc pentru ceilalţi. Nodier era cel mai minunat vorbitor de pe faţa pământului. Deşi cu conversaţia mea se făcea tot ce se face cu un foc pentru ca să se aprindă: era trezită, aţâţată, hrănită, polizată în aşa fel încât scânteile spiritului să izbucnească ca scânteile dintr-o forjă, avea vervă, avea antren, avea prospeţime, dar îi lipsea acea bonomie, acel farmec inexprimabil, acea graţie nesfârşită, în care, ca în plasa întinsă de un păsărar, sunt prinse toate păsările, mari sau mici. Ea nu era cea a lui Nodier, era doar un surogat cu care trebuiau să se mulţumească şi asta e tot.

Dar uneori făceam nazuri, uneori nu voiam să vorbesc, iar la refuzul meu de a vorbi, pentru că ne era gazdă, Nodier se vedea obligat să vorbească el; atunci asculta toată lumea, copiii şi oamenii mari. Era în acelaşi timp Walter Scott şi Perault, savantul în luptă cu poetul, memoria în luptă cu imaginaţia. Nu numai că în acele momente Nodier era plăcut de ascultat, dar era şi încântător de privit. Trupul său lung şi descărnat, braţele sale lungi şi subţiri, mâinile sale lungi şi palide, chipul său plin de o melancolică bunătate, se armonizau cu vocea lui puţin trenantă, care modula, în anumite sonorităţi ce reveneau periodic, un accent din Frânche-Comté pe care Nodier nu-l pierduse niciodată în întregime. Poveştile lui erau inepuizabile, întotdeuna noi, niciodată repetate. Timpul, spaţiul, istoria, natura erau pentru Nodier acea pungă a lui Fortunatus din care Peter Schlemihl[4] îşi scotea totdeauna mâinile pline. Cunoscuse pe toată lumea: pe Danton, pe Charlotte Corday, pe Cagliostro, pe Gustav al III-lea, pe Pius al VI-lea, pe Ecaterina a II-a, pe Frederic cel Mare… mai ştiu eu pe cine? Precum contele de Saint-Germain şi taratataleul, asistase la facerea lumii şi traversase secolele, transformându-se permanent. Avea chiar în legătură cu aceste transformări o  teorie dintre cele mai ingenioase. După Nodier, visele nu erau decât amintirile zilelor petrecute pe o altă planetă, reminiscenţele celor întâmplate odinioară. După Nodier visele cele mai fantastice corespundeau unor istorii care s-au petrecut altădată pe Saturn, pe Venus sau pe Mercur; imaginile cele mai stranii nu erau decât umbrele formelor care şi-au întipărit amintirea în sufletul nostru nemuritor. Când a vizitat pentru prima data Muzeul Fosilelor din Jardin des Plantes a scos un strigăt, regăsind animalele de pe timpul potopului lui Deucalion şi al Pyrrhei[5], iar uneori îi scăpa mărtursirea că, văzând tendinţa Templierilor spre dominaţia universală, l-a sfătuit pe Jacques de Molay[6] să-ţi înfrâneze ambiţiile. Nu era vina lui că Isus Hristos fusese crucificat, căci fusese singurul dintre ascultătorii acestuia care îl avertizase în legătură cu relele intenţii ale lui Pilat. Nodier avusese ocazia să-l întâlnească mai cu seamă pe Jidovul Rătăcitor: prima dată la Roma, pe vremea lui Grigore al VII-lea, a doua oară la Paris, în ajunul  Sfântului Bartolomeu, iar ultima oară la Vienne în Dauphiné, întâlnire în legătură cu care avea documentele cele mai de netăgăduit. În ceea ce-l priveşte pe Jidovul Rătăcitor, ne sublinia o eroare în care căzuseră mulţi savanţi şi poeţi, dar mai cu seamă Edgar Quinet: nu Ahasverus, nume pe jumătate grecesc, pe  jumătate latin, se numise acesta, ci Isaac Lequedem, putea garanta pentru asta, deţinea informaţia direct de la sursă. După politică, după filosofie, după tradiţie, Nodier trecea la istoria naturală. Ah, în această ştiinţă el îi întrecea pe Herodot, Pliniu, Marco Polo, Buffon şi Lacépède[7]! Cunoscuse păianjeni pe lângă care păianjenul lui Pélisson nu era decât un caraghioslâc, avusese de-a face cu broscoi în comparaţie cu care Matusalem nu era decât un copil, era în relaţie cu nişte caimani pe lângă care balaurii erau nişte biete şopârle.

[1] În epoca respectivă, Dumas lucra ca funcţionar în serviciul ducelui d’Orléans.

[2] Alphonse de Cailleux (1788 – 1876) . pictor şi conservator francez, administrator al muzeelor regale.

[3] Francis Wey (1812 –  1882) – om de litere şi critic de artă francez.

[4] Peter Schlemihl – eroul principal al nuvelei Peter Schlemihl sau Omul care şi-a vândut umbra, publicată de scritorul romantic german Adalbert von Chamisso în 1814. El îşi vinde umbra în schimbul pungii lui Fortunatus, din care banii nu se   terminau niciodată.

[5] În mitologia greacă – singurii supravieţuitori ai Potopului.

[6]Jacques de Molay (1244 – 1314) – ultimul Mare Maestru al ordinului cavaleresc al Templierilor, ars pe rug din porunca regelui Filip al IV-lea, care i-a acuzat pe templieri de erezie şi de practice obscene.

[7] Bernard Germain de Lacépède (1756 – 1825) – naturalist francez.

nodier evocat de dumas (2)

Posted in Uncategorized on Aprilie 21, 2017 by Octavian Soviany

Am vorbit mai înainte despre defectele lui Nodier; principalul lui defect era – cel puţin în opinia doamnei Nodier – bibliomania. Acest defect, care era plăcerea lui Nodier, o ducea pe soţia lui până la disperare.

Toţi banii câştigaţi de Nodier se duceau pe cărţi. De câte ori, după ce ieşise să facă rost de două sau trei sute de franci, trebuincioşi în casă, nu se întorsese cu cine ştie ce volum rar, cu cine ştie ce exemplar unic. Banii rămăseseră la Techemer sau Guillemot[1].

Doamna Nodier era pusă pe ceartă, dar Nodier scotea volumul din buzunar, îl deschidea, îl închidea, îl mângâia, îi arăta soţiei sale o greşeală de tipar care sporea valoarea cărţii şi spunea:

– Gândeşte-te, dragă prietenă, că voi mai găsi trei sute de franci, dar o asemenea carte, hm, o asemenea carte, hm, este de negăsit, întreabă-l numai pe Pixérécourt[2].

Pixérécourt era marea slăbiciune a lui Nodier, care a adorat mereu melodrama. Nodier îl numea pe Pixérécourt un Corneille al bulevardului.

Aproape în fiecare dimineaţă Pixérécourt îl vizita pe Nodier.

La Nodier, dimineţile erau consacrate vizitelor bibliofililor. Acolo se reuneau marchizul de Ganay, marchizul de Château-Giron, marchizul de Chalabre, contele de Labédoyère, Bénard, omul Elzevirilor, care, pierzându-şi vremea, a refăcut Carta din 1830; bibliofilul Jacob, savantul Weiss din Besançon, pe universalul Peignot[3] din Dijon, apoi savanţii străini, care de îndată ce soseau la Paris se făceau prezentaţi sau se prezentau singuri la acest cenaclu, a cărui reputaţie era europeană.

Acolo Nodier, era consultat, acolo i se arătau cărţi, acolo i se cereau note: asta era distracţia lui favorită. Cât despre savanţii de la Institut, ei nu veneau niciodată la aceste reuniuni; îl priveau pe Nodier cu invidie. Nodier asocia spiritul şi poezia cu erudiţia, iar asta era o greşeală pe care Academia de Ştiinţe n-o iartă în mai mare măsură decât Academia Franceză.

Dar adeseori Nodier devenea batjocoritor, Nodier câteodată muşca. Într-o zi a scris Regele Boemiei şi cele şapte castele ale lui, de data aceasta depăşise orice măsură. S-a crezut că Nodier s-a stricat pentru totdeauna cu Institutul. Defel: Academia din Tombuctu l-a făcut pe Nodier să intre în Academia Franceză.

Surorile îşi datorează totdeauna câte ceva.

După două sau trei ore de muncă întotdeauna plăcută şi după ce acoperise zece sau douăsprezece coli de hârtie înalte de şase degete şi late cam de patru cu o scriere citeaţă, regulată, fără ştersături, Nodier ieşea. Odată plecat de acasă, Nodier hoinărea la întâmplare, urmând totuşi aproape mereu linia cheiurilor, dar trecând şi retrecând fluviul în funcţie de poziţia topografică a buchiniştilor, după buchinişti, intra în prăvăliile librarilor şi din prăvăliile librarilor în magazinele de legătorie.

Căci Nodier nu se pricepea doar la cărţi, ci şi la legăturile acestora. Capodoperele lui Gaseon din timpul lui Ludovic al XIII-lea, cele ale lui Desseuil de sub Ludovic al XIV-lea, ale lui Pasdeloup, sub Ludovic al XV-lea şi ale lui Derome[4], sub Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea, îi erau atât de familiare încât le putea recunoaşte cu ochii închişi, doar pipăindu-le. Nodier a fost cel care a făcut să reînvie arta legătoriei, care, în timpul Revoluţiei şi al Imperiului încetase să mai fie o artă; el i-a încurajat şi i-a călăuzit pe restauratorii ei: Thouvenin, Bradel, Niedrée, Bozonnet şi Legrand[5]. Thouvenin, răpus de o boală de piept, s-a ridicat de pe patul de moarte, pentru a se uita, pentru ultima oară, la legăturile pe care le făcuse pentru Nodier.

Plimbarea lui Nodier se sfârşea aproape totdeauna la Crozet sau Techener, cei doi cumnaţi învrăjbiţi din rivalitate, între care geniul său placid venea să se interpună. Acolo aveau loc reuniunile bibliofililor, acolo se întâlneau aceştia pentru vorbi despre cărţi, ediţii, preţuri; acolo se făceau schimburi. Când apărea Nodier era gălăgie, dar, de îndată ce el deschidea gura, se făcea o tăcere deplină. Atunci Nodier povestea, atunci Nodier făcea paradoxuri despre omni re scibili et quibusdam aliis.

Seara, după ce cina cu familia, Nodier lucra de obicei în sufragerie, între trei lumânări aşezate în triunghi, niciodată mai multe, niciodată mai puţine, am spus deja pe ce fel de hârtie şi cu fel de litere, întotdeauna cu o pană de gâscă. Nodier avea oroare de peniţele de fier şi în general de toate noile invenţii. Gazul îl făcea să turbeze, aburii îl exasperau; el vedea sfârşitul lumii infailibil şi foarte apropiat din cauza distrugerii pădurilor şi a epuizării zăcămintelor de huilă. Tocmai în aceste izbucniri împotriva lumii moderne, Nodier era strălucitor prin vervă şi fulgerător prin vivacitate.

Spre nouă şi jumătate seara, Nodier ieşea iar; de data aceasta însă nu mai urma linia cheiurilor, ci pe aceea a bulevardelor; intra la Porte-Saint-Martin, la Ambigu sau la Funambules[6], de preferinţă la Funambules. Nodier îl diviniza pe Debureau[7]; pentru Nodier nu existau în lume decât trei mari actori: Debureau, Potier[8] şi Talma[9]; Potier şi Talma muriseră, dar Debureau mai trăia şi îl consola pe Nodier de pierderea celorlalţi doi.

Nodier văzuse de o sută de ori Boul turbat.

În fiecare duminică, Nodier prânzea la Pixérécourt. Acolo îşi revedea vizitatorii: pe bibliofilul Jacob, rege până la venirea lui Nodier, vicerege în prezenţa acestuia, pe marchizul de Ganay, pe marchizul de Chalabre.

Marchizul de Ganay era un spirit schimbător, un amator capricios, care se îndrăgostea de o carte, aşa cum se îndrăgostea un desfrânat din timpul Regenţei de o femeie, şi care era dornic de a o avea; apoi, după ce o avea, îi era fidel o lună, ba chiar, entuziasmat de ea, o purta peste tot şi îşi oprea prietenii ca să le-o arate, o punea seara sub pernă şi, trezindu-se peste noapte, aprindea lumânarea ca s-o privească, dar nu o citea niciodată. Era mereu invidios pe cărţile lui Pixérécourt, pe care Pixérécourt refuza să i le vândă, indiferent de preţul oferit, şi, ca să se răzbune pentru refuzul acestuia, a cumpărat, la vânzările doamnei de Castellane, un autograf la care Pixérécourt râvnea de zece ani.

-Nu contează! – spunea furios Pixérécourt. O să-l am!

-Ce? – întreba marchizul de Gaunay.

-Autograful.

-Şi când asta?

-La naiba, după moartea dumitale.

Şi Pixérécourt s-ar fi ţinut de cuvânt, dacă marchizul de Gaunay n-ar fi găsit de cuviinţă să trăiască mai mult decât el.

Cât despre marchizul de Chalabre, acesta nu râvnea decât la un singur lucru: o biblie pe care să n-o mai aibă nimeni şi, de aceea, şi-o dorea cu înflăcărare. L-a sâcâit atât de tare pe Nodier să-i indice un exemplar unic, încât Nodier a făcut chiar mai mult decât dorea marchizul de Chalabre: i-a indicat un exemplar care nu exista.

De îndată marchizul de Chalabre s-a apucat să caute acel exemplar.

Niciodată Cristofor Columb n-a căutat cu mai multă înverşunare America. Niciodată Vasco da Gama n-a căutat mai stăruitor India decât marchizul de Chalabre această biblie unică. Dar America exista între şaptezeci de grade latitudine nordică şi cincizeci şi trei/cincizeci şi patru de grade latitudine sudică. Dar India se întindea de o parte şi alta a Gangelui, în timp ce biblia marchizului de Chalabre nu era situată pe nici o latitudine şi nu se găsea nici pe o parte, nici pe cealaltă a Senei. Prin urmare, Vasco da Gama a găsit India, Cristofor Columb a descoperit America, dar marchizul de Chalabre a căutat degeaba, din Occident până în Orient, căci nu şi-a găsit biblia nicăieri.

Cu cât biblia se dovedea mai de negăsit, cu atât marchizul de Chalabre era mai dornic să o găsească. A oferit cinci sute de franci; a oferit o mie de franci, a oferit două mii, patru mii, zece mii de franci. Toţi bibliografii erau în mare încurcătură în legătură cu această nefericită biblie. S-a scris în Germania şi în Anglia. Nimic. Pentru o notă a marchizului de Chalabre nu s-ar fi depus atâta alergătură şi i s-ar fi răspuns pur şi simplu “O asemenea Biblie nu există”. Dar o notă a lui Nodier era altceva. Dacă Nodier spunea “Biblia asta există”, ea exista fără doar şi poate. Papa se putea înşela, dar Nodier era infailibil.

Căutările durară trei ani. În fiecare duminică, marchizul de Chalabre, cinând cu Nodier la Pixérécourt, îi spunea:

-Ei bine, dragul meu Charles, biblia asta….

-Ei bine?

-De negăsit.

Quaere et invenies – răspundea Nodier.

Şi, cuprins de o nouă ardoare, bibliomanul începea iarăşi să caute, dar nu găsea nimic.

În cele din urmă, marchizului de Chalabre i-a fost adusă o biblie.

Nu era cea indicată de Nodier, dar între data imprimării lor era doar un an diferenţă; nu fusese tipărită la Kehl, ci la Strasbourg, adică la distanţă de numai o leghe; nu era unică, e adevărat, dar al doilea exemplar, singurul care mai exista, se găsea în Liban, într-o mănăstire druză. Marchizul de Chalabre îi duse biblia lui Nodier, ca să-i ceară părerea.

-La naiba – răspunse Nodier, care vedea că marchizul e pe cale de a-şi pierde minţile dacă nu va avea o biblie – ia-o pe asta, prietene, dacă cealaltă se dovedeşte de negăsit.

Marchizul de Chalabre a cumpărat biblia cu două mii de franci, a comandat pentru ea o legătură splendidă şi a pus-o într-o casetă specială.

Când a murit, marchizul de Chalabre şi-a lăsat biblioteca moştenire domnişoarei Mars[10]. Domnişoara Mars, care numai bibliofilă nu era, l-a rugat pe Merlin[11] să trieze cărţile defunctului şi să le pună în vânzare. Merlin, care era omul cel mai cinstit de pe faţa pământului, a venit într-o zi la domnişoara Mars cu treizeci sau patruzeci de mii de franci în bilete de bancă. Îi găsise într-un fel de portmoneu practicat în magnifica legătură a acestei biblii aproape unice.

-De ce – l-am întrebat eu pe Nodier – i-ai jucat această farsă bietului marchiz de Chalabre, tocmai dumneata, atât de puţin mistificator în alte împrejurări?

-Pentru că se ruina, prietene, iar în cei trei ani în care şi-a căutat biblia nu s-a gândit la nimic altceva. La capătul acestor trei ani nu a cheltuit decât două mii de franci, altfel ar fi cheltuit cincizeci de mii.

[1] Librari parizieni

[2] René-Charles Giulbert de Pixérécourt (1773 – 1844) – dramaturg, director de teatru, traducător şi bibliofil francez.

[3] Bibliofili celebri ai epoici

[4] Reprezentanţi de seamă ai legătoriei franceze.

[5] Meşteri legători

[6] Teatre.

[7] Jean-Gaspar Debureau (1796 – 1846) – faimos mim francez, creatorul celebrului personaj Pierrot.

[8] Charles-Gabriel Potier (1774 – 1838) – actor francez

[9] François-Joseph Talma (1763 – 1826) – mare actor francez, care s-a distins în rolurile de tragedie

[10] Anne-Françoise –Hypolitte Boutet, zisă Domnişoara Mars (1779 – 1847) – actriţă franceză

[11] Anticar.

charles nodier

Posted in Uncategorized on Aprilie 20, 2017 by Octavian Soviany

Charles Nodier a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale romantismului francez. Iată cum îl evoca Alexandre Dumas:

„Nodier era un om adorabil, lipsit de vicii, dar plin de defecte, de acele defecte fermecătoare, care inră în alcătuirea oamenilor de geniu: risipitor, plimbăreţ fără griji, aşa cum Figaro era leneş, de plăcere.

Nodier cunoştea aproape tot ce le e dat să cunoască oamenilor; de altfel el beneficia de privilegiul oamenilor de geniu: când nu ştia, inventa, iar ceea ce inventa era într-un alt fel ingenios, într-un alt fel colorat, într-un alt fel probabil decât realitatea.

Era plin de sisteme, elabora paradoxuri cu entuziasm, dar nu pentru lumea propagatorilor de idei; Nodier era paradoxal doar pentru el însusi, Nodier construia sisteme doar pentru el însuşi, iar odată ce sistemele lui erau adoptate, paradoxurile – recunoscute, le schimba sau formula altele.

Nodier era omul lui Terenţiu[1], căruia nimic din ce-i omenesc nu-i este străin. Iubea pentru bucuria de a iubi: iubea aşa cum străluceşte soarele, cum susură apa, cum floarea are miros. Îi plăcea tot ce era bun, tot ce era frumos, tot ce era măreţ; căuta şi partea de bine a răului, aşa cum chimistul extrage din otrava plantelor veninoase remediul salvator.

De câte ori a iubit Nodier? Asta n-ar putea s-o spună nici măcar el; de altfel, fiind un mare poet, confunda mereu visul cu realitatea. Nodier mângâiase cu atâta dragoste plăsmuirile imaginaţiei sale încât a sfârşit prin a crede în existenţa lor. Pentru el Thérèse Aubert, Zâna Firimiturilor, Inès de Las Sierras[2] existaseră în realitate. Erau, ca Marie, fiicele sale, surorile lui Marie; numai că doamna Nodier nu participase în niciun fel la creaţia lor; aidoma lui Jupiter, Nodier le scosese pe toate aceste Minerve din creierul său.

Dar Nodier anima cu suflul său creator nu doar făpturile omeneşti, nu doar pe fiii lui Adam şi ai Evei. Nodier a inventat un animal şi i-a pus nume. Apoi, fără să se sinchisească prea tare de părerea lui Dumnezeu, l-a proclamat nemuritor cu de la sine putere.

Acest animal era tarantataleul. Nu cunoaşteţi tarantataleul, nu-i aşa? Eu, nici atât, dar Nodier îl cunoştea, Nodier îl ştia pe de rost. Povestea despre moravurile, obiceiurile, capriciile tarantataleului. V-ar fi povestit şi despre amorurile acestuia, dacă, din momentul în care şi-a dat seama că tarantataleul ascunde în el principiul vieţii eterne, nu l-ar fi condamnat la celibat, reproducerea fiind inutilă acolo unde există resurecţie.

Cum a descoperit Nodier tarantataleul?

O să vă spun. La optsprezece ani, Nodier se ocupa de entomologie. Viaţa lui Nodier se împarte în şse faze diferite.

Mai întâi s-a ocupat de istoria naturală: Biblioteca entomologică.

Apoi de lingvistică: Dicţionarul onomatopeelor.

Apoi de politică: Napoleona.

Apoi de filosofia religioasă: Meditaţii mănăstireşti.

Apoi de poezie: Încercările unui tânăr bard.

Apoi de roman: Jean Sbogar, Smara, Trilby, Pictorul din Salzburg, Domnişoara de Marsan, Adèle, Vampirul, Visul de aur, Amintiri din tinereţe, Regele Boemiei şi cele şapte castele ale sale, Fanteziile doctorului Neophobus şi încă mii de alte lucruri încântătoare pe care dumneavoastră le cunoaşteţi, le cunosc şi eu, aşa că e inutil să le mai numesc.

Nodier era aşadar în prima fază a activităţii sale. Nodier se ocupa de entomologie. Nodier locuia la etajul şase, deci cu un etaj mai sus decât acela la care Béranger[3] situează cămăruţa poetului. Făcea experienţe la microscop asupra făpturilor infinit de mici şi – cu mult înaintea lui Raspail[4] – descoperise o lume întreagă de animalcule invizibile. Într-o zi, după ce a examinat apa, vinul, oţetul, brânza, pâinea, în sfârşit toate lucrurile cu care făcea de obicei experienţe, a luat puţin nisip ud din streaşină, l-a pus la microscop, apoi şi-a lipit ochiul de lentilă. Atunci văzu mişcându-se un animal straniu, având aspectul unui velociped, înzestrat cu două roți care se mişcau cu rapiditate. Avea de traversat un râu? Roţile acţionau ca zbaturile unui vapor. Avea de umblat pe uscat? Roţile lui acţionau ca acelea ale unei cabriolete. Nodier l-a privit, l-a observat amănunţit, l-a desenat, l-a analizat multă vreme, până şi-a adus deodată aminte că are o întâlnire şi a plecat în mare grabă, lăsând în plata Domnului microscopul, firişoarele de nisip şi tarantataleul, care se găsea acolo în lumea lui.

Nodier s-a întors târziu; era obosit, s-a culcat şi a dormit aşa cum se doarme la optsprezece ani. Doar a doua zi, când a deschis ochii, şi-a amintit de nisip, de microscop şi de tarantataleu. Vai! Peste noapte nisipul se uscase, iar bietul tarantataleu, care avea fără îndoială nevoie de umezeală ca să trăiască, murise. Micul său cadavru era răsturnat pe o parte şi roţile erau nemişcate. Vasul cu aburi nu mai mergea, velocipedul se oprise.

Dar, fie şi mort, animalul nu era mai puţin o specie bizară de efemeridă, iar cadavrul său merita să fie păstrat, ca cel al unui mastodont sau mamut; doar că trebuie să iei nişte măsuri speciale pentru a mânui un animal de o sută de ori mai mic decât musca de făină,  pe care nu trebuie să le iei atunci când vrei să muţi din loc un animal de zece de ori mai mare decât un elefant.

Nodier şi-a transportat cu vârful unei pene firele de nisip de pe lama microscopului într-o cutiuţă de carton, destinată să fie mormântul tarantataleului.

Şi-a făgăduit că-i va arăta acest cadavru primului savant care va binevoi să urce şase etaje.

Există atâtea lucruri la care să te gândeşti la optsprezece ani, încât îţi este permis să uiţi de cadavrul unei efemeride. Nodier uită vreme de trei luni, vreme de zece luni, vreme poate chiar de un an, de cadavrul tarantataleului.

Apoi, într-o zi, cutiuţa îi căzu în mână. Vru să vadă ce modificări a suferit animalul după trecerea unui an. Afară era o vreme închisă; ploua cu găleata. Ca să vadă mai bine, duse microscopul în dreptul ferestrei şi puse sub el conţinutul cutiuţei.

Cadavrul era tot imobil şi culcat pe nisip; Timpul, care are o influenţă atât de mare asupra coloşilor, părea să fi uitat de cei infinit de mărunţi.

Nodier îşi privea aşadar efemerida, când, deodată, o picătură de ploaie adusă de vânt căzu pe lama microscopului şi făcu nisipul să se umezească.

Atunci, la contactul cu această răcoare dătătoare de viaţă, lui Nodier i se păru că tarantataleul se reînsufleţeşte, că-şi mişcă mai întâi o antenă, apoi pe cealaltă, că reîncepe să-şi învârtească roţile, că îşi regăseşte centrul de greutate, că mişcările lui devin regulate, că, în sfârşit, trăieşte.

Miracolul Învierii se înfăptuise, dar nu după trei zile, ci la capătul unui an. Nodier a reluat de zece ori această experienţă; de zece ori nisipul se uscă, iar tarantataleul muri; de zece ori nisipul fu umezit şi tarantataleul reînvie de zece ori.

Nodier nu descoperise o efemeridă, ci o fiinţă nemuritoare. După toate probabilităţile, tarantataleul lui văzuse potopul şi avea să asiste la judecata din urmă.

Din păcate, într-o zi când Nodier se pregătea, poate pentru a douăzecea oară, să-şi reia experienţele, firele de nisip şi, odată cu ele, cadavrul formidabilului tarantataleu fură luate de o pală de vânt.

Nodier a luat din streaşină şi de aiurea nenumărate fire de nisip după aceea, dar a fost zadarnic, n-a mai regăsit niciodată ceea ce pierduse; tarantataleul fusese singurul exemplar din specia lui şi, pierdut pentru umanitate, nu mai trăia decât în amintirile lui Nodier. Dar de acolo nu se va şterge niciodată.”

[1] Publius Terentius Afer(!95 î. Ch – 159 î. Ch) – dramaturg latin, autorul celebrei maxime „Sunt om, şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.”

[2] Personaje feminine din operele lui Charles Nodier.

[3] Pierre-Jean de Béranger (1780 –  1857) – poet satiric şi şansonetist francez

[4] François-Vincent Raspail (1794 –  1878) – chimist, naturalist şi om politic francez.

stendhal despre don juan

Posted in Uncategorized on Aprilie 19, 2017 by Octavian Soviany

Don Juan al lui Molière e galant, fără îndoială, dar înainte de toate, e om de societate; înainte să se lase în voia aplecării irezistibile care îl poartă către femeile atrăgătoare, el ţine să se conformeze unui anumit model ideal şi vrea să fie bărbatul care ar putea fi admirat cu prisosinţă la curtea unui tânăr rege spiritual şi galant.

Don Juan al lui Mozart este deja mai apropiat de natură şi, mai puţin francez, se gândeşte mai puţin la opiniile altora; el nu mai ţine cont înainte de toate de acel „pospai” la care se referea baronul de Foeneste al lui  D’Aubigné. Nu ne-au rămas de la acest Don Juan italian decât două portrete ce îl înfăţişează aşa cum trebuie să fi arătat el în ţara asta frumoasă, în secolul al XVI-lea, la începutul civilizaţiei renascentiste.

Între cele două portrete e unul pe care nu pot în niciun chip să-l fac cunoscut, secolul nostru este prea pudibond.  Şi în legătură cu asta trebuie să ne amintim acea vorbă mare pe care am auzit-o repetată de atâtea ori la lord Byron: „The age of cant.” Această ipocrizie atât de plictisitoare şi care nu înşeală pe nimeni, are imensul avantaj că le dă mereu câte ceva de vorbit proştilor; ei se scandalizează ori de câte ori cineva a îndrăznit să spună cutare lucru sau a îndrăznit să râdă de cutare altul etc. Dezavantajul ei este că restrânge la infinit domeniul istoriei.

Dacă cititorul are bunăvoinţa să mi-o permită,  o să-i înfăţişez, cu toată umilinţa, o notiţă istorică despre al doilea Don Juan, cel despre care este voie să se vorbească în 1837; numele lui era Francesco Cenci.

Un Don Juan nu este posibil în absenţa ipocriziei; Don Juan a fost un efect fără cauză al Antichităţii; atunci religia era o sărbătoare, îndemna oamenii la plăcere şi cum ar fi putut să condamne nişte fiinţe care îşi găseau într-o anumită plăcere singura preocupare? Doar conducătorii vorbeau despre abstinenţă; ei interziceau însă doar lucrurile care dăunau patriei, adică binelui general şi nu ceea ce i-ar fi putut dăuna individului.

Fiecare bărbat căruia îi plăceau femeile şi avea bani putea fi un Don Juan la Atena, nimeni nu i-o lua în nume de rău; şi nimeni nu susţinea că această viaţă este o vale a plângerii şi că suferinţa reprezintă un merit.

Nu cred că Don Juanul atenian ar fi putut ajunge la crimă la fel de repede ca Don Juanul din monarhiile moderne; o mare parte din plăcerea acestuia din urmă e să sfideze opinia comună şi a început-o în tinereţe închipuindu-şi că sfidează de unul singur ipocrizia.

Să violezi legile, să tragi un foc de puşcă într-un meşter de acoperişuri şi să-l faci să intre în panică în vârful clădirii nu era oare, în timpul lui Ludovic al XV-lea, cea mai bună dovadă că trăieşti în societatea prinţului, că eşti foarte de bonton şi că îţi baţi joc de judecători? Iar a-şi bate joc de judecători nu este oare primul pas, prima bravură a oricărui Don Juan începător?

La noi, femeile nu prea mai sunt la modă, iar din pricina asta Don Juanii sunt rari; dar, atâţia câţi sunt, ei încep întotdeauna prin a căuta plăcerile naturale, făcându-şi un titlu de glorie din a sfida ceea ce socotesc idei nefundamentate pe raţiune în religia contemporanilor lor. E doar mai târziu, doar atunci când începe să se pervertească, că Don Juan descoperă o plăcere rafinată în a sfida ideile ce i se par lui însuşi juste şi rezonabile.

La cei vechi o asemenea trecere ar fi fost foarte anevoioasă; abia sub împăraţii romani, după Tiberiu şi Capri, s-au găsit libertini care să aprecieze luxura pentru ea însăşi, adică pentru plăcerea de a sfida opiniile rezonabile ale contemporanilor lor.

Pun aşadar pe seama creştinismului posibilitatea apariţiei personajului satanic al lui Don Juan. Această religie a fost cea care a răspândit, fără îndoială, ideea că orice sclav, orice gladiator, are un suflet egal în privinţa tuturor înzestrărilor sale cu cel al lui Cezar însuşi; ca urmare trebuie să-i mulţumim creştinismului pentru apariţia unor sentimente delicate, care, de altfel, nu mă îndoiesc că ar fi apărut la un moment dat oricum, mai devreme sau mai târziu, în sânul popoarelor. Eneida era deja mult mai tandră decât Iliada.

Învăţătura  lui Isus nu era diferită de a filosofilor alexandrini, contemporanii lui; singurul lucru nou care a apărut, ca urmare a principiilor propovăduite de Sfântul Paul, a fost un corp de preoţi, total separat de restul cetăţenilor şi având chiar interese opuse.

Singura preocupare a acestui corp a fost cultivarea şi fortificarea sentimentului religios. El a inventat minuni şi tradiţii pentru a mişca sufletele din toate clasele, de la păstorul incult la bătrânul curtezan plictisit; a ştiut să retrezească impresiile încântătoare ale primei copilării; n-a lăsat să treacă nici cea mai neînsemnată epidemie de ciumă, nici cea mai neînsemnată calamitate fără a profita de ele, pentru a spori frica şi sentimentul religios sau cel puţin pentru a mai ridica o biserică frumoasă, ca Salute de la Veneţia.

Existenţa acestui corp a produs şi unele lucruri admirabile: papa Leon, fără o putere militară redutabilă, i-a putut rezista ferocelui Attila şi hoardelor sale barbare, care tocmai înspăimântaseră China, Persia şi pe gali.

Astfel religia, ca şi acea putere absolută temperată prin cântece care a fost monarhia franceză, a produs lucruri singulare şi curioase, pe care lumea poate nu le-ar fi văzut niciodată dacă ar fi fost privată de aceste două instituţii.

Printre lucrurile, bune sau rele, dar totdeauna singulare şi curioase, care i-ar fi mirat nespus pe Aristotel, Platon, Polibiu, Augustus ca şi pe celelalte capete înţelepte ale Antichităţii, eu plasez fără nicio ezitare şi caracterul întru totul modern al lui Don Juan. El a fost, după părerea mea, un produs al instituţiilor ascetice create de papii care au venit după Luther: căci Leon al X-lea (1506) şi curtea lui urmau aproape fidel principiile religioase ale atenienilor.

Don Juanul lui Molière a fost reprezentat la începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea, pe 15 februarie 1665; prinţul nu devenise încă un catolic zelos, iar cenzura ecleziastică a cerut suprimarea scenei cu săracul din pădure. Această cenzură, pentru a-şi spori puterea, voia să-l convingă pe tânărul rege, a cărui ignoranţă era de-a dreptul miraculoasă, că termenul de jansenist e sinonim cu acela de republican.

Originalul îi aparţine unui spaniol: Tirso de Molina. O trupă italiană a jucat o imitaţie a acestei piese la Paris, pe la 1664, şi a făcut furori. Nicio altă comedie de pe faţă pământului n-a fost probabil reprezentată mai des. Pentru că în cuprinsul ei pot fi găsite diavolul şi iubirea, frica de iad şi pasiunea exaltată pentru o femeie, adică tot ce poate să apară mai teribil şi mai plăcut în ochii tuturor bărbaţilor, după ce au ieşit puţin din sălbăticie.

Nu e de mirare că portretul lui Don Juan a fost introdus în literatură de un poet spaniol. Dragostea ocupă un loc însemnat în viaţa acestui popor; acolo ea este privită ca o pasiune serioasă, de dragul căreia sunt sacrificate toate celelalte, inclusiv –cine ar crede! – vanitatea. La fel se întâmplă şi în Italia şi Germania. La drept vorbind, doar Franţa a scăpat definitiv de această pasiune, care îi face pe străini să săvârşească atâtea nebunii: de exemplu să se însoare cu o fată săracă, sub pretextul că este drăguţă şi că o iubesc. În Franţa, fetele care sunt lipsite de farmec nu sunt lipsite de admiratori: noi suntem oameni cu scaun la cap. Prin alte părţi, ele sunt nevoite să se călugărească şi de aceea în Spania mănăstirile sunt indispensabile. În această ţară fetele nu au dotă, iar această lege asigură triumful iubirii. Oare în Franţa iubirea nu s-a refugiat la etajul al cincilea, adică printre fetele care nu se mărită prin intermedierea unui notar de familie?

Don Juanul lordului Byron nu intră în discuţie; acesta nu este decât un Faublas, un tinerel frumos şi insignifiant, potopit de tot felul de fericiri neverosimile.

Aşadar, acest caracter nu putea să apară pentru prima oară decât în Italia secolului al XVI-lea. În Italia, unde în secolul al XVII-lea o prinţesă spunea, în timp ce îşi consuma îngheţata cu voluptate în seara unei zile toride: „Ce păcat că nu e şi asta păcat!”

Iar un scriitor napolitan clama: „Oare nu înseamnă nimic să sfidezi cerul şi să crezi că, chiar în momentul acela, cerul te poate transforma în cenuşă? De aici – după cum spun unii – acea voluptate superlativă de a avea o metresă plină de cucernicie care ştie că săvârşeşte răul şi îşi cere iertare de la Dumnezeu cu aceeaşi fervoare cu care păcătuieşte.” (familia cenci -traducerea mea)

despre verlaine (5)

Posted in Uncategorized on Aprilie 18, 2017 by Octavian Soviany

Volumul Înţelepciune a apărut în  noiembrie 1880,  la Societé Générale de Librairie Catholique, după o tăcere de şapte ani,  marcaţi de perioada de încarcerare (1873-!874) şi de convertirea poetului la catolicism (1874).

El constituie prima parte a unui triptic care conţine poeme cu tematică religioasă şi va fi urmat de Iubire (1888) şi Fericire (1893).

Convertirea la catolicism începe în închisoarea din Mons, unde Verlaine îşi descoperă un posibil model de viaţă în persoana lui Benoît-Joseph Labre (1748-1783) – un cerşetor pribeag supranumit „vagabondul lui Dumnezeu” şi considerat drept un mistic, care a fost canonizat

de biserica catolică în 1881. În închisoare poetul a scris 22 de poeme, uneori naive, alteori savante, câteodată confesive la modul romantic,  trădând o dramatică criză de identitate, care vor fi înserate ulterior în volumele Înţelepciune (1880), Demult şi Odinioară (1884), În paralel (1889) şi Invective (1896).

După revenirea la credinţă, Verlaine se transformă într-o stranie fiinţă dedublată, care se zbate între paradis şi infern, între speranţă şi teama de damnaţiune, bântuită de remuşcări şi angoase. Credinţa nu-l face să-şi schimbe stilul de viaţă, marcat de alcoolismul (care ia forme tot mai grave), pederastie şi crize periodice de violenţă.

Deocamdată, poemele din Înţelepciune aduc o importantă schimbare de voce. Cel care scrisese în Poeme saturniene: „Nu cred în Domnul, veşnic sunt pus pe blasfemie” îmbracă aici travestiul  catolicului fervent, care îşi reneagă trecutul de „poet blestemat” şi încearcă să devină un bun fiu al Bisericii. Sunt renegate totodată şi vechile convingeri politice, iar comunardul din 1871 devine un admirator al prinţilor şi un adulator al regelui-martir Ludovic al XVI-lea. Sinceritatea fervorii şi a remuşcărilor nu poate fi pusă la îndoială, chiar dacă unele poeme (nu multe) sunt pândite de pericolul didacticismului. Versurile au candoare şi prospeţime, acorduri de poezie religioasă medievală sau inflexiuni villoneşti. Şi totuşi sutana pe care o îmbracă de astă dată marele iubitor de travestiuri care a fost Paul Verlaine se dovedeşte câteodată parcă prea scurtă şi lasă la vedere copitele…

 

despre verlaine (4)

Posted in Uncategorized on Aprilie 17, 2017 by Octavian Soviany

Poemele din volumul Romanţe fără cuvinte au fost elaborate de Paul Verlaine în timpul călătoriilor întreprinse în tovărăşia lui Arthur Rimbaud în perioada iulie 1872 – iulie 1873.

Poetul l-a cunoscut pe Rimbaud în septembrie 1871. Între cei doi începe o relaţie amoroasă dramatică şi tensionată, străbătută de numeroase conflicte violente, care durează până în iulie 1873. Rupe căsnicia cu Mathilde pe care o tratase uneori cu brutalitate (beţiile cu absint îi provocau accese de violenţă) şi trăieşte în văzul lumii cu Rimbaud, provocând un uriaş scandal în mediile literare pariziene. Din cauza scandalului, cei doi sunt siliţi să părăsească Parisul, pleacă mai întâi în Anglia, pe urmă în Belgia, trăiesc o dragoste pătimaşă din care nu lipsesc despărţirile şi împăcările sau tentativele lui Verlaine de a se reconcilia cu familia (la iniţiativa Mathildei separaţia de bunuri se produce în 1874, dar divorţul definitiv va fi pronunţat abia în 1885). În timpul acestor peregrinări, Verlaine scrie Romanţele fără cuvinte, pe care i le încredinţează editorului Alphonse Lemerre în mai 1873. Relaţia cu Rimbaud se încheie dramatic la Bruxelles, la 10 iulie: după o ceartă violentă, de teamă că va fi părăsit, Verlaine trage asupra amantului său un foc de pistol, provocându-i o rană superficială. Este arestat în aceeaşi zi, acuzat de tentativă de crimă şi pederastie şi (deşi Rimbaud îşi retrăsese plângerea) este condamnat la doi ani de închisoare, homosexualitatea fiind considerată o circumstanţă agravantă. Va fi încarcerat mai întâi la Bruxelles, apoi la Mons. În această perioadă apar Romanţele fără cuvinte (martie 1874) – cu greşeli de tipar, pentru că autorul nu se putuse ocupa de corectură. Este eliberat la 16 ianuarie 1875 pentru bună comportare. Încearcă fără succes să se împace cu Mathilde, apoi petrece două zile şi jumătate la Stuttgart, în tovărăşia lui Rimbaud. A fost ultima lor întâlnire; la despărţire Rimbaud îi încredinţează manuscrisul Iluminărilor, pe care Verlaine le va publica în 1886.

Romanţele fără cuvinte ar putea fi considerate cea mai bună, dar şi cea mai „verlainiană” dintre cărţile de poezie ale autorului. Acum sechelele parnasiene dispar în totalitate, iar poetul se arată preocupat de o estetică a „vagului”, de consemnarea în vers, prin apelul la sugestie şi muzicalitate, a unor stări lirice încărcate de inefabil. E influenţat de gusturile literare ale lui Rimbaud, care îi stârneşte interesul pentru poeţii „minori” (ca Favard sau Mercelline Desbordes-Valmore) de la care preia anumite procedee, precum versul impar. Într-o scrisoare adresată editorului Lemerre Verlaine arată de altfel că în acest volum s-a străduit „să culeagă impresii” şi să scrie o poezie „din ce în ce mai modernă”. Majoritatea poemelor de aici sunt totuşi poeme de dragoste, care vorbesc despre drama erotică a poetului, iar de sub travestiurile feminine (impuse de morala îngustă a epocii) transpare adesea chipul neliniştitor, de adolescent genial şi demonic, al lui Arthur Rimbaud.

%d blogeri au apreciat asta: