am fost un copil reuşit? (26)

Cred că am fost  trimis iarăşi la grădiniţă pe la începutul lui mai.

Am găsit acolo mare febră şi agitaţie: tocmai începeau pregătirile pentru serbarea de la sfârşitul anului, care avea loc de fiecare data, cu o oarecare pompă, la clubul fabricii de macaroane, spre desfătarea  părinţilor, care veneau să ne aplaude şi se îngrijeau de bufet şi de tombolă.

Noi, grupa mica,urma să reprezentăm o scenetă care se chema Deşteptarea primăverii.

Educatoarea nu prea avea încredere în talentele mele actoriceşti, aşa că mi-a încredinţat un rol episodic. De unde să fi ştiut ea cât de patetic ştiam să recit Muma lui Ştefan cel Mare?

De fapt,  în spectacolul ăsta cam toate rolurile erau episodice. Băieţii erau pitici sau fluturi, fetele erau flori, şi aveam de spus fiecare câte o poezioară de vreo patru versuri. Singurul personaj privilegiat era Primăvara, care apărea în final, spunea o poezie mai lungă şi era omagiată de întreaga natură revenită la viaţă. Bănuiesc că toate fetele îşi doreau acest rol şi că educatoarei nu i-a fost uşor s-o aleagă pe protagonistă. Eu personal o vedeam foarte potrivită pe Veronka, dar tovăraşa noastră avea pesemne o altă viziune regizorală, căci iubita mea a fost inclusă la flori, iar rolul primăverii i-a fost încredinţat unei fetiţe care era cu un cap mai înaltă decât noi, desena şi modela frumos, ba chiar ştia şi să numere până la douăzeci.

Eu urma să fiu fluture. Un fluture galben,

Costumul pe care trebuia să-l port mi se părea destul de interesant. Un maieu alb, nişte chiloţi negri de gimnastică, o pereche de aripi şi o pereche de antene pe care părinţii mei şi-au luat sarcina să le confecţioneze.

Deşteptarea primăverii nu era însă singura contribuţie a grupei mici la marele spectacol de la finele anului. Mai era şi un cor în care cânta toată lumea, inclusiv eu, care sunt mai afon decât o sobă de teracotă, mai era şi un grupaj de poezioare revoluţionare…  Iniţial, nu făcusem parte dintre recitatori şi dacă în cele din urmă mi s-a făcut această favoare n-a fost pentru că educatoarea a avut dintr-o dată revelaţia darurilor mele actoriceşti, ci a fost un gest un gest de gratitudine faţă de tata, care tocmai reparase nu ştiu ce la instalaţia electrică a grădiniţei. Aşa că lui îi datorez primul meu mare success scenic, despre care voi povesti mai târziu.

Serbarea se apropia, ne învăţaserăm toţi rolurile, făceam în fiecare zi repetiţii, iar grădiniţa devenise ceva mai atrăgătoare chiar şi pentru mine.

Îi venise sorocul şi costumului de fluture, pe care părinţii mei au reuşit să-l ducă la bun sfârşit într-o simbioză deplină. Tata a făcut din sârmă scheletul aripilor, iar mama a cusut pe el nişte tifon pe care tot ea îl vopsise într-un galben care îţi lua ochii. Apoi, amândoi au lipit pe aripile proaspăt confecţionate rondele de staniol de toate culorile..

Eu eram încântat. Atât de încântat că, profitând de un moment de neatenţie, mi-am pus aripile, care se prindeau cu două bucăţi de elastic, şi am ieşit la o mica plimbare pe stradă, cu gândul să atrag privirile invidioase ale vreunui copil din vecini. Dar afară nu era ţipenie de copil. Doar două femei care stăteau de vorbă în faţa băcăniei lui Breckner m-au privit pentru o clipă oarecum nedumerit.

În ziua serbării m-am deşteptat primul şi m-am apucat să-mi repet poeziile tare, încercând  să-mi iau un aer cât mai patetic. Dar şi părinţii s-au desteptat devreme, şi-au făcut  îndelung  toaleta şi s-au îmbrăcat cu hainele lor cele mai bune. Până şi bunică-mea s-a îmbrăcat în rochia ei neagră de stofă cu care mergea la biserică, şi-a pus o pălărie care presupun că data cam de pe vremea lui Carol al doilea şi a binevoit să ne însoţească.

În drum, ne-am oprit la Bartha, iar data a cumpărat un carton de prăjituri şi câteva sticle de suc pentru bufet.

Educatoarea ne aştepta în culise, nerăbdătoare şi cam nervoasă, ca să ne dea ultimele indicaţii de regie. Grupa mica urma să deschidă spectacolul.

Prestaţia mea de fluture a trecut destul de neobservată, aplaudată îndelung a fost doar Primăvara, care la sfârşit le-a făcut spectatorilor o mulţime de reverenţe.

Apoi a venit şi rândul poezioarei revoluţionare, în care, dacă îmi amintesc bine, trebuia să spun că, deşi braţul meu de copil e încă slab, poate ridica totuşi steagul partidului.

Am spus poezia tare, cu intonaţie, însoţindu-mi recitarea cu gesturile pe care mi le indicase tovatăşa educatoare.

Iar la sfârşit, în loc să salut publicul cu o plecăciune, aşa cum făcuseră ceilalţi, mi-am împins un picior înainte şi am încercat să imit de câteva ori reverenţele Primăverii.

Publicul a izbucnit în râs şi am fost răsplătit cu un torent de aplauze.

Nu degeaba eram nepot de actriţă la Naţional.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: