Arhivă pentru Aprilie 5, 2017

am fost un copil reuşit? (27)

Posted in Uncategorized on Aprilie 5, 2017 by Octavian Soviany

Când am trecut în grupa mare, grădiniţa a primit un nou sediu. O clădire în care până atunci funcţionaseră o parte din clasele Şcolii nr 15, al cărei elev aveam să fiu nu peste mult vreme de opt ani. Şcoala fusese înzestrată cu o clădire nouă, aflată în imediata apropiere a vechii mele grădiniţe de pe Mihai Viteazu.

Aceasta era mai degrabă o căsuţă care dispunea doar de trei camera (ar fi impropriu să le numesc săli) şi nu avea nici măcar o toaletă civilizată. Avea în schimb o grădină uriaşă, în care eram lăsaţi să ne jucăm, atunci când era timp frumos, câte o oră în fiecare zi.

Noua grădiniţă avea câteva săli mari şi luminoase, dispunea de canalizare şi de o toaletă adusă la zi, dar din păcate, nu avea grădină. Exista doar o curte mare şi nisipoasă, în care vara era imposibil să găseşti o picătură de umbra. Avea însă şi curtea asta punctul ei de atracţie: un morman de bănci şcolare scoase din  uz şi stivuite unele peste altele. Aici ne jucam în recreaţii, închipuindu-ne că băncile acelea sunt avioane, cabine de locomotive sau maşini de război.

Sau cel puţin acolo mă jucam eu. Ceilalţi copii mai inventau şi alte jocuri, la care însă nu participam niciodată. Preferam partenerii de joacă închipuiţi. Nu aveam niciun prieten şi nicio prietenă, chiar şi pasiunea pentru Veronka se mai domolise, poate din pricină că învăţasem între timp  să-mi leg şireturile şi singur.

Aveam pe vremuri o fotografie care ne fusese făcută la sfârşitul ultimului an de grădiniţă, o fotografie care între timp s-a rătăcit cine ştie pe unde. Dacă aţi privi poza asta, aţi vedea în prim-plan şase băieţi, dintre care cinci se ţin de după gât, zâmbesc şi se uită la obiectiv. Al şaselea nu se tine de gât cu nimeni, e încruntat şi îşi priveşte cu o atenţie deosebită picioarele. Evident că acest al şaselea băiat nu puteam fi decât eu. Ceea ce spune destul de mult despre nivelul meu înalt de socializare, atins în grupa mare de grădiniţă.

În rest, nu-mi amintesc să mă fi remarcat în ochii educatoarei decât o singură  dată: atunci când m-a pus să număr pînă la douăzeci, iar eu am numărat până la o sută.

Nu pentru că aş fi fost cine ştie ce geniu aritmetic, ci pentru că la noi în casă exista un joc vechi de loto, pe care îl jucam cu părinţii, învăţând astfel numerele până la nouăzeci.

Iar pe cele mai mari de nouăzeci le-am învăţat în timpul plimbărilor mele cu tata, folosind drept material didactic numerele de la porţile caselor.

În grupa mare am avut o altă educatoare, care se întâmpla să fie chiar directoarea grădiniţei şi care îmi acorda o discretă protecţie, pentru că era mereu ceva de reparat la instalaţia electrică, iar tata era mereu solicitat.

Ca să fiu pe deplin obiectiv, trebuie să recunosc că umblatul la grădiniţa avea pe undeva şi partea lui bună.

La ora zece se lua gustarea şi fiecare copil îşi aşternea pe masă un serveţel, scotea un sandvici, un măr sau cîţiva biscuiţi şi începea să mănânce, dar nu înainte ca  educatoarea să ne fi urat în trei limbi: ;Poftă bună! Jo Etvagyot! Guten apetit!”. La care noi trebuia să  răspundem, tot în trei limbi: ,,Mulţumim! Köszönyuk! Danke schön!”

Pentru gustare, aveam o gentuţă de tablă viu colorată, pe care mama nu mai ştia cu ce să mi-o burduşească, fiindcă eram nu numai mâncăcios, ci şi foarte mofturos la mâncare. Iar când prin cămară nu se găsea nimic pe placul meu, pentru că nu mă puteam duce cu gentuţa goală la grădiniţă, mi se cumpărau două prăjituri de la Bartha, ceea ce se întâmpla cam o data sau de două ori pe săptămână.

Cam tot pe vremea aceea începusem să citesc binişor şi în vreo două luni am reuşit să parcurg de la început până la sfârşit, primele două volume din O mie şi una de nopţi, în versiunea pentru copii a lui Eusebiu Camilar.

Şi mai trebuie să spun că, dacă anul precedent fusese ,,anul bolilor”, de data asta mi s-a întâmplat să am de-a face, pentru prima data în viaţa mea, ceva mai îndeaproape cu moartea.

E adevărat că şi până atunci mergeam cu toată familia la cimitir o data pe an, de Ziua Morţilor, să aprindem lumânări pe mormântul bunicului Johann Feller. În acelaşi mormânt era îngropată şi Irenke, fetiţa bunicilor mei, care murise pe la vreun an de meningită. O suviţă din părul ei era păstrată de bunică-mea cu sfinţenie sub sticla unui tablou.

Dar nu-mi murise până atunci nicio rudă, nici măcar vreo cunoştinţă apropiată.

Totul a început într-o zi când, venind să mă ia de la grădiniţa, tata m-a anunţat că a murit doamna Lamoth.

 

 

%d blogeri au apreciat asta: