Arhivă pentru Aprilie 7, 2017

am fost un copil reuşit? (28)

Posted in Uncategorized on Aprilie 7, 2017 by Octavian Soviany

Mica bibliotecă a maică-mii nu ne putea satisface setea de lectură.

Ne descurcam cum puteam. Mama mai făcea schimb de cărţi cu amicele ei, tata mai împrumuta pentru mine cărţi de poveşti (mai târziu romane de aventuri) de prin vecini, dar principalul nostru furnizor era doamna Lamoth sau mai exact ,,biblioteca de casă” de pe strada Vulcan.

Printre numeroasele mijloace prin care partidul comunist îşi propunea să ridice nivelul cultural al maselor (adică să le îndoctrineze) se numărau şi aşa-zisele ,,biblioteci de casă”, răspândite prin toate cartierele. Ele funcţionau în locuinţa unei persoane “de încredere”. de preferinţă membră de partid, şi erau aprovizionate cu cărţi de biblioteca regională, fondul de carte fiind reînnoit cam odată pe lună.

Nu trebuie să se creadă că pe la sfârşitul anilor cincizeci (perioadă despre care pot vorbi în cunoştinţă de cauză) în România se publicau doar cărţi proletcultiste şi traduceri din literatura rusă şi sovietică. E adevărat că nu erau traduşi scriitorii occidentali contemporani (cu excepţia autorilor comunişti gen Dreiser cu a lui Tragedie americană), însă ediţii din clasici (începând cu autorii antici şi sfârşind cu marii realişti din secolul al XiX-lea) se găseau din belşug. Se traducea de asemenea şi destulă literatură pentru copii (Fraţii Grimm, Andersen, poveştile lui Oscar Wilde), iar unele din aceste cărţi se găseau şi la doamna Lamoth.

Casa ei se afla pe strada Vulcan, o stradă paralelă cu Aurel Vlaicu, iar biblioteca funcţiona în bucătărie şi era deschisă de trei ori pe săptămână, timp de vreo două-trei ore.

De fapt, ea se reducea la un raft modest, în care nu cred că încăpeau mai mult de o sută de cărţi.

Aici veneam o dată la două săptămâni, cel mai adesea cu mama, foarte rar cu tata, ca să ne asigurăm raţia de citit pe următoarele zile.

N-aş putea spune că doamna Lamoth era o persoană foarte plăcută.

Era o femeie în vârstă, măruntă, cu gesturi repezite şi cu o faţă foarte zbârcită, care o făcea să arate mult mai bătrână decât era în realitate. Se povestea că pe vremuri fusese o domnişoară foarte arătoasă şi că-şi stricase tenul din cauza uzului nesăbuit al cosmeticalelor. Cel puţin asta era versiunea bunică-mii, care o cunoştea de mult timp, domna Lamoth fiind originară, ca şi maică-mea,  din Sfântu Gheoghe, unde aveam o mulţime de rude. Nu ştiu însă cât credit se poate acorda acestei legende, deoarece bunică-mea era o inamică înveterată a produselor cosmetice. Pănă şi săpunurile mai pretenţioase îi trezeau suspiciunea şi prefera să se spele cu săpun “Cheia” (un fel de variantă îmbunătăţită a săpunului de rufe), manifestând o totală indiferenţă faţă de produsele savoniere frumos mirositoare, pe care le aducea tata de la fabrica de săpun, unde mergea mereu să repare câte ceva. Nici maică-mea nu le avea cu cosmeticalele. Îşi îngăduia doar puţin ruj, cu prilejul ieşirilor în oraş, foarte rar câte o cremă de faţă şi nu-şi făcea ochii niciodată.

Când era în toane bune, doamna Lamoth mă lăsa să scormonesc în voie prin raftul cu cărţi. Dacă era prost dispusă, alegerea trebuia lăsată pe seama măică-mii, care ajunsese să-mi cunoască gusturile destul de bine. Eram un “tradiţionalist”: îmi plăceau numai basmele,,clasice”, iar criteriul de alegere erau coperta şi ilustraţiile.

Cărţile pentru copii se găseau pe raftul de jos.

Atunci când doamna Lamoth îmi dădea voie, mă aşezam pe duşumea ( o duşumea acoperită – ţin minte – cu linoleum verde) şi începea marea ceremonie a scoticitului. Luam carte cu carte, le răsfoiam îndelung, mă uitam la poze (cărţile care nu aveau poze erau repudiate de la bun început), iar alegerea dura mult, îmi era greu să mă hotăresc, fiindcă aveam dreptul la o singură carte. Uneori dura atât de mult încât maică-mea, care îşi alesese deja lecturile pentru următoarele două săptămâni începea să dea semne de nerăbdare, şi în cele din urmă se apleca, lua la întâmplare o carte din raft şi îmi adresa o căutătură severă, menită să-mi prevină eventualele proteste. Aici nu mai ţinea să urlu, să plâng sau să mă tăvălesc pe jos, fiindcă, trebuie să recunosc, de doamna Lamoth îmi era niţeluş frică.

Ei bine, în această modestă bibliotecă “de casă” am reuşit (prin nu ştiu ce act de favoare al zeilor) să descopăr câteva comori, care mi-au încântat copilăria: o selecţie din O mie şi una de nopţi, alta din poveştile Fraţilor Grimm, minunatele poveşti ale lui Oscar Wilde (Doamne, ce-am mai plâns când mi s-a citit Privighetoarea şi trandafirul !), basmele în versuri ale lui Puşkin, Nuieluşa de alun a lui Călin Gruia (lui Vladimir Colin îi va veni rândul ceva mai târziu), peripeţiile baronului Mûnchausen şi, nu în ultimul rând, povestirile fraţilor Lamb după piesele lui Shakespeare, care îmi completau fericit micile experienţe shakespeariene de la teatrul radiofonic.

Se pare că spectrul lui Shakespeare m-a urmărit obsesiv încă din prima copilărie.

Ar exista şi o explicaţie: suntem născuţi amândoi pe 23 aprilie.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: