Arhivă pentru Aprilie 10, 2017

am fost un copil reuşit? (29)

Posted in Uncategorized on Aprilie 10, 2017 by Octavian Soviany

După moartea doamnei Lamoth, “biblioteca de casă” s-a mutat la celălalt capăt al străzii Vulcan, în bucătăria doamnei Timar.

Aici am venit, încă vreo trei sau patru ani, pentru raţia de lectură.

Între timp, devenisem elev, eram înscris şi la biblioteca şcolii, dar acolo nu mă simţeam deloc în largul meu (nici poveste de acces liber la rafturi!) şi mai ales nu mă înţelegeam defel cu bibliotecara. Aceasta s-a arătat de la bun început scandalizată de  lecturile mele precoce, i se părea că ceva nu e tocmai în ordine cu mine şi nu voia să-mi dea decât cărţi pe care le socotea potrivite vârstei (adică nişte cărticele cu poze, neghioabe şi subţirele,  ce le avea notate pe nişte foi bătute la maşină) şi pe care le luam doar pentru că îmi era ruşine să le refuz. Mai mult decât atât, bibliotecara de la şcoală era de părere că şi educaţia mea lasă de dorit în unele privinţe, aşa că l-a obligat pe tata să-şi facă şi el o fişă şi a început să-i vâre pe gât cărţile lui Makarenko, pedagogul sovietic de tristă celebritate, încă la modă pe vremea aceea.

Norocul meu a fost doamna Timar.

Aceasta era o fiinţă mult mai prietenoasă decât doamna Lamoth.

Era o persoană grăsuţă, roşie la faţă, cu părul cărunt, care emana de la mare distanţă un aer de cumsecădenie. Ea mă lăsa să scotocesc cât pofteam prin rafturi, iar numărul cărţilor pe care le puteam împrumuta  crescuse spectaculos. Acum toată familia mea, inclusiv bunică-mea, care nu citea decât nişte cărţi de rugăciuni ungureşti, inclusiv tata, care, aşa cum am mai spus, nu citea decât programul de radio, avea câte o fişă la bibliotecă. Puteam împrumuta de fiecare dată douăsprezece cărţi, ceea ce era mult prea îndeajuns  chiar pentru un ahtiat după lectură ca mine.

Acum sarcina mersului la bibliotecă îmi revenea mie aproape în exclusivitate.

Cele douăsprezece cărţi nu erau însă uşor de transportat.

Le puneam într-o sacoşă mare de pânză, cu care mergeau părinţii la cumpărături, dar de la doamna Timar până acasă era cale destul de lungă, iar sacoşa îmi tăia groaznic mâinile.

Zeii au fost însă şi de data asta de partea mea: rudele noastre bucureştene au binevoit să-mi dăruiască, nu mai ştiu cu ce ocazie, o bicicletă de copil. Acum puneam sacoşa cu cărţi    pe ghidon şi pedalam nepăsător către casă, sub privirile invidioase ale altor copii de pe Aurel Vlaicu, cărora nu le făcuse nimeni cadou o bicicletă atât de nichelată şi de strălucitoare.

Fireşte că nu citeam toate cele douăsprezece cărţi. Unele îi erau destinate maică-mii şi îmi place să cred că alegerile mele n-au dezamăgit-o niciodată prea tare. Pe altele le abandonam, după ce citeam câteva pagini şi îmi dădeam seama că am făcut o o alegere proastă. Erau şi din cele pe care nici măcar nu apucam să le deschid, deoarece cărţile trebuiau restituite peste două săptămâni. Pofta mea de citit îmi întrecea cu mult posibilităţile, mă simţeam ca un mâncăcios pus în faţa unei unei mese prea îmbelşugate,

pe care, orice ar face, nu poate să o devoreze niciodată în întregime. Şi mai era şi blestemata aceea de şcoală, cu lecţiile ei plictisitoare pentru a doua zi!

Pe la şase ani începusem să mă transform, încetul cu încetul, dintr-un cititor de poveşti într-un cititor de romane.

Primul roman pe care l-am citit, cred că puţin înainte de a începe să merg la şcoală, s-a întâmplat să fie Stelele din Eger, de Gárdony Géza, un roman “de capă şi spadă” în varianta á la hongrois, care mi-a deschis apetitul pentru asemenea lecturi, cărora le-am rămas credincios toată viaţa. Aşa am ajuns un fan împătimit al lui Dumas. Şi nu i-am dispreţuit nici pe Michel Zévaco sau Paul Féval, căci, oricât ar strâmba din nas cititorii împătimiţi ai lui Joyce, nu e un lucru uşor să scrii un roman care să te ţină cu sufletul la gură de la început şi până la sfârşit. Şi tocmai pentru că nu te prea ţin cu sufletul la gură, romanele lui Walter Scott mi s-au părut totdeauna cam plictisitoare. Nici cu Sadoveanu nu m-am împăcat prea uşor la început. În copilărie  şi adolescenţă n-am reuşit  să duc până la capăt niciunul dintre romanele sale istorice. Îmi amintesc chiar că în clasa a XI-a am încasat una după alta două note de trei, pentru că, efectiv, nu puteam citi Fraţii Jderi. Aveam toată bunăvoinţă, am făcut câteva tentative, dar cititul se împotmolea totdeauna undeva pe la pagina 50. A trebuit să îmbătrânesc ca să-l pot citi cu plăcere pe Sadoveanu.  Şi aş avea şi o explicaţie pentru asta: Sadoveanu nu e un scriitor pentru adolescenţi, ritmul lent al naraţiunilor sale nu se potriveşte cu ritmul biologic atât de trepidant al adolescenţei. Dimpotrivă, ca şi alţii (Thomas Mann  de exemplu), e un autor pentru oamenii bătrâni, pentru oamenii cu o bogată experienţă de viaţă, care au prins să dobândească gustul înţelepciunii. Căci cărţile sale sunt, în ultimă instanţă, cărţi de înţelepciune.

Stelele din Eger erau, din păcate, singurul roman “istoric” (cum îmi plăcea să spun pe vremea aceea) din biblioteca sărăcuţă a măică-mii. Cea a doamnei Timar s-a dovedit mai generoasă în această privinţă. Acolo am descoperit Cavalerii teutoni (de fapt Cavalerii Crucii, dacă  e să traducem exact titlul din polonă) ai lui Sienkiewicz sau Faraonul lui Boleslaw Prus (de fapt o alegorie politică, din care n-am înţeles atunci mare şi care m-a cam dezamăgit). Dar şi alte cărţi, mai bune sau mai proaste, nu neapărăt “istorice”. Îmi amintesc de Insula misterioasă, de Peripeţiile lui Jupân Antifer, de Insula cu elice (începusem să iau act şi de existenţa Jules Verne), de un roman istoric al lui Stevenson intitulat Săgeata neagră sau de un volumaş din Biblioteca pentru toţi care cuprindea câteva din povestirile lui Voltaire.

Izvorul fericirii mele de pe strada Vulcan avea să sece însă la un moment dat. Eram prin clasa a treia sau a patra când biblioteca doamnei Timar s-a închis pe neaşteptate. Epoca bibliotecilor de casă trecuse. Ele au fost primele mele paradisuri livreşti.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: