am fost un copil reuşit? (30)

Înmormântarea doamnei Lamoth a fost prima înmormântare la care am participat.

Despre moarte ştiam câte ceva de la bunică-mea, iar poveştile ei despre rai şi iad îmi  dădeau uneori fiori de nelinişte: îmi spuneam rugăciunile cam în silă, refuzam sistematic să merg la biserică, nu posteam, nu-mi ascultam părinţii, minţeam, îmi plăcea să trag cu coada ochiului la vecinele care veneau la probă la maică-mea, iar bunul Dumnezeu îmi era destul de indiferent. Era greu de presupus că aş fi fost primit în rândurile drepţilor.

Mai  auzisem şi nişte poveşti cu stafii, care, la vremea lor, îmi făcuseră părul măciucă, dar până atunci contactele mele cu moartea nu fuseseră prea apropiate.

Pe strada noastră treceau însă destul de multe alaiuri de înmormântare.

În asemenea ocazii toată lumea ieşea la poartă sau la fereastră: era un spectacol oferit gratuit pe care mai cu seamă femeile îl urmăreau cu curiozitate şi interes. Maică-mea şi bunică-mea nu făceau excepţie. Câteodată mai căscam ochii şi eu şi mărturisesc că spectacolul nu era lipsit de o anumită solemnitate. Prapurii, preotul,  muzicanţii cu alămuri şi talgere, marşul funebru, dricul impunător care semăna cu o caleaşcă regească, tras de nişte cai împodobiţi cu panaşuri  şi ticsit cu coroane şi buchete de flori, cioclii care păşeau de o parte şi de alta a dricului, în costumele lor cernite, pe care nişte nasturi metalici strălucitori le făceau să semene cu nişte uniforme ofiţereşti, hainele de doliu ale apropiaţilor, paşii lenţi  şi solemni al alaiului, care se scurgea prin faţa privitorilor parcă filmat cu încetinitorul îi dădeau pe atunci morţii acea notă de gravitate pe care astăzi tinde să o piardă  în întregime. Dintr-un eveniment major, care se cuvenea săvârşit cu un oarecare fast, fie el şi cam pompieristic, moartea s-a transformat într-o întâmplare la fel de banală ca mersul la dentist sau la sala de fitness. Ea, care fusese odinioară o aristocrată, a devenit un personaj anonim, perfect asimilabil omului-masă, care, mai nou, e nefumător, vegetarian, foloseşte de trei ori pe zi periuţa de dinţi şi postează pe facebook fotografii cu pisici.

Semnele acestei decăderi apăruseră însă deja pe vremea primei mele copilării.

Dricul, deşi mai supravieţuia încă, în curtea aceea lungă şi plină de bălării de pe strada Mihai Viteazul, trecuse de epoca lui de  glorie. Au început să apară înmormântările muncitoreşti organizate de întreprindere. Acum sicriul era depus pe platforma unui camion, acoperită, după împrejurări, cu o pânză neagră sau roşie, atunci când răposatul se întâmpla să fie membru de partid. În asemenea situaţie se renunţa şi la serviciile preotului: locul lui era luat de secretarul organizaţiei de bază din întreprindere sau de o altă persoană “cu funcţie”, care rostea la groapa defunctului o cuvântare tovărăşească. În opinia bunică-mii, destul de avizată în materie de rit funerar, asta era o “înmormântare de câine”, iar camionul cu pânză roşie devenea pentru câteva zile subiectul preferat al discuţiilor cu vecinele.

De altfel comentariile începeau îndată după trecerea alaiului, indiferent dacă acesta păşea în spatele unui dric sau al unui camion. Nu se scăpa din vedere niciun amănunt; numărul participanţilor, cel al coroanelor, comportamentul rudelor apropiate. La mare cinste erau detaliile (adesea contradictorii) din biografia răposatului, ca şi împrejurările decesului. Aceste comentarii deveneau şi mai însufleţite atunci când era vorba de o moarte “mai specială” (accident, sinucidere etc) care alimenta din plin pasiunea pentru senzaţional a gospodinelor de pe Aurel Vlaicu şi străzile învecinate. În asemenea situaţii apăreau informaţii  de la sursele cele mai autorizate (martori ocular, medic, miliţie), erau făcute paralele cu cazuri asemănătoare, întâmplate în urmă cu treizeci de sau patruzeci de ani, pentru ca la urmă să se formuleze câteva sentinţe morale cu caracter general, după care adunarea se risipea până la proxima înmormântare, care de obicei nu se lăsa prea mult aşteptată.

Dar dricul a început să apară tot mai rar. Nici camionul întreprinderii nu a avut o viaţă prea lungă. În locul lor a apărut o dubiţă neagră, mai eficientă şi mai în ton cu vremurile, care rula au ralenti, cu farurile aprinse,salutată de toate claxoanele maşinilor cu care se intersecta. Au început să dispară şi alaiurile de înmormântare, ce de la un timp n-au mai fost admise decât în situaţii excepţionale şi cu aprobarea miliţiei, pentru că stânjeneau circulaţia.

Cu paşi repezi moartea începea să se modernizeze.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: