Arhivă pentru Aprilie 14, 2017

despre verlaine (1)

Posted in Uncategorized on Aprilie 14, 2017 by Octavian Soviany

Poemele saturniene reprezintă prima culegere de versuri a lui Paul Verlaine, publicată în 1866 de editorul Alphonse Lemerre.

În  această perioadă, autorul frecventa un cerc literar constituit în jurul poetului Louis-Xavier

Ricard,  în a cărui revistă, Revue de Progès moral, littéraire, scientifique et artistique, Verlaine îşi publicase, în august 1863, primul poem: Domnul Prudhomme, cu puţin înainte ca revista să fie suprimată de cenzorii lui Napoleon al III-lea, iar directorul condamnat la opt luni de închisoare, pentru ultraj la adresa  moralei religioase.

Proaspăt ieşit din închisoarea Sainte-Pélagie, Ricard inaugurează un nou cenaclu în locuinţa mamei sale,

pe care îl frecventează, în afară de Verlaine, viitorul să biograf Edmond Lepelletier, Catulle Mendès, José-Maria de Heredia, François Copée, Villiers de l’Isle-Adam.

Printr-un prieten, violonistul şi poetul Ernest Boutier, Verlaine intră în legătură acum cu un librar cu preocupări filantropice, Alphonse Lemerre, care acceptă să publice, dar  pe cheltuiala autorilor, volumele tinerilor poeţi. Ia naştere astfel o colecţie de poezie care se deschidea cu volumul lui Ricard Ciel, Rue et Foyer.

Grupul  acestuia începe să se reunească la mezaninul librăriei lui Lemerre şi  lansează, în acelaşi an, revista efemeră L’Art. În paginile ei sunt teoretizate principiul perfecţiunii formale şi ideea „artei pentru artă”, formulată anterior de Théophile Gautier în prefaţa romanului Domnişoara de Maupin. Aici Paul Verlaine va publica două poeme, dar şi un substanţial studiu despre Baudelaire.

După dispariţia acestei publicaţii, la insistenţele lui Catulle Mendès, apare, începând din martie 1866, o nouă revistă, Le Parnasse contemporain. Colaboratorii ei au o orientare destul de eclectică, nu formează o „şcoală  parnasiană” unitară, dar împărtăşesc cu toţii refuzul sentimentalismului romantic, a „ieremiadelor lamartiniene” despre vorbise Baudelaire.

Şapte din poeziile care vor intra în sumarul Poemelor saturniene au fost publicate mai întâi în Parnasse: Il bacio, Prin păduri, Coşmar, Sub urbe, Marină, Visul meu obişnuit şi Angoasă, urmate apoi de Noapte de Walpurgie clasică (intitulată iniţial Walpurgie clasică) şi de Burlescă.

Poemele saturniene au apărut în noiembrie 1866, editate de Alphonse Lemerre, împreună cu volumul lui Copée Relicvaire.  Apariţia cărţii a fost finanţată de verişoara lui Verlaine, Elisa Molcomble.

Există puţine informaţii despre geneza poemelor din volum. Autorul afirma că  pe cele mai multe le-ar fi scris în perioada ultimilor săi ani de liceu, afirmaţie pe care istoricii literari o privesc însă cu destul de multă circumspecţie. Se presupune (cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire) că Poemele saturniene reiau un proiect mai vechi al autorului: un volum intitulat Sonete şi poeme care ar fi trebuit să aibă două secţiuni, urmând modelul lui Catulle Mendès din Philoména. Titlul definitiv va fi fost stabilit în 1865, când Verlaine a scris poemul introductiv, consacrat „saturnienilor”.

Acest poem poate fi considerat o primă artă poetică verlainiană. În centrul său se găseşte mitul artistului blestemat (moştenit de la Baudelaire, care numea Florile răului o carte „saturniană”), plasat sub semnul astrologic al lui Saturn, planeta melancoliei (al cărei echivalent alchimic – în trecere fie spus – nu este altul decât plumbul bacovian).

Cartea are o construcţie riguroasă (aşa cum o impuneau canoanele epocii), un prolog şi un epilog (după modelul lui Mendès din Philoména şi este structurată în mai multe cicluri, după modelul Florilor răului. Rămân  oarecum în afara acestei construcţii ultimele douăsprezece poeme. Există de altfel supoziţia că acestea au fost adăugate de poet în ultimul moment, pentru a mări dimensiunile cărţii, căci se pare că, la fel ca Baudelaire, Verlaine nu se împăca, nici el, cu „plachetele”

Din volum nu lipsesc – sechele ale romantismului! -, compoziţiile discursive care amintesc uneori de Hugo (Prolog, Nocturnă pariziană) sau poemele descriptive de factură parnasiană ( Portetul lui Cezar Borgia, Moartea lui Filip al II-lea). Partea sa de originalitate se găseşte mai ales în textele care mizează pe sugestie şi muzicalitate (ciclul Peisaje triste) sau în poemele crepusculare (Noapte de Walpurgie clasică) unde se anticipează atmosfera Serbărilor galante.

Poemele saturniene au apărut într-un tiraj de 491 de exemplare, care s-a epuizat abia douăzeci de ani mai târziu. Apariţia lor a fost departe de a fi considerată un eveniment. Nici măcar în mediile literare.

 

%d blogeri au apreciat asta: