Arhivă pentru Aprilie 15, 2017

despre verlaine (2)

Posted in Uncategorized on Aprilie 15, 2017 by Octavian Soviany

După apariţia Poemelor saturniene (1866), Paul Verlaine a lucrat la mai multe proiecte, îndepărtându-se tot mai mult atât de discursivitatea romantică, precum şi de estetica parnasianismului.

În 1867 a publicat, sub pseudonimul Pablo-Maria de Herlânes, o plachetă intitulată Prietenele, în care sunt surprinse, pe firul tradiţiei baudelairiene, câteva scene de „amor safic”. Poetul va reedita aceste compoziţii, de data aceasta sub propriul său nume, abia în 1889, în volumul În paralel.

În acelaşi timp, începe să elaboreze primele poeme ce vor intra în sumarul Serbărilor galante: Clar de lună, Mandolină (publicate în La Gazette rimée), La promenadă, În grotă, Naivii, Climenei, În surdină, Colocviu sentimental (apărute în L’Artiste sub forma unui grupaj intitulat Noile serbări galante),

Cortegiu şi Amorul răsturnat (tipărite într-un alt număr al revistei L’Artiste).

Volumul apare la 20 februarie, într-un tiraj de 350, editat de acelaşi Alphonse Lemerre şi tot pe cheltuiala autorului. El cuprinde 22 de mici poeme, adevărate bijuterii, în care sunt întrebuinţate diverse şi uneori complicate formule prozodice, optându-se în general pentru versul scurt. Aceste poeme evocă scene de seducţie sau de conversaţie amoroasă, sunt populate cu marchizi, abaţi libertini şi cochete, care trimit cu gândul spre epoca rococoului sau cu personajele tradiţionale ale Commediei dell’ Arte. Totul pare să stea sub semnul badinajului presărat cu preţiozităţi, al jocului şi al frivolităţii. Ele revelează un  Verlaine barochizant, ce evocă, în spiritul pânzelor lui Watteau, o lume crepusculară, care încearcă să-şi compenseze, prin luxurianţă şi prin spectacol, prin mască şi travesti, sentimentul propriei precarităţi existenţiale. Fiecare poem din volum e o mică „punere în scenă”, un mic spectacol,  încărcat de melancolia propriei sale efemerităţi. Dar personajele lui nu sunt decât nişte spectre, care ascund, în spatele costumaţiei lor policrome, chipul fantomatic al morţii. Nu întâmplător, volumul se încheie cu „lepădarea măştilor”, cu celebrul Colocviu sentimental:   „În vechiul parc, pustiu şi îngheţat,/ În noapte doi strigoi s-au arătat.// Au ochii goi, vorbesc cu voci scăzute,/ Iar vorba lor abia se mai aude.// În vechiul parc, pustiu şi îngheţat,/ Trecutul doi strigoi l-au evocat.”

Apariţia cărţii a avut puţine ecouri. Judecata lui Francis Magnard, director la Figaro, este tranşant negativă: „În mulţimea parnasienilor, dl Paul Verlaine s-a remarcat, în mai mare măsură decât dl Coppée sau dl Sully-Prudhomme, printr-un stil căutat şi o afectare intenţionată. (…) În Serbările galante, care tocmai au apărut, se mulţumeşte să fie aluziv, chinuit şi plin de încrustaţii ca o mobilă de Boule[1], pestriţ ca o pasăre din insule şi plin de mişcare ca o pantomimă. Niciun sentiment, numai impresii…”

Nu de aceeaşi părere era Théodore de Banville, care scria într-un articol din Le Nationale: „Există spirite pasionate de artă, mai captivate de poezie decât de natură, care, asemenea cârmaciului din Îmbarcarea pentru Cythera, chiar şi în mijlocul pădurilor vii şi fremătătoare, visează la magia picturii şi a decorurilor, care, ascultând cântecul privighetorii şi murmurul zefirilor, tânjesc după acordul harfelor şi al alăutelor, care, chiar şi în peşterile străvechi, în sălaşurile tainice ale nimfelor goale şi despletite, visează Aminte şi Cydalize savant coafate şi îmbrăcate în rochii lungi de mătase de culoarea purpurei sau a trandafirului. Acestora le voi spune: luaţi la voi Serbările galante ale lui Paul Verlaine şi cărticica asta a unui magician vă va restitui, suavă, armonioasă, plină de o delicioasă tristeţe, întreaga lume vrăjită şi  ideală a divinului maestru al comediilor de dragoste, a marelui şi sublimului Watteau.” La rândul său, tânărul Arthur Rimbaud, îi scria, în august 1870, lui Georges Izambard: „Am Serbările galante ale lui Paul Verlaine (…)  E foarte bizar, foarte caraghios, dar cu adevărat adorabil.”

Opiniile criticilor se vor schimba însă de-a lungul anilor, iar Serbările galante vor ajunge să fie considerate, începând chiar de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea (în 1886 a apărut o a doua ediţie),  drept unul dintre cele mai  bune şi mai originale volume ale lui Verlaine.

 

[1] Ortografie greşită pentru Boulle, de care se face vinovat directorul de la Figaro.

%d blogeri au apreciat asta: