Arhivă pentru Aprilie 16, 2017

despre verlaine (3)

Posted in Uncategorized on Aprilie 16, 2017 by Octavian Soviany

Volumul Cântecul bun a apărut în 1870, editat de acelaşi Alphonse Lemerre.

El conţine 21 de poeme, compuse între iarna lui 1869 şi primăvara lui 1870 şi  dedicate Mathildei Mauté de Fleurville (în vârstă de 16 ani), cu care poetul se va căsători la 11 august 1870.

Verlaine a întâlnit-o pentru prima oară pe Mathilde în 1868, în salonul literar al Ninei de Callias, frecventat, printre alţii, de Charles Cros şi de tânărul Anatole France. N-a fost o dragoste la prima vedere. „În momentul în care ne pregăteam să plecăm – notează în memoriile sale viitoarea soţie a poetului – a intrat Verlaine. N-a părut să mă bage în seamă; mie mi s-a părut urât, prost îmbrăcat, cu un aer de sărăntoc.” A doua întâlnire are loc cu ocazia reprezentării, în saloanele unei oarecari doamne Bertaux, a unei scenete interpretate de Verlaine şi viitorul său biograf Edmond Lepelletier. Poetul – îşi aminteşte Mathilde – ,,şi-a pus pentru reprezentaţie aceleaşi haine pe care le purtase şi la repetiţii: un macferlan, o eşarfă în carouri, o pălărie moale; această lipsă de eleganţă nu îl făcea câtuşi de puţin mai atrăgător. Cred că publicul îl intimida; avea o înfăţişare blândă şi parcă uşor speriată Nu m-a remarcat nici în seara aceea”. La plecare, tânăra vorbeşte despre Verlaine cu Charles, fratele ei, care îi spune: „Este un băiat foarte blând, foarte bun, ce îşi adoră mama. E inteligent, are talent, iar într-o zi va deveni celebru”. Tot de la fratele ei, Mathilde va primi Poemele saturniene şi Serbările galante: „Am găsit lucruri foarte frumoase în primul volum; cel de-al doilea mi s-a părut deosebit şi m-a fermecat cu totul. Charles pusese câteva dintre aceste poezii pe muzică, printre altele Parcul şi Colocviu sentimental. Am învăţat să le cânt.”  Apoi, peste câteva luni,  căutându-l pe Charles „am urcat la el şi m-am pomenit faţă în faţă cu Verlaine. (…) Mă obişnuisem deja cu înfăţişarea lui stranie (… ). I-am dat surâzând bună ziua şi am început o conversaţie, gândindu-mă doar să-i fac o primire amabilă, aşa cum le făceam şi celorlalţi prieteni ai lui Charles. I-am vorbit despre versurile lui în cunoştinţă de cauză, căci le citisem recent şi le-am elogiat cu sinceritate, căci îmi plăcuseră (…) În timpul discuţiei noastre, am remarcat că fizionomia i se schimbase complet: faţa lui părea luminată de o bucurie interioară; privirea – de obicei sumbră şi strălucitoare – îi devenise calină şi blândă, buzele surâdeau. Părea emoţionat şi fericit în acelaşi timp. În momentul acela, nu mai era urât.” După ruptura de Mathilde, Verlaine a consemnat, la rândul său, dintr-o cu totul altă perspectivă, acest eveniment. „A intrat fără zgomot, apoi s-a prefăcut că vrea să se retragă, când  de Sivry i-a spus: <<Rămâi, domnul este un poet, este Verlaine.>> <<A, îmi plac mult poeţii, domnule.>> (…= Îi plăceau mult poeţii sau, cel puţin aşa susţinea. Ce puteam să-i răspund? Nimic, evident. Aşa că am înclinat doar capul, cu un gest vag recunoscător.(…) Biata copilă! Pot spune acum, cu toată  imparţialitatea, liniştit după mai bine de douăzeci de ani, că nefericita de ea, cu felul ei de viaţă dezolant de burghez, nu m-a înţeles niciodată.

La puţin timp după această vizită, Verlaine pleacă la Fampoux, unde locuia unchiul său, Julien Dehée. De acolo îi trimite lui Charles de Sivry o scrisoare în care îi mărturisea că e îndrăgostit de Mathilde şi îl întreba cum ar fi primită o eventuală cerere în căsătorie. Charles – notează viitoarea doamnă Verlaine –„puţin surprins, dar deloc nemulţumit, căci ţinea mult la prietenul său, mi-a arătat scrisoarea, apoi am chemat-o pe mama, care a fost la fel de mirată ca şi mine de o dragoste atât de fulgerătoare, care a izbucnit doar după o singură întrevedere. Fratele meu ne-a spus atunci că Verlaine era un băiat bun, o fire foarte afectuoasă, dar sensibil, mai nervos decât s-ar cuneni, uşor susceptibil; că o înfăţişare ingrată l-a făcut foarte timid cu femeile, că eram cu siguranţă prima lui dragoste; în sfârşit, că are talent şi viitor.” Tatăl Mathildei respinge acest proiect de căsătorie pe care îl socoteşte „o nebunie curată”. Charles se simte pus în încurcătură. Pleacă  la Fampoux (unde fusese invitat de Verlaine). Aflăm că „ înaintea plecării fratele meu a avut o lungă discuţie cu mine; am căzut de acord amândoi asupra unui lucru: nu trebuie să-i provocăm nicio supărare bietului poet, dimpotrivă, trebuia să i se spună că am multă simpatie pentru el dar, totuşi, nu-mi pot lua nici un angajament, căci tata nu vrea să audă de căsătorie decât peste trei sau patru ani, după ce vom fi avut timp să ne cunoaştem mai bine.”

La întoarcere, Charles îi aduce Mathildei primul poem din Cântecul bun.

Apoi vor veni altele.

Mathilde însă mărturiseşte: „Tradiţionalul coup de foudre n-a fost reciproc (…) La început mi-a fost milă de această biată făptură nearătoasă şi, după cum se părea, nefericită; acest sentiment m-a determinat să mă arăt mai primitoare şi mai afectuoasă cu el decât cu ceilalţi prieteni ai fratelui meu; apoi mă simţeam măgulită şi emoţionată că putusem să inspir o dragoste atât de fulgerătoare şi de serioasă în acelaşi timp. Între momentul cererii în căsătorie a lui Verlaine, în iunie 1869 şi căsătoria noastră oficiată la 11 august 1870 au trecut paispreze luni, în care m-am ataşat de el de la o zi la alta şi pot spune cu toată sinceritatea că în ziua căsătoriei nu îl iubeam mai puţin decât mă iubea el.”

Cântecul bun este prin urmare o carte a speranţelor, animată de proiectul unei ipotetice fericiri. Femeia este aici, ca în lirica trubadurilor, dar şi în unele poeme baudelairiene, obiectul unei adoraţii aproape religiase; ea mântuie şi beatifică, este, ca Beatrice, întruchiparea binelui moral. Iar finalul volumului aduce imaginea, oarecum insolită, a unui Verlaine fericit. Fericire fragilă şi pasageră, căci în curând liniştea proaspătului cămin va fi bulversată definitiv de „uraganul” numit Arthur Rimbaud.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: