Arhivă pentru Aprilie 19, 2017

stendhal despre don juan

Posted in Uncategorized on Aprilie 19, 2017 by Octavian Soviany

Don Juan al lui Molière e galant, fără îndoială, dar înainte de toate, e om de societate; înainte să se lase în voia aplecării irezistibile care îl poartă către femeile atrăgătoare, el ţine să se conformeze unui anumit model ideal şi vrea să fie bărbatul care ar putea fi admirat cu prisosinţă la curtea unui tânăr rege spiritual şi galant.

Don Juan al lui Mozart este deja mai apropiat de natură şi, mai puţin francez, se gândeşte mai puţin la opiniile altora; el nu mai ţine cont înainte de toate de acel „pospai” la care se referea baronul de Foeneste al lui  D’Aubigné. Nu ne-au rămas de la acest Don Juan italian decât două portrete ce îl înfăţişează aşa cum trebuie să fi arătat el în ţara asta frumoasă, în secolul al XVI-lea, la începutul civilizaţiei renascentiste.

Între cele două portrete e unul pe care nu pot în niciun chip să-l fac cunoscut, secolul nostru este prea pudibond.  Şi în legătură cu asta trebuie să ne amintim acea vorbă mare pe care am auzit-o repetată de atâtea ori la lord Byron: „The age of cant.” Această ipocrizie atât de plictisitoare şi care nu înşeală pe nimeni, are imensul avantaj că le dă mereu câte ceva de vorbit proştilor; ei se scandalizează ori de câte ori cineva a îndrăznit să spună cutare lucru sau a îndrăznit să râdă de cutare altul etc. Dezavantajul ei este că restrânge la infinit domeniul istoriei.

Dacă cititorul are bunăvoinţa să mi-o permită,  o să-i înfăţişez, cu toată umilinţa, o notiţă istorică despre al doilea Don Juan, cel despre care este voie să se vorbească în 1837; numele lui era Francesco Cenci.

Un Don Juan nu este posibil în absenţa ipocriziei; Don Juan a fost un efect fără cauză al Antichităţii; atunci religia era o sărbătoare, îndemna oamenii la plăcere şi cum ar fi putut să condamne nişte fiinţe care îşi găseau într-o anumită plăcere singura preocupare? Doar conducătorii vorbeau despre abstinenţă; ei interziceau însă doar lucrurile care dăunau patriei, adică binelui general şi nu ceea ce i-ar fi putut dăuna individului.

Fiecare bărbat căruia îi plăceau femeile şi avea bani putea fi un Don Juan la Atena, nimeni nu i-o lua în nume de rău; şi nimeni nu susţinea că această viaţă este o vale a plângerii şi că suferinţa reprezintă un merit.

Nu cred că Don Juanul atenian ar fi putut ajunge la crimă la fel de repede ca Don Juanul din monarhiile moderne; o mare parte din plăcerea acestuia din urmă e să sfideze opinia comună şi a început-o în tinereţe închipuindu-şi că sfidează de unul singur ipocrizia.

Să violezi legile, să tragi un foc de puşcă într-un meşter de acoperişuri şi să-l faci să intre în panică în vârful clădirii nu era oare, în timpul lui Ludovic al XV-lea, cea mai bună dovadă că trăieşti în societatea prinţului, că eşti foarte de bonton şi că îţi baţi joc de judecători? Iar a-şi bate joc de judecători nu este oare primul pas, prima bravură a oricărui Don Juan începător?

La noi, femeile nu prea mai sunt la modă, iar din pricina asta Don Juanii sunt rari; dar, atâţia câţi sunt, ei încep întotdeauna prin a căuta plăcerile naturale, făcându-şi un titlu de glorie din a sfida ceea ce socotesc idei nefundamentate pe raţiune în religia contemporanilor lor. E doar mai târziu, doar atunci când începe să se pervertească, că Don Juan descoperă o plăcere rafinată în a sfida ideile ce i se par lui însuşi juste şi rezonabile.

La cei vechi o asemenea trecere ar fi fost foarte anevoioasă; abia sub împăraţii romani, după Tiberiu şi Capri, s-au găsit libertini care să aprecieze luxura pentru ea însăşi, adică pentru plăcerea de a sfida opiniile rezonabile ale contemporanilor lor.

Pun aşadar pe seama creştinismului posibilitatea apariţiei personajului satanic al lui Don Juan. Această religie a fost cea care a răspândit, fără îndoială, ideea că orice sclav, orice gladiator, are un suflet egal în privinţa tuturor înzestrărilor sale cu cel al lui Cezar însuşi; ca urmare trebuie să-i mulţumim creştinismului pentru apariţia unor sentimente delicate, care, de altfel, nu mă îndoiesc că ar fi apărut la un moment dat oricum, mai devreme sau mai târziu, în sânul popoarelor. Eneida era deja mult mai tandră decât Iliada.

Învăţătura  lui Isus nu era diferită de a filosofilor alexandrini, contemporanii lui; singurul lucru nou care a apărut, ca urmare a principiilor propovăduite de Sfântul Paul, a fost un corp de preoţi, total separat de restul cetăţenilor şi având chiar interese opuse.

Singura preocupare a acestui corp a fost cultivarea şi fortificarea sentimentului religios. El a inventat minuni şi tradiţii pentru a mişca sufletele din toate clasele, de la păstorul incult la bătrânul curtezan plictisit; a ştiut să retrezească impresiile încântătoare ale primei copilării; n-a lăsat să treacă nici cea mai neînsemnată epidemie de ciumă, nici cea mai neînsemnată calamitate fără a profita de ele, pentru a spori frica şi sentimentul religios sau cel puţin pentru a mai ridica o biserică frumoasă, ca Salute de la Veneţia.

Existenţa acestui corp a produs şi unele lucruri admirabile: papa Leon, fără o putere militară redutabilă, i-a putut rezista ferocelui Attila şi hoardelor sale barbare, care tocmai înspăimântaseră China, Persia şi pe gali.

Astfel religia, ca şi acea putere absolută temperată prin cântece care a fost monarhia franceză, a produs lucruri singulare şi curioase, pe care lumea poate nu le-ar fi văzut niciodată dacă ar fi fost privată de aceste două instituţii.

Printre lucrurile, bune sau rele, dar totdeauna singulare şi curioase, care i-ar fi mirat nespus pe Aristotel, Platon, Polibiu, Augustus ca şi pe celelalte capete înţelepte ale Antichităţii, eu plasez fără nicio ezitare şi caracterul întru totul modern al lui Don Juan. El a fost, după părerea mea, un produs al instituţiilor ascetice create de papii care au venit după Luther: căci Leon al X-lea (1506) şi curtea lui urmau aproape fidel principiile religioase ale atenienilor.

Don Juanul lui Molière a fost reprezentat la începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea, pe 15 februarie 1665; prinţul nu devenise încă un catolic zelos, iar cenzura ecleziastică a cerut suprimarea scenei cu săracul din pădure. Această cenzură, pentru a-şi spori puterea, voia să-l convingă pe tânărul rege, a cărui ignoranţă era de-a dreptul miraculoasă, că termenul de jansenist e sinonim cu acela de republican.

Originalul îi aparţine unui spaniol: Tirso de Molina. O trupă italiană a jucat o imitaţie a acestei piese la Paris, pe la 1664, şi a făcut furori. Nicio altă comedie de pe faţă pământului n-a fost probabil reprezentată mai des. Pentru că în cuprinsul ei pot fi găsite diavolul şi iubirea, frica de iad şi pasiunea exaltată pentru o femeie, adică tot ce poate să apară mai teribil şi mai plăcut în ochii tuturor bărbaţilor, după ce au ieşit puţin din sălbăticie.

Nu e de mirare că portretul lui Don Juan a fost introdus în literatură de un poet spaniol. Dragostea ocupă un loc însemnat în viaţa acestui popor; acolo ea este privită ca o pasiune serioasă, de dragul căreia sunt sacrificate toate celelalte, inclusiv –cine ar crede! – vanitatea. La fel se întâmplă şi în Italia şi Germania. La drept vorbind, doar Franţa a scăpat definitiv de această pasiune, care îi face pe străini să săvârşească atâtea nebunii: de exemplu să se însoare cu o fată săracă, sub pretextul că este drăguţă şi că o iubesc. În Franţa, fetele care sunt lipsite de farmec nu sunt lipsite de admiratori: noi suntem oameni cu scaun la cap. Prin alte părţi, ele sunt nevoite să se călugărească şi de aceea în Spania mănăstirile sunt indispensabile. În această ţară fetele nu au dotă, iar această lege asigură triumful iubirii. Oare în Franţa iubirea nu s-a refugiat la etajul al cincilea, adică printre fetele care nu se mărită prin intermedierea unui notar de familie?

Don Juanul lordului Byron nu intră în discuţie; acesta nu este decât un Faublas, un tinerel frumos şi insignifiant, potopit de tot felul de fericiri neverosimile.

Aşadar, acest caracter nu putea să apară pentru prima oară decât în Italia secolului al XVI-lea. În Italia, unde în secolul al XVII-lea o prinţesă spunea, în timp ce îşi consuma îngheţata cu voluptate în seara unei zile toride: „Ce păcat că nu e şi asta păcat!”

Iar un scriitor napolitan clama: „Oare nu înseamnă nimic să sfidezi cerul şi să crezi că, chiar în momentul acela, cerul te poate transforma în cenuşă? De aici – după cum spun unii – acea voluptate superlativă de a avea o metresă plină de cucernicie care ştie că săvârşeşte răul şi îşi cere iertare de la Dumnezeu cu aceeaşi fervoare cu care păcătuieşte.” (familia cenci -traducerea mea)

%d blogeri au apreciat asta: