Arhivă pentru Aprilie 20, 2017

charles nodier

Posted in Uncategorized on Aprilie 20, 2017 by Octavian Soviany

Charles Nodier a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale romantismului francez. Iată cum îl evoca Alexandre Dumas:

„Nodier era un om adorabil, lipsit de vicii, dar plin de defecte, de acele defecte fermecătoare, care inră în alcătuirea oamenilor de geniu: risipitor, plimbăreţ fără griji, aşa cum Figaro era leneş, de plăcere.

Nodier cunoştea aproape tot ce le e dat să cunoască oamenilor; de altfel el beneficia de privilegiul oamenilor de geniu: când nu ştia, inventa, iar ceea ce inventa era într-un alt fel ingenios, într-un alt fel colorat, într-un alt fel probabil decât realitatea.

Era plin de sisteme, elabora paradoxuri cu entuziasm, dar nu pentru lumea propagatorilor de idei; Nodier era paradoxal doar pentru el însusi, Nodier construia sisteme doar pentru el însuşi, iar odată ce sistemele lui erau adoptate, paradoxurile – recunoscute, le schimba sau formula altele.

Nodier era omul lui Terenţiu[1], căruia nimic din ce-i omenesc nu-i este străin. Iubea pentru bucuria de a iubi: iubea aşa cum străluceşte soarele, cum susură apa, cum floarea are miros. Îi plăcea tot ce era bun, tot ce era frumos, tot ce era măreţ; căuta şi partea de bine a răului, aşa cum chimistul extrage din otrava plantelor veninoase remediul salvator.

De câte ori a iubit Nodier? Asta n-ar putea s-o spună nici măcar el; de altfel, fiind un mare poet, confunda mereu visul cu realitatea. Nodier mângâiase cu atâta dragoste plăsmuirile imaginaţiei sale încât a sfârşit prin a crede în existenţa lor. Pentru el Thérèse Aubert, Zâna Firimiturilor, Inès de Las Sierras[2] existaseră în realitate. Erau, ca Marie, fiicele sale, surorile lui Marie; numai că doamna Nodier nu participase în niciun fel la creaţia lor; aidoma lui Jupiter, Nodier le scosese pe toate aceste Minerve din creierul său.

Dar Nodier anima cu suflul său creator nu doar făpturile omeneşti, nu doar pe fiii lui Adam şi ai Evei. Nodier a inventat un animal şi i-a pus nume. Apoi, fără să se sinchisească prea tare de părerea lui Dumnezeu, l-a proclamat nemuritor cu de la sine putere.

Acest animal era tarantataleul. Nu cunoaşteţi tarantataleul, nu-i aşa? Eu, nici atât, dar Nodier îl cunoştea, Nodier îl ştia pe de rost. Povestea despre moravurile, obiceiurile, capriciile tarantataleului. V-ar fi povestit şi despre amorurile acestuia, dacă, din momentul în care şi-a dat seama că tarantataleul ascunde în el principiul vieţii eterne, nu l-ar fi condamnat la celibat, reproducerea fiind inutilă acolo unde există resurecţie.

Cum a descoperit Nodier tarantataleul?

O să vă spun. La optsprezece ani, Nodier se ocupa de entomologie. Viaţa lui Nodier se împarte în şse faze diferite.

Mai întâi s-a ocupat de istoria naturală: Biblioteca entomologică.

Apoi de lingvistică: Dicţionarul onomatopeelor.

Apoi de politică: Napoleona.

Apoi de filosofia religioasă: Meditaţii mănăstireşti.

Apoi de poezie: Încercările unui tânăr bard.

Apoi de roman: Jean Sbogar, Smara, Trilby, Pictorul din Salzburg, Domnişoara de Marsan, Adèle, Vampirul, Visul de aur, Amintiri din tinereţe, Regele Boemiei şi cele şapte castele ale sale, Fanteziile doctorului Neophobus şi încă mii de alte lucruri încântătoare pe care dumneavoastră le cunoaşteţi, le cunosc şi eu, aşa că e inutil să le mai numesc.

Nodier era aşadar în prima fază a activităţii sale. Nodier se ocupa de entomologie. Nodier locuia la etajul şase, deci cu un etaj mai sus decât acela la care Béranger[3] situează cămăruţa poetului. Făcea experienţe la microscop asupra făpturilor infinit de mici şi – cu mult înaintea lui Raspail[4] – descoperise o lume întreagă de animalcule invizibile. Într-o zi, după ce a examinat apa, vinul, oţetul, brânza, pâinea, în sfârşit toate lucrurile cu care făcea de obicei experienţe, a luat puţin nisip ud din streaşină, l-a pus la microscop, apoi şi-a lipit ochiul de lentilă. Atunci văzu mişcându-se un animal straniu, având aspectul unui velociped, înzestrat cu două roți care se mişcau cu rapiditate. Avea de traversat un râu? Roţile acţionau ca zbaturile unui vapor. Avea de umblat pe uscat? Roţile lui acţionau ca acelea ale unei cabriolete. Nodier l-a privit, l-a observat amănunţit, l-a desenat, l-a analizat multă vreme, până şi-a adus deodată aminte că are o întâlnire şi a plecat în mare grabă, lăsând în plata Domnului microscopul, firişoarele de nisip şi tarantataleul, care se găsea acolo în lumea lui.

Nodier s-a întors târziu; era obosit, s-a culcat şi a dormit aşa cum se doarme la optsprezece ani. Doar a doua zi, când a deschis ochii, şi-a amintit de nisip, de microscop şi de tarantataleu. Vai! Peste noapte nisipul se uscase, iar bietul tarantataleu, care avea fără îndoială nevoie de umezeală ca să trăiască, murise. Micul său cadavru era răsturnat pe o parte şi roţile erau nemişcate. Vasul cu aburi nu mai mergea, velocipedul se oprise.

Dar, fie şi mort, animalul nu era mai puţin o specie bizară de efemeridă, iar cadavrul său merita să fie păstrat, ca cel al unui mastodont sau mamut; doar că trebuie să iei nişte măsuri speciale pentru a mânui un animal de o sută de ori mai mic decât musca de făină,  pe care nu trebuie să le iei atunci când vrei să muţi din loc un animal de zece de ori mai mare decât un elefant.

Nodier şi-a transportat cu vârful unei pene firele de nisip de pe lama microscopului într-o cutiuţă de carton, destinată să fie mormântul tarantataleului.

Şi-a făgăduit că-i va arăta acest cadavru primului savant care va binevoi să urce şase etaje.

Există atâtea lucruri la care să te gândeşti la optsprezece ani, încât îţi este permis să uiţi de cadavrul unei efemeride. Nodier uită vreme de trei luni, vreme de zece luni, vreme poate chiar de un an, de cadavrul tarantataleului.

Apoi, într-o zi, cutiuţa îi căzu în mână. Vru să vadă ce modificări a suferit animalul după trecerea unui an. Afară era o vreme închisă; ploua cu găleata. Ca să vadă mai bine, duse microscopul în dreptul ferestrei şi puse sub el conţinutul cutiuţei.

Cadavrul era tot imobil şi culcat pe nisip; Timpul, care are o influenţă atât de mare asupra coloşilor, părea să fi uitat de cei infinit de mărunţi.

Nodier îşi privea aşadar efemerida, când, deodată, o picătură de ploaie adusă de vânt căzu pe lama microscopului şi făcu nisipul să se umezească.

Atunci, la contactul cu această răcoare dătătoare de viaţă, lui Nodier i se păru că tarantataleul se reînsufleţeşte, că-şi mişcă mai întâi o antenă, apoi pe cealaltă, că reîncepe să-şi învârtească roţile, că îşi regăseşte centrul de greutate, că mişcările lui devin regulate, că, în sfârşit, trăieşte.

Miracolul Învierii se înfăptuise, dar nu după trei zile, ci la capătul unui an. Nodier a reluat de zece ori această experienţă; de zece ori nisipul se uscă, iar tarantataleul muri; de zece ori nisipul fu umezit şi tarantataleul reînvie de zece ori.

Nodier nu descoperise o efemeridă, ci o fiinţă nemuritoare. După toate probabilităţile, tarantataleul lui văzuse potopul şi avea să asiste la judecata din urmă.

Din păcate, într-o zi când Nodier se pregătea, poate pentru a douăzecea oară, să-şi reia experienţele, firele de nisip şi, odată cu ele, cadavrul formidabilului tarantataleu fură luate de o pală de vânt.

Nodier a luat din streaşină şi de aiurea nenumărate fire de nisip după aceea, dar a fost zadarnic, n-a mai regăsit niciodată ceea ce pierduse; tarantataleul fusese singurul exemplar din specia lui şi, pierdut pentru umanitate, nu mai trăia decât în amintirile lui Nodier. Dar de acolo nu se va şterge niciodată.”

[1] Publius Terentius Afer(!95 î. Ch – 159 î. Ch) – dramaturg latin, autorul celebrei maxime „Sunt om, şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.”

[2] Personaje feminine din operele lui Charles Nodier.

[3] Pierre-Jean de Béranger (1780 –  1857) – poet satiric şi şansonetist francez

[4] François-Vincent Raspail (1794 –  1878) – chimist, naturalist şi om politic francez.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: