Arhivă pentru Aprilie 21, 2017

nodier evocat de dumas (2)

Posted in Uncategorized on Aprilie 21, 2017 by Octavian Soviany

Am vorbit mai înainte despre defectele lui Nodier; principalul lui defect era – cel puţin în opinia doamnei Nodier – bibliomania. Acest defect, care era plăcerea lui Nodier, o ducea pe soţia lui până la disperare.

Toţi banii câştigaţi de Nodier se duceau pe cărţi. De câte ori, după ce ieşise să facă rost de două sau trei sute de franci, trebuincioşi în casă, nu se întorsese cu cine ştie ce volum rar, cu cine ştie ce exemplar unic. Banii rămăseseră la Techemer sau Guillemot[1].

Doamna Nodier era pusă pe ceartă, dar Nodier scotea volumul din buzunar, îl deschidea, îl închidea, îl mângâia, îi arăta soţiei sale o greşeală de tipar care sporea valoarea cărţii şi spunea:

– Gândeşte-te, dragă prietenă, că voi mai găsi trei sute de franci, dar o asemenea carte, hm, o asemenea carte, hm, este de negăsit, întreabă-l numai pe Pixérécourt[2].

Pixérécourt era marea slăbiciune a lui Nodier, care a adorat mereu melodrama. Nodier îl numea pe Pixérécourt un Corneille al bulevardului.

Aproape în fiecare dimineaţă Pixérécourt îl vizita pe Nodier.

La Nodier, dimineţile erau consacrate vizitelor bibliofililor. Acolo se reuneau marchizul de Ganay, marchizul de Château-Giron, marchizul de Chalabre, contele de Labédoyère, Bénard, omul Elzevirilor, care, pierzându-şi vremea, a refăcut Carta din 1830; bibliofilul Jacob, savantul Weiss din Besançon, pe universalul Peignot[3] din Dijon, apoi savanţii străini, care de îndată ce soseau la Paris se făceau prezentaţi sau se prezentau singuri la acest cenaclu, a cărui reputaţie era europeană.

Acolo Nodier, era consultat, acolo i se arătau cărţi, acolo i se cereau note: asta era distracţia lui favorită. Cât despre savanţii de la Institut, ei nu veneau niciodată la aceste reuniuni; îl priveau pe Nodier cu invidie. Nodier asocia spiritul şi poezia cu erudiţia, iar asta era o greşeală pe care Academia de Ştiinţe n-o iartă în mai mare măsură decât Academia Franceză.

Dar adeseori Nodier devenea batjocoritor, Nodier câteodată muşca. Într-o zi a scris Regele Boemiei şi cele şapte castele ale lui, de data aceasta depăşise orice măsură. S-a crezut că Nodier s-a stricat pentru totdeauna cu Institutul. Defel: Academia din Tombuctu l-a făcut pe Nodier să intre în Academia Franceză.

Surorile îşi datorează totdeauna câte ceva.

După două sau trei ore de muncă întotdeauna plăcută şi după ce acoperise zece sau douăsprezece coli de hârtie înalte de şase degete şi late cam de patru cu o scriere citeaţă, regulată, fără ştersături, Nodier ieşea. Odată plecat de acasă, Nodier hoinărea la întâmplare, urmând totuşi aproape mereu linia cheiurilor, dar trecând şi retrecând fluviul în funcţie de poziţia topografică a buchiniştilor, după buchinişti, intra în prăvăliile librarilor şi din prăvăliile librarilor în magazinele de legătorie.

Căci Nodier nu se pricepea doar la cărţi, ci şi la legăturile acestora. Capodoperele lui Gaseon din timpul lui Ludovic al XIII-lea, cele ale lui Desseuil de sub Ludovic al XIV-lea, ale lui Pasdeloup, sub Ludovic al XV-lea şi ale lui Derome[4], sub Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea, îi erau atât de familiare încât le putea recunoaşte cu ochii închişi, doar pipăindu-le. Nodier a fost cel care a făcut să reînvie arta legătoriei, care, în timpul Revoluţiei şi al Imperiului încetase să mai fie o artă; el i-a încurajat şi i-a călăuzit pe restauratorii ei: Thouvenin, Bradel, Niedrée, Bozonnet şi Legrand[5]. Thouvenin, răpus de o boală de piept, s-a ridicat de pe patul de moarte, pentru a se uita, pentru ultima oară, la legăturile pe care le făcuse pentru Nodier.

Plimbarea lui Nodier se sfârşea aproape totdeauna la Crozet sau Techener, cei doi cumnaţi învrăjbiţi din rivalitate, între care geniul său placid venea să se interpună. Acolo aveau loc reuniunile bibliofililor, acolo se întâlneau aceştia pentru vorbi despre cărţi, ediţii, preţuri; acolo se făceau schimburi. Când apărea Nodier era gălăgie, dar, de îndată ce el deschidea gura, se făcea o tăcere deplină. Atunci Nodier povestea, atunci Nodier făcea paradoxuri despre omni re scibili et quibusdam aliis.

Seara, după ce cina cu familia, Nodier lucra de obicei în sufragerie, între trei lumânări aşezate în triunghi, niciodată mai multe, niciodată mai puţine, am spus deja pe ce fel de hârtie şi cu fel de litere, întotdeauna cu o pană de gâscă. Nodier avea oroare de peniţele de fier şi în general de toate noile invenţii. Gazul îl făcea să turbeze, aburii îl exasperau; el vedea sfârşitul lumii infailibil şi foarte apropiat din cauza distrugerii pădurilor şi a epuizării zăcămintelor de huilă. Tocmai în aceste izbucniri împotriva lumii moderne, Nodier era strălucitor prin vervă şi fulgerător prin vivacitate.

Spre nouă şi jumătate seara, Nodier ieşea iar; de data aceasta însă nu mai urma linia cheiurilor, ci pe aceea a bulevardelor; intra la Porte-Saint-Martin, la Ambigu sau la Funambules[6], de preferinţă la Funambules. Nodier îl diviniza pe Debureau[7]; pentru Nodier nu existau în lume decât trei mari actori: Debureau, Potier[8] şi Talma[9]; Potier şi Talma muriseră, dar Debureau mai trăia şi îl consola pe Nodier de pierderea celorlalţi doi.

Nodier văzuse de o sută de ori Boul turbat.

În fiecare duminică, Nodier prânzea la Pixérécourt. Acolo îşi revedea vizitatorii: pe bibliofilul Jacob, rege până la venirea lui Nodier, vicerege în prezenţa acestuia, pe marchizul de Ganay, pe marchizul de Chalabre.

Marchizul de Ganay era un spirit schimbător, un amator capricios, care se îndrăgostea de o carte, aşa cum se îndrăgostea un desfrânat din timpul Regenţei de o femeie, şi care era dornic de a o avea; apoi, după ce o avea, îi era fidel o lună, ba chiar, entuziasmat de ea, o purta peste tot şi îşi oprea prietenii ca să le-o arate, o punea seara sub pernă şi, trezindu-se peste noapte, aprindea lumânarea ca s-o privească, dar nu o citea niciodată. Era mereu invidios pe cărţile lui Pixérécourt, pe care Pixérécourt refuza să i le vândă, indiferent de preţul oferit, şi, ca să se răzbune pentru refuzul acestuia, a cumpărat, la vânzările doamnei de Castellane, un autograf la care Pixérécourt râvnea de zece ani.

-Nu contează! – spunea furios Pixérécourt. O să-l am!

-Ce? – întreba marchizul de Gaunay.

-Autograful.

-Şi când asta?

-La naiba, după moartea dumitale.

Şi Pixérécourt s-ar fi ţinut de cuvânt, dacă marchizul de Gaunay n-ar fi găsit de cuviinţă să trăiască mai mult decât el.

Cât despre marchizul de Chalabre, acesta nu râvnea decât la un singur lucru: o biblie pe care să n-o mai aibă nimeni şi, de aceea, şi-o dorea cu înflăcărare. L-a sâcâit atât de tare pe Nodier să-i indice un exemplar unic, încât Nodier a făcut chiar mai mult decât dorea marchizul de Chalabre: i-a indicat un exemplar care nu exista.

De îndată marchizul de Chalabre s-a apucat să caute acel exemplar.

Niciodată Cristofor Columb n-a căutat cu mai multă înverşunare America. Niciodată Vasco da Gama n-a căutat mai stăruitor India decât marchizul de Chalabre această biblie unică. Dar America exista între şaptezeci de grade latitudine nordică şi cincizeci şi trei/cincizeci şi patru de grade latitudine sudică. Dar India se întindea de o parte şi alta a Gangelui, în timp ce biblia marchizului de Chalabre nu era situată pe nici o latitudine şi nu se găsea nici pe o parte, nici pe cealaltă a Senei. Prin urmare, Vasco da Gama a găsit India, Cristofor Columb a descoperit America, dar marchizul de Chalabre a căutat degeaba, din Occident până în Orient, căci nu şi-a găsit biblia nicăieri.

Cu cât biblia se dovedea mai de negăsit, cu atât marchizul de Chalabre era mai dornic să o găsească. A oferit cinci sute de franci; a oferit o mie de franci, a oferit două mii, patru mii, zece mii de franci. Toţi bibliografii erau în mare încurcătură în legătură cu această nefericită biblie. S-a scris în Germania şi în Anglia. Nimic. Pentru o notă a marchizului de Chalabre nu s-ar fi depus atâta alergătură şi i s-ar fi răspuns pur şi simplu “O asemenea Biblie nu există”. Dar o notă a lui Nodier era altceva. Dacă Nodier spunea “Biblia asta există”, ea exista fără doar şi poate. Papa se putea înşela, dar Nodier era infailibil.

Căutările durară trei ani. În fiecare duminică, marchizul de Chalabre, cinând cu Nodier la Pixérécourt, îi spunea:

-Ei bine, dragul meu Charles, biblia asta….

-Ei bine?

-De negăsit.

Quaere et invenies – răspundea Nodier.

Şi, cuprins de o nouă ardoare, bibliomanul începea iarăşi să caute, dar nu găsea nimic.

În cele din urmă, marchizului de Chalabre i-a fost adusă o biblie.

Nu era cea indicată de Nodier, dar între data imprimării lor era doar un an diferenţă; nu fusese tipărită la Kehl, ci la Strasbourg, adică la distanţă de numai o leghe; nu era unică, e adevărat, dar al doilea exemplar, singurul care mai exista, se găsea în Liban, într-o mănăstire druză. Marchizul de Chalabre îi duse biblia lui Nodier, ca să-i ceară părerea.

-La naiba – răspunse Nodier, care vedea că marchizul e pe cale de a-şi pierde minţile dacă nu va avea o biblie – ia-o pe asta, prietene, dacă cealaltă se dovedeşte de negăsit.

Marchizul de Chalabre a cumpărat biblia cu două mii de franci, a comandat pentru ea o legătură splendidă şi a pus-o într-o casetă specială.

Când a murit, marchizul de Chalabre şi-a lăsat biblioteca moştenire domnişoarei Mars[10]. Domnişoara Mars, care numai bibliofilă nu era, l-a rugat pe Merlin[11] să trieze cărţile defunctului şi să le pună în vânzare. Merlin, care era omul cel mai cinstit de pe faţa pământului, a venit într-o zi la domnişoara Mars cu treizeci sau patruzeci de mii de franci în bilete de bancă. Îi găsise într-un fel de portmoneu practicat în magnifica legătură a acestei biblii aproape unice.

-De ce – l-am întrebat eu pe Nodier – i-ai jucat această farsă bietului marchiz de Chalabre, tocmai dumneata, atât de puţin mistificator în alte împrejurări?

-Pentru că se ruina, prietene, iar în cei trei ani în care şi-a căutat biblia nu s-a gândit la nimic altceva. La capătul acestor trei ani nu a cheltuit decât două mii de franci, altfel ar fi cheltuit cincizeci de mii.

[1] Librari parizieni

[2] René-Charles Giulbert de Pixérécourt (1773 – 1844) – dramaturg, director de teatru, traducător şi bibliofil francez.

[3] Bibliofili celebri ai epoici

[4] Reprezentanţi de seamă ai legătoriei franceze.

[5] Meşteri legători

[6] Teatre.

[7] Jean-Gaspar Debureau (1796 – 1846) – faimos mim francez, creatorul celebrului personaj Pierrot.

[8] Charles-Gabriel Potier (1774 – 1838) – actor francez

[9] François-Joseph Talma (1763 – 1826) – mare actor francez, care s-a distins în rolurile de tragedie

[10] Anne-Françoise –Hypolitte Boutet, zisă Domnişoara Mars (1779 – 1847) – actriţă franceză

[11] Anticar.

%d blogeri au apreciat asta: