nodier evocat de dumas (3)

Cum îl cunoscusem pe Nodier?

Aşa cum îl cunoscuse toată lumea. Îmi făcuse un serviciu. Era în 1827 şi tocmai terminasem Cristina; nu cunoşteam pe nimeni prin ministere, pe nimeni prin teatre, poziţia mea din administraţie[1], în loc să mă ajute să pătrund la Comedia Franceză, mai mult mă împiedica. Scrisesem, de două sau trei zile, acel ultim vers, care a fost atât de fluierat şi de aplaudat:

Mi-e milă, o părinte, să isprăvim odată!

Iar sub acest vers adăugasem cuvântul “Sfârşit”; nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să le citesc piesa domnilor comedianţi ai regelui şi să fiu acceptat sau refuzat de aceştia.

Din nefericire, pe vremea aceea, guvernul Comediei Franceze era, precum cel al Veneţiei, republican, dar aristocratic şi nu ajungea cine voia la serenisimii seniori ai comitetului. Exista un examinator însărcinat să citească scrierile tinerilor care încă nu produseseră nimic şi care, în consecinţă, nu aveau dreptul la lectură decât după examen. Dar existau în tradiţiile teatrale atâtea istorii lugubre ale unor manuscrise care îşi aşteptaseră rândul la lectură unul, doi sau chiar trei ani, încât eu, familiarizat cu Dante şi Milton, nu îndrăzneam să înfrunt aceste limburi, de teamă ca biata mea Cristină să nu îngroaşe rândurile questi sciaurati che mai non fur vivi.

Auzisem vorbindu-se despre Nodier ca despre protectorul înnăscut al tuturor poeţilor pe cale de a se naşte. I-am cerut o recomandare către baronul Taylor. Mi-a trimis-o. Peste opt zile, aveam o lectură la Teatrul Francez şi aproape am fost acceptat. Spun aproape, deoarece în Cristina mea erau atâtea enormităţi literare pentru vremurile de atunci – era anul de graţie 1827 – încât domnii comedianţi de rând ai regelui n-au îndrăznit să mă accepte pe loc şi au vrut să-şi subordoneze opinia aceleia a domnului Picard, autorul Orăşelului.

Domnul Picard era unul din oracolele epocii.

Firmin m-a condus la domnul Picard. Domnul Picard m-a primit într-o bibliotecă ticsită cu toate ediţiile operelor sale şi împodobită cu bustul lui. Mi-a luat manuscrisul, mi-a fixat o întâlnire peste opt zile şi ne-a concediat. După opt zile, pe care le-am socotit oră cu oră, m-am prezentat la domnul Picard. Domnul Picard mă aştepta, cu zâmbetul lui Rigobert din Casă de vânzare.

-Domnule – îmi zise el, întinzându-mi manuscrisul frumos înfăşurat, dispuneţi de ceva mijloace de existenţă? Începutul nu era prea încurajator.

-Da, domnule – i-am răspuns eu – ocup un mic post la domnul duce d’Orléans.

-Ei bine, copilul meu – spuse el, punându-mi afectuos manuscrisul între ambele mâini şi apucându-mi mâinile din aceeaşi mişcare, vedeţi-vă de biroul dumneavoastră.

Şi, încântat că îi reuşise o vorbă de duh, îşi frecă mâinile, dându-mi de înţeles că audienţa s-a terminat.

Îi rămăsesem totuşi dator cu o mulţumire lui Nodier. M-am prezentat la Arsenal. Nodier m-a primit, aşa cum primea el, tot cu un zâmbet. Dar există zâmbete şi zâmbete, vorba lui Molière.

Poate că voi uita într-o zi zâmbetul lui Picard, dar n-o să-l uit niciodată pe cel al lui Nodier.

Voiam să-i demonstrez lui Nodier că nu eram totuşi chiar aşa de nedemn de protecţia lui pe cât s-ar putea crede după răspunsul pe care mi-l dăduse Picard. I-am lăsat manuscrisul. A doua zi am primit o scrisoare încântătoare, care îmi reda toată încrederea şi prin care eram invitat la seratele de la Arsenal.

Aceste serate de la Arsenal aveau ceva fermecător, ceva pe care nicio pană nu-l va putea reda vreodată. Ele aveau loc duminica şi începeau de fapt la ora şase.

La ora şase era pusă masa. Erau prezenţi obişnuiţii: Cailleux[2], Taylor, Francis Wey[3], pe care Nodier îl iubea ca pe un fiu; apoi unul sau doi invitaţi întâmplători; apoi cine voia. Odată admis în această fermecătoare intimitate a casei, mergeai să cinezi la Nodier de plăcere. Se găseau mereu două-trei tacâmuri în aşteptarea musafirilor întâmplători. Dacă aceste tacâmuri se dovedeau insuficiente, se adăuga şi al patrulea şi al cincilea şi al şaselea; la nevoie, masa putea fi făcută mai lungă. Dar ghinion pentru cel ce sosea al treisprezecelea. Acesta era nevoit să cineze la o măsuţă, cel puţin până nu apărea un al paisprezecelea, care să-l scape de penitenţă.

Nodier avea câteva manii: prefera pâinea neagră, nu pâinea alba, tacâmurile de cositor, nu tacâmurile de argint, lumânările simple, nu pe cele pretenţioase.

Nimeni nu ţinea seama de ele, decât doamna Nodier, care îl servea după placul lui.

După un an sau doi, eram unul din intimii despre care am pomenit adineauri. Puteam să sosesc la ora cinei fără să mă anunţ; eram întâmpinat cu strigăte care mă făceau să fiu sigur că eram binevenit şi pus la masă – sau mai degrabă mă puneam singur – între doamna Nodier şi Marie.

După un timp, ceea ce fusese un fapt întâmplător la început se transformă într-un drept. Dacă veneam mai târziu la masă, dacă locul meu fusese deja ocupat, i se făcea un gest de scuză musafirului uzurpator, mi se restituia locul, iar – pe legea mea! – cel pe care îl obligasem să se mute se aşeza unde apuca.

Nodier pretindea pe vremea aceea că sunt  un noroc pentru el, deoarece îl scuteam să vorbească. Dar dacă eram un noroc pentru el, eram un nenoroc pentru ceilalţi. Nodier era cel mai minunat vorbitor de pe faţa pământului. Deşi cu conversaţia mea se făcea tot ce se face cu un foc pentru ca să se aprindă: era trezită, aţâţată, hrănită, polizată în aşa fel încât scânteile spiritului să izbucnească ca scânteile dintr-o forjă, avea vervă, avea antren, avea prospeţime, dar îi lipsea acea bonomie, acel farmec inexprimabil, acea graţie nesfârşită, în care, ca în plasa întinsă de un păsărar, sunt prinse toate păsările, mari sau mici. Ea nu era cea a lui Nodier, era doar un surogat cu care trebuiau să se mulţumească şi asta e tot.

Dar uneori făceam nazuri, uneori nu voiam să vorbesc, iar la refuzul meu de a vorbi, pentru că ne era gazdă, Nodier se vedea obligat să vorbească el; atunci asculta toată lumea, copiii şi oamenii mari. Era în acelaşi timp Walter Scott şi Perault, savantul în luptă cu poetul, memoria în luptă cu imaginaţia. Nu numai că în acele momente Nodier era plăcut de ascultat, dar era şi încântător de privit. Trupul său lung şi descărnat, braţele sale lungi şi subţiri, mâinile sale lungi şi palide, chipul său plin de o melancolică bunătate, se armonizau cu vocea lui puţin trenantă, care modula, în anumite sonorităţi ce reveneau periodic, un accent din Frânche-Comté pe care Nodier nu-l pierduse niciodată în întregime. Poveştile lui erau inepuizabile, întotdeuna noi, niciodată repetate. Timpul, spaţiul, istoria, natura erau pentru Nodier acea pungă a lui Fortunatus din care Peter Schlemihl[4] îşi scotea totdeauna mâinile pline. Cunoscuse pe toată lumea: pe Danton, pe Charlotte Corday, pe Cagliostro, pe Gustav al III-lea, pe Pius al VI-lea, pe Ecaterina a II-a, pe Frederic cel Mare… mai ştiu eu pe cine? Precum contele de Saint-Germain şi taratataleul, asistase la facerea lumii şi traversase secolele, transformându-se permanent. Avea chiar în legătură cu aceste transformări o  teorie dintre cele mai ingenioase. După Nodier, visele nu erau decât amintirile zilelor petrecute pe o altă planetă, reminiscenţele celor întâmplate odinioară. După Nodier visele cele mai fantastice corespundeau unor istorii care s-au petrecut altădată pe Saturn, pe Venus sau pe Mercur; imaginile cele mai stranii nu erau decât umbrele formelor care şi-au întipărit amintirea în sufletul nostru nemuritor. Când a vizitat pentru prima data Muzeul Fosilelor din Jardin des Plantes a scos un strigăt, regăsind animalele de pe timpul potopului lui Deucalion şi al Pyrrhei[5], iar uneori îi scăpa mărtursirea că, văzând tendinţa Templierilor spre dominaţia universală, l-a sfătuit pe Jacques de Molay[6] să-ţi înfrâneze ambiţiile. Nu era vina lui că Isus Hristos fusese crucificat, căci fusese singurul dintre ascultătorii acestuia care îl avertizase în legătură cu relele intenţii ale lui Pilat. Nodier avusese ocazia să-l întâlnească mai cu seamă pe Jidovul Rătăcitor: prima dată la Roma, pe vremea lui Grigore al VII-lea, a doua oară la Paris, în ajunul  Sfântului Bartolomeu, iar ultima oară la Vienne în Dauphiné, întâlnire în legătură cu care avea documentele cele mai de netăgăduit. În ceea ce-l priveşte pe Jidovul Rătăcitor, ne sublinia o eroare în care căzuseră mulţi savanţi şi poeţi, dar mai cu seamă Edgar Quinet: nu Ahasverus, nume pe jumătate grecesc, pe  jumătate latin, se numise acesta, ci Isaac Lequedem, putea garanta pentru asta, deţinea informaţia direct de la sursă. După politică, după filosofie, după tradiţie, Nodier trecea la istoria naturală. Ah, în această ştiinţă el îi întrecea pe Herodot, Pliniu, Marco Polo, Buffon şi Lacépède[7]! Cunoscuse păianjeni pe lângă care păianjenul lui Pélisson nu era decât un caraghioslâc, avusese de-a face cu broscoi în comparaţie cu care Matusalem nu era decât un copil, era în relaţie cu nişte caimani pe lângă care balaurii erau nişte biete şopârle.

[1] În epoca respectivă, Dumas lucra ca funcţionar în serviciul ducelui d’Orléans.

[2] Alphonse de Cailleux (1788 – 1876) . pictor şi conservator francez, administrator al muzeelor regale.

[3] Francis Wey (1812 –  1882) – om de litere şi critic de artă francez.

[4] Peter Schlemihl – eroul principal al nuvelei Peter Schlemihl sau Omul care şi-a vândut umbra, publicată de scritorul romantic german Adalbert von Chamisso în 1814. El îşi vinde umbra în schimbul pungii lui Fortunatus, din care banii nu se   terminau niciodată.

[5] În mitologia greacă – singurii supravieţuitori ai Potopului.

[6]Jacques de Molay (1244 – 1314) – ultimul Mare Maestru al ordinului cavaleresc al Templierilor, ars pe rug din porunca regelui Filip al IV-lea, care i-a acuzat pe templieri de erezie şi de practice obscene.

[7] Bernard Germain de Lacépède (1756 – 1825) – naturalist francez.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: