nodier evocat de dumas (4)

Nodier avea de asemenea uneori parte de acel hazard fericit, care dă numai peste oamenii de geniu. Într-o zi, când căuta fluturi, în timpul şederii sale în Stiria, ţinutul rocilor granitice şi al copacilor seculari, s-a urcat într-un arbore, cu scopul de-a ajunge la o scobitură pe care o zărise de jos şi de a-şi înfunda în ea mâinile, aşa cum avea obiceiul să facă, destul de imprudent de altfel, căci odată îşi retrăsese braţul dintr-o scobitură asemănătoare cu un şarpe încolăcit în jurul lui; într-o zi, aşadar, când tocmai descoperise o scobitură, şi-a strecurat mâna acolo şi a dat peste ceva lipicios şi flasc care a cedat la apăsarea degetelor lui. Îşi retrase repede mâna şi privi: în fundul cavităţii ardeau, cu o flacără ternă, doi ochi. Nodier credea în diavol; de aceea, văzând acei ochi, ce aduceau destul de bine cu ochii de jar ai lui Caron, despre care pomeneşte Dante, Nodier a luat-o mai întâi la fugă, apoi a stat puţin pe gânduri, s-a răzgândit, a pus mâna pe o toporişcă şi, măsurând adâncimea scobiturii, s-a apucat să facă o deschizătură în locul unde presupunea că se află lucrul acela necunoscut. La a cincea sau a şasea lovitură de toporişcă începu, nici mai mult, nici mai puţin, să curgă sânge din arbore, aşa cum sângera, sub sabia lui Tancred[1], pădurea fermecată a lui Tasso. Dar lui Nodier nu-i apăru o preafrumoasă războinică, ci un broscoi râios uriaş încastrat în arbore, unde fusese adus de vânt încă de pe vremea când avusese dimensiunile unei albine. De când se afla acolo? De două sute, trei sute, poate cinci sute de ani. Era lung de cinci degete şi lat de trei.

Altă dată era în Normandia, pe vremea când, împreună cu Taylor, făcea un tur pitoresc al Franţei. A intrat într-o biserică; de bolta acestei biserici atârnau un păianjen gigantic şi un broscoi râios enorm. Nodier i s-a adresat unui ţăran, cerându-i informaţii în legătură cu acel cuplu neobişnuit.

Şi iată ce îi povesti bătrânul ţăran, după ce îl conduse până la una din lespezile bisericii, pe care era sculptat un cavaler culcat, în armură:

Cavalerul acela fusese un baron de odinioară, care lăsase nişte amintiri de atât de urâte prin părţile locului încât până şi cei mai cutezători se întorceau din drum pentru a nu călca pe mormântul acestuia, nu din respect, ci de frică. Deasupra acestui mormânt, ca urmare a unei dorinţe din urmă a cavalerului, trebuia să ardă zi şi noapte o lampă, defunctul lăsând o  fundaţie, care ajungea şi chiar prisosea cu mult pentru această risipă.

Într-o zi, sau mai curând într-o noapte când întâmplător nu dormea, preotul a văzut de la  fereastra lui, care dădea spre cele ale bisericii, că lampa păleşte şi se stinge. A crezut că e vorba de un accident şi nu i-a dat prea multă atenţie în noaptea aceea.

Dar în noaptea următoare, trezindu-se pe la două dimineaţa, îi veni ideea să meargă să vadă dacă lampa este aprinsă. Se sculă din pat, se apropie de fereastră şi văzu că biserica este scufundată din nou în cea mai profundă obscuritate.

Această întâmplare, care se repeta de două ori în patruzeci şi opt de ore, începea să capete o anumită gravitate. A doua zi, de cum se lumină, preotul îl chemă la el pe paracliser şi îl învinui, pur şi simplu, că, în loc să toarne uleiul în lampă, îşi făcuse cu el o salată. Paracliserul jură că n-are nicio vină: de cincisprezece ani, de când avea onoarea să fie paracliser, umplea conştiincios cu ulei lampa seară de seară; trebuia să fie la mijloc vreo farsă a acelui cavaler răutăcios, care după ce îi chinuise pe cei vii în timpul vieţii, reîncepea să îi chinuiască şi la trei sute de ani după moarte.

Preotul declară că se încrede pe deplin în cuvintele paracliserului, dar, nu în mai mica măsură,  vrea să fie seara de faţă la umplerea lămpii; prin urmare, când s-a lăsat seara, în prezenţa preotului, lampa a fost umplută cu ulei şi aprinsă; apoi preotul a încuiat uşa cu mâna lui, a băgat cheia în buzunar şi s-a dus acasă. Pe urmă a luat o carte de rugăciuni, s-a aşezat într-un fotoliu încăpător aproape de fereastră şi, cu ochii când în carte, când la biserică, a început să aştepte.

Spre miezul nopţii văzu lumina care strălucea în vitralii micşorându-se, pălind şi stingându-se.

De data asta trebuia să fie vorba de o cauză ciudată, misterioasă, inexplicabilă, cu care bietul paracliser nu putea avea nicio legătură. Pentru o clipă, preotul crezu că nişte hoţi intraseră în biserică şi furaseră uleiul. Dar dacă fusese fapta unor hoţi, aceştia erau nişte băieţi foarte cinstiţi, de vreme ce se mulţumiseră cu uleiul şi cruţaseră vasele sfinte. Deci nu erau hoţii, ci o cauză deosebită de toate cele ce se puteau imagina, poate una supranaturală. Preotul se decise să descopere această cauză, oricare ar fi fost ea.

În seara următoare, după ce umplu lampa cu mâna lui, ca să se convingă că nu e victima unui număr de iluzionism, în loc să iasă, aşa cum făcuse în ajun, se ascunse în confesional.

Orele se scurgeau, lampa dădea o lumină egală şi calmă: sună miezul nopţii…

Preotul crezu că aude un zgomot uşor, ca al unei pietre care alunecă, apoi văzu umbra unui animal cu nişte labe gigantice; umbra se căţără pe o coloană, alergă de-a lungul cornişei, apăru pentru un moment pe boltă, coborî de-a lungul funiei şi se opri pe lampa, care începu să pălească, pâlpâi şi se stinse.

În jurul preotului se făcuse un întuneric deplin. Omul bisericii înţelese că va trebui să reia această experienţă, cât mai aproape de locul în care se desfăşurase scena la care asistase.

Nimic mai uşor: în loc să se ascundă în confesionalul aflat în colţul opus celui unde se afla lampa, nu avea decât să se strecoare în confesionalul care era doar la câţiva paşi de ea.

Totul s-a petrecut în seara următoare ca în ajun, doar că preotul a schimbat confesionalul şi s-a înarmat cu o lanternă oarbă.

Până la miezul nopţii, acelaşi calm, aceeaşi linişte, lampa îşi juca rolul cu aceeaşi onestitate. Apoi, la ultima bătaie de miezul nopţii, acelaşi trosnet ca în ajun. Numai că, deoarece trosnetul se produsese doar la patru paşi de confesional, ochii preotului putură să descopere de îndată locul de unde venea zgomotul. Mormântul cavalerului trosnise aşa. Apoi lespedea sculptată care îl acoperea s-a ridicat încet, iar, din mormântul întredeschis, preotul văzu ieşind un păianjen de mărimea unui caniş, cu nişte peri lungi de şase degete, cu nişte labe lungi de un stânjen, care s-a apucat de îndată, fără nicio ezitare, fără să mai caute un drum care părea să-i fie familiar, să se caţere pe coloană, să alerge pe cornişă, să coboare de-a lungul funiei şi, odată ajuns, să bea uleiul din lampa care se stinse.

Atunci însă preotul se folosi de lanterna oarbă, pe care o îndreptă spre mormântul cavalerului. Astfel văzu că ceea ce îl ţinea deschis era un broscoi râios uriaş cât o ţestoasă de mare, care, umflându-se, făcea lespedea să se ridice şi îi croia un drum de trecere păianjenului, ce se grăbea să aspire uleiul, pe care revenea să-l împartă cu tovarăşul lui.

Cei doi trăiau aşa de secole în mormântul acela, unde ar mai locui fără îndoială şi astăzi, dacă un accident nu i-ar fi dezvăluit preotului prezenţa unui hoţ oarecare în biserica lui.

A doua zi, preotul a chemat nişte bărbaţi puternici, care au ridicat piatra mormântului şi au omorât insecta şi broasca, ale căror cadavre au fost atârnate de tavan, pentru a sta mărturie în legătură cu acest eveniment neobişnuit.

De altfel, ţăranul care îi povestise lui Nodier întâmplarea fusese unul din cei chemaţi de preot pentru a-i vâna pe cei doi comeseni din mormântul cavalerului şi, pentru că se înverşunase mai mult împotriva broscoiului, o picătură din sângele scârbosului animal, care îi ţâşnise pe pleoapă, era să-l lase orb, ca pe Tobie.

Era mulţumit că rămăsese doar chior.

Istoriile lui Nodier despre broaştele râioase nu se mărgineau însă la atât; exista ceva misterios în longevitatea acestor animale, ceva pe placul închipuirii lui Nodier. De aceea, toate poveştile despre broaştele centenare sau milenare le ştia ca pe apă: putea vorbi despre toate broaştele descoperite în pietre sau în trunchiurile copacilor, începând cu cea descoperită în 1756 de sculptorul Leprince la Eretteville în mijlocul unei pietre dure în care fusese încastrată şi sfârşind cu broasca închisă de Hérisant, în 1771, sub o crustă de ipsos şi descoperită vie în 1774. Când îl întrebai pe Nodier din ce trăiau nefericitele prizoniere, îţi răspundea că îşi înghiţeau pielea. El însuşi studiase o broască ce îşi schimbase într-o iarnă de şase ori pielea şi şi-o înghiţise pe cea veche de şase ori. Cât despre cele care fuseseră găsite în rocile de formaţie primitive, precum broasca descoperită în cariera din Bourswick, în Gothlanda, nemişcarea totală în care fuseseră silite să rămână, suspendarea vieţii la o temperatură care nu permitea nicio disoluţie şi care nu făcea necesară compensarea niciunei pierderi, umiditatea locului, care o antrena pe aceea a animalului şi care împiedica moartea lui prin deshidratare, i se păreau lui Nodier nişte raţiuni suficiente în sprijinul unei convingeri în care exista tot atâta credinţă câtă erudiţie.

[1] Personaj din poemul epic al lui Torquato Tasso Ierusalimul eliberat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: