Arhivă pentru Mai, 2017

verlaine – confesiuni (2)

Posted in Uncategorized on Mai 30, 2017 by Octavian Soviany

În epoca primei mele copilării, la care revin după aceşti câţiva paşi înainte,regimentele îşi schimbau locul frecvent. La puţin timp după naşterea mea, cel al tatălui meu a trebuit să părăsească Metzul şi să plece la Montpellier. Acolo m-au impresionat mai ales somptuoasele procesiuni religioase care îi reuneau pe tinerii oraşului, îmbrăcaţi în rase călugăreşti de toate culorile, dar mai ales albe, cu capetele acoperite de nişte cagule străpunse de trei găuri, prin care puteau să vadă şi să respire. Îmi era puţin frică  de ei. Li se spunea şi li se mai spune încă penitenţi, dar eu îi botezasem „fantomele”.

În casa în care locuiam, trăiau două domnişoare bătrâne, care vindeau jucării şi cărora bona mea mă încredinţa atunci când părinţii ieşeau în oraş. Pentru mine, fireşte, prăvălia lor era paradisul. Am încă în faţa ochilor strălucitorii Polichinelli, bucurie şi spaimă în acelaşi timp, tobele, trompetele şi căruţele fără număr, căldăruşa şi lopăţica de scormonit în nisip, peisajele din bucăţi de lemn prin care erau risipiţi soldaţi de plumb înalţi cât copacii cu frunziş de talaj şi mai mici decât oile, păstorii din Nürnberg sau presupuşi ca atare şi multe alte şi alte minunăţii. Într-o seară de iarnă, când mă aflam pe genunchii uneia dintre cele două domnişoare, gata să aţipesc, am fost vrăjit văzând, printre genele care mi se apropiau tot mai mult şi le dădeau lucrurilor înfăţişarea unui caleidoscop, cum clocoteşte apa dintr-o buiotă cu capacul ridicat şi auzind, printre sunetele indinstincte ale stării de semi-somn, cântecul ei. Mi-a venit ideea – îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri şi cred că mi-ar putea veni şi acum o asemenea idee – să-mi bag mîna dreaptă în apa aceea frumoasă de argint care făcea o muzică atât de încântătoare. Rezultatul a fost – vă daţi seama – o arsură cumplită, care a făcut să nu mă pot folosi mult timp de o mână. Am rămas la fel de îndemânatic şi la fel de stângaci şi de una şi de cealaltă, fiind ceea ce se cheamă – dacă nu mă înşel – un ambidextru.

Parcul Peyrou! Ce cald era sub arborii de acolo, parcă negri, de-a lungul gardurilor vii, groase ca nişte pereţi. Mă întorceam acasă murdar de pământul pe care îl frământasem cu stângăcie, cu răsuflarea tăiată de atâta alergat pe aleile cu umbră jilavă şi pulbere fină de soare.

Marea mea aventură la Montpellier a fost aceea cu scorpionul. Pierre-et-Paul, unul din biografii care se ocupă la Vanier de Oamenii din ziua de astăzi, a povestit-o, dându-i o turnură oarecum eroică. Iată care e adevărul adevărat: mi se preparase un pahar de apă cu zahăr pe care mă pregăteam să îl beau, când, în timp ce agitam linguriţa, ca să se topească zahărul, am zărit ceva neobişnuit printre bulele de aer care urcau şi coborau, stârnite de linguriţă. Acest ceva era un scorpion din specia cea mai măruntă, transparent şi aproape invizibil, ca un crevete în miniatură, topit parcă în apa pe care o agitasem. Plagiator inconştient al exclamaţiei scoase de micul Victor Hugo la vederea fratelui său nou-născut, am strigat şi eu „Prostănacule!”, iar micul şi nefericitul monstru muri,dar nu înghiţit, aşa cum afirmă, inexact, colportorul de anecdote de pe cheiul Saint-Michel, ci după ce a fost aruncat fără întârziere în foc.

 

 

 

verlaine – confesiuni (traducerea mea)

Posted in Uncategorized on Mai 29, 2017 by Octavian Soviany

Mi s-au cerut „note despre viaţa mea”. „Note” sună cam modest; „despre viaţa mea” e ceva mai ambiţios. Nu contează; fără prea multă zăbavă – la ce bun să aleg, s-o scurtez, s-o iau pe ocolite? – iată-mă pun şi simplu la treabă.

M-am născut în 1844, la Metz, rue Haute-Pierre nr 2, vizavi de şcoala de aplicaţii pentru viitorii ofiţeri de geniu şi artilerie. Îmi amintesc de un mic pension, unde am învăţat să silabisesc cu o domnişoară ca o prăjiturică, e tot ce ţin minte în legătură cu ea şi cu studiile mele de sub îndrumarea ei. De la ferestrele noastre de la primul etaj îi vedeam în fiecare dimineaţă trecând călare pe elevii şcolii de aplicaţii, în mică sau mare ţinută, potrivit programului, pe sublocotenenţii celor două arme savante, iar mica mea inimă foarte milităroasă tropăia şi galopa în urma lor, Dumnezeu ştie cum. Tatăl meu era căpitan de geniu, iar în discuţiile părinţilor mei chestiunile militare erau mereu la ordinea zilei, iar ofiţerii din regiment veneau la noi odată pe săptămână, pentru o ceaşcă de ceai şi o partidă de whist. Eram foarte mândru de uniforma tatălui meu: tunica  á la française cu plastron de catifea şi cu cele două decoraţii, una spaniolă şi alta franceză, dobândite la Alger şi la Trocadero, bicornul cu penele lui tricolore de căpitan-adjutant-major, pantalonii albaştri, bine mulaţi pe picior, garnisiţi cu benzi roşii şi negre! Eram mândru şi de ţinuta lui superbă de bărbat foarte înalt, cum puţini se mai văd, de faţa lui marţială şi blândă, pe care deprinderea de a comanda lăsa să se vadă uneori o expresie de autoritate, ce îmi impunea respect şi era spre binele meu, căci atunci când mi se îngăduiau prea multe ştrengării eram rău ca un diavol împieliţat.

Biata mea mamă ştia mult mai multe despre asta, iar marea ei bunătate n-o împiedica, atunci când ajungeam să depăşesc orice măsură, să se supere rău. Mai târziu, mult mai târziu, după ce am crescut (La ce bun să creşti? De ce să îmbătrâneşti?) obişnuia să spună, biruită de adolescenţa mea furtunatică şi de maturitatea mea pusă pe rele, în timpul unor scene presărate cu ameninţări, în care ştia că nu cred câtuşi de puţin: „O să vezi, îmi faci atâtea că într-o zi o să plec, iar tu nu vei şti niciodată unde mă aflu.” Nu, ea nu şi-a dus niciodată la împlinire aceste ameninţări, iar cea mai bună dovadă este că a murit de o răceală pe care a contractat-o îngrijindu-mă de boala care nu m-a lăsat nici acum. O visez adesea, aproape tot timpul: ne certăm, simt că n-am avut dreptate, vreau să i-o mărturisesc, să-i implor linişte, să cad în genunchi în faţa ei, plin de necaz că am supărat-o, plin de o iubire care de acum înainte îi aparţine doar ei. Dar ea dispare, iar restul visului meu se pierde în angoasa crescândă a unei căutări inutile. Când mă trezesc, ce bucurie! Mama nu m-a părăsit, nimic nu-i adevărat, dar, lovitură întotdeauna cumplită, memoria îmi revine: mama a murit, ăsta-i adevărul-adevărat!

Nu trebuie să se creadă însă de aici că am fost un copil răutăcios sau pervers. Aveam deseori momente când eram drăguţ şi ar fi suficient pentru a vă convinge să-mi priviţi portretul pe care mi l-au făcut când aveam patru ani, un portret al cărui original se găseşte acum în posesia prietenului meu Raymond de la Tailhède, care îl are de la atât de regretatul Julien Tellier, căruia i l-am dăruit. Sunt înfăţişat cu o mică bonetă cu panglici, peste care este aşezat un acoperământ alb şi albastru (prenumele Marie m-a consacrat Sfintei Fecioare, care şi-a amintit de finul ei prin 1873-1874, perioadă în care am scris, cu toată sinceritatea, Înţelepciune). Încă mă mai recunosc în această guaşă destul de drăguţă. Aveam nişte ochi albaştri care între timp, dacă se poate spune aşa, au încărunţit, o gură cu buza de sus ieşită în afară şi un aer funciarmente naiv şi bun. M-am schimbat oare aşa mult?  Mai urât sunt, dar oare şi mai rău? Socotesc că nu.

În afară de părinţii mei, aveam o verişoară dinspre partea mamei, orfană, cu opt ani mai ani mai mare decât mine, pe care tata şi mama o luaseră la ei şi o creşteau ca pe propria lor fiică. Am avut mereu faţă de ea afecţiunea unui frate mai mic, iar ea îmi arăta multă tandreţe.

Sărmana şi draga de verişoară Elisa! Ea a fost zâna bună a copilăriei mele, căreia i-a împărtăşit şi i-a ocrotit multă vreme jocurile. La început a fost uneori, copilă fiind ea însăşi, complicea inocentă a răutăţilor mele şi, mai mult decât atât, inspiratoarea micilor gesturi de gentileţe din care era alcătuită viaţa mea morală pe vremea aceea. îmi trecea sub tăcere greşelile grosolane, îmi exagera meritele mărunte şi mă mustra cu atâta de drăgălăşenie! Cu timpul, au urmat sfaturile bune, pildele de ascultare, de deferenţă, de gesturi prevenitoare, de care am profitat mai mult sau mai puţin. Era un fel de mică mamă, care o dubla pe cea mare, o autoritate nu mai puţin blândă, nu mai puţin dragă, dar mai apropiată  de mine. Când s-a căsătorit, pentru a muri -vai! – câţiva ani mai târziu, dragostea noastră a rămas aceeaşi şi – ce spuneam oare mai sus? – complice încă a răutăţilor mele, mi-a furnizat banii trebuincioşi pentru publicarea primei mele cărţi de poezie, acele Poeme saturniene, în care eul meu fantast şi oarecum sălbatic a explodat pentru prima dată.

am fost un copil reuşit? (31)

Posted in Uncategorized on Mai 19, 2017 by Octavian Soviany

Tot legate de moarte, dar mai vesele decât înmormântările erau parastasele.

Pe strada noastră nu se prea ţineau parastase. Ele erau apanajul familiilor venite din Vechiul Regat, la ardelenii get-beget nu se obişnuia. Prin urmare, asemenea evenimente aveau loc doar de câteva ori pe an. Personal n-am participat niciodată, dar bunică-mea,  unul din stâlpii micii societăţi de pe Aurel Vlaicu, era nelipsită.

Se întorcea de acolo cu o dare de seamă amănunţită asupra listei de bucate, în legătură cu care avea mereu de  formulat anumite rezerve critice: ba tăiţeii din supă nu fuseseră suficient de subţiri, ba găina servită la masă sucombase pesemne de bătrâneţe, ba cozonacul fusese prost frământat, ba vinul prinsese iz de doagă…

Dar se întorcea mai ales cu o farfurie de colivă care îmi era destinată în exclusivitate. Pe

vremea aceea coliva era pentru mine un produs exotic, asemănător oarecum cu portocalele sau cu bananele, la care nu aveam acces decât în ocazii cu totul şi cu totul speciale. Trebuie să recunosc că îmi plăcea tare mult. Şi poate că de fapt primele mele contacte cu moartea au avut loc prin intermediul papilelor gustative. În primii mei ani de copilărie ea mirosea a miez de nucă, a esenţă de rom şi a scorţişoară.

Mi s-a întâmplat să iau parte la un parastas mult mai târziu, când eram deja în clasa a patra. De data asta moartea lovise pe cineva din familie.

Tanti Tanţi era suferindă de câţiva ani. Fusese operată de o tumoare cerebrală, o vreme lucrurile au mers bine, apoi semnele bolii au apărut din nou, iar medicii au decis că era necesară o nouă operaţie. Am văzut-o în ultimele sale săptămâni de viaţă. Femeia aceea frumoasă şi plină de vitalitate se transformase într-o epavă. Avea probleme de echilibru, i se strâmbase gura şi vorbea cu dificultate. A murit la câteva zile după cea de-a doua operaţie.

Ceea ce m-a surprins, încă de pe vremea când fusesem la înmormântarea doamnei Lamoth, era faptul că după moarte (sau cel puţin aşa mi se părea mie) oamenii îşi schimbau înfăţişarea, devenind aproape de nerecunoscut. Nu făcea nici tanti Tanţi excepţie. Când am fost dus să o văd, am avut impresia că în sicriu este culcată o persoană necunoscută şi la un moment dat mi-a trecut chiar prin cap gândul că s-ar putea ca totul să fie  o glumă, că de fapt tanti Tanţi trăieşte, poate e chiar ascunsă în vreun colţ al capelei şi se amuză straşnic de păcăleala pe care ne-a tras-o. Sau  nimerisem oare din greşeală la înmormântarea unei alte persoane?

Poate şi din cauza asta n-aş putea spune că eram din cale afară de îndurerat.

La început am fost oarecum impresionat de solemnitatea momentului. Rudele, îmbrăcate toate în negru, mişcându-se oarecum nefiresc, oarecum rigid, plecând capul cu un aer uşor afectat atunci când li se transmiteau condoleanţe, batistele duse la ochi cu discreţie, sicriul care trona în mijlocul capelei, lumânările uriaşe – aveau toate ceva ireal, păreau desprinse parcă dintr-un film sau o piesă de teatru.

Apoi am fost apucat de demonul curiozităţii. Auzisem că sunt de faţă câţiva actori de renume ai Naţionalului, pe care îi ştiam de la teatrul radiofonic, dar nu îi cunoşteam decât după voci. Încercam să-i recunosc, dar în jurul meu nu vedeam decât nişte chipuri banale, la fel de banale ca ale vecinilor noştri de pe Aurel Vlaicu. Îmi amintesc că la un moment dat un bărbat uşor rotofei, cu părul cenuşiu şi puţin ondulat şi cu o figură bonomă s-a apropiat de mine şi m-a mângâiat pe creştetul capului. Am aflat după aceea de la unchiul Sandu că bărbatul acela era Marcel Anghelescu.

După curiozitate, au urmat oboseala şi plictiseala. Slujba religioasă, ţinută de vreo patru preoţi (tanti Tanţi fusese la viaţa ei foarte bisericoasă) părea că nu se va mai isprăvi niciodată. Pe urmă, cineva a ţinut o cuvântare. Dar eram prea obosit ca să mă mai las impresionat de faptul că vorbitorul era actorul Nicu Dimitriu.

Totul a culminat cu o senzaţie chinuitoare de foame. Stomacul meu îşi cerea imperios drepturile, căci nu mâncasem nimic în ziua aceea. Mi-a dispărut orice urmă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jurul meu, căci, din păcate, suntem în mai mare măsură decât ne place să credem, fiziologie.

Acasă ne aştepta o masă de parastas.

Pe masă erau câteva platouri cu nişte sandviciuri apetisante, dar nu mânca nimeni şi toată

lumea părea să aştepte ceva.

Lihnit de foame, nu m-am mai putut stăpâni şi, aproape mecanic, am întins mâna după o tartină. Atunci toţi cei de masă s-au uitat la mine dezaprobator, iar maică-mea, care stătea lângă mine, m-a pocnit peste mâna.

Nu era voie.

Trebuia să aşteptăm mai întâi preotul care urma să binecuvânteze masa de parastas.

Totuşi parastasele nu erau chiar aşa vesele cum îmi închipuisem eu în prima copilărie.

%d blogeri au apreciat asta: