Arhivă pentru Mai 19, 2017

am fost un copil reuşit? (31)

Posted in Uncategorized on Mai 19, 2017 by Octavian Soviany

Tot legate de moarte, dar mai vesele decât înmormântările erau parastasele.

Pe strada noastră nu se prea ţineau parastase. Ele erau apanajul familiilor venite din Vechiul Regat, la ardelenii get-beget nu se obişnuia. Prin urmare, asemenea evenimente aveau loc doar de câteva ori pe an. Personal n-am participat niciodată, dar bunică-mea,  unul din stâlpii micii societăţi de pe Aurel Vlaicu, era nelipsită.

Se întorcea de acolo cu o dare de seamă amănunţită asupra listei de bucate, în legătură cu care avea mereu de  formulat anumite rezerve critice: ba tăiţeii din supă nu fuseseră suficient de subţiri, ba găina servită la masă sucombase pesemne de bătrâneţe, ba cozonacul fusese prost frământat, ba vinul prinsese iz de doagă…

Dar se întorcea mai ales cu o farfurie de colivă care îmi era destinată în exclusivitate. Pe

vremea aceea coliva era pentru mine un produs exotic, asemănător oarecum cu portocalele sau cu bananele, la care nu aveam acces decât în ocazii cu totul şi cu totul speciale. Trebuie să recunosc că îmi plăcea tare mult. Şi poate că de fapt primele mele contacte cu moartea au avut loc prin intermediul papilelor gustative. În primii mei ani de copilărie ea mirosea a miez de nucă, a esenţă de rom şi a scorţişoară.

Mi s-a întâmplat să iau parte la un parastas mult mai târziu, când eram deja în clasa a patra. De data asta moartea lovise pe cineva din familie.

Tanti Tanţi era suferindă de câţiva ani. Fusese operată de o tumoare cerebrală, o vreme lucrurile au mers bine, apoi semnele bolii au apărut din nou, iar medicii au decis că era necesară o nouă operaţie. Am văzut-o în ultimele sale săptămâni de viaţă. Femeia aceea frumoasă şi plină de vitalitate se transformase într-o epavă. Avea probleme de echilibru, i se strâmbase gura şi vorbea cu dificultate. A murit la câteva zile după cea de-a doua operaţie.

Ceea ce m-a surprins, încă de pe vremea când fusesem la înmormântarea doamnei Lamoth, era faptul că după moarte (sau cel puţin aşa mi se părea mie) oamenii îşi schimbau înfăţişarea, devenind aproape de nerecunoscut. Nu făcea nici tanti Tanţi excepţie. Când am fost dus să o văd, am avut impresia că în sicriu este culcată o persoană necunoscută şi la un moment dat mi-a trecut chiar prin cap gândul că s-ar putea ca totul să fie  o glumă, că de fapt tanti Tanţi trăieşte, poate e chiar ascunsă în vreun colţ al capelei şi se amuză straşnic de păcăleala pe care ne-a tras-o. Sau  nimerisem oare din greşeală la înmormântarea unei alte persoane?

Poate şi din cauza asta n-aş putea spune că eram din cale afară de îndurerat.

La început am fost oarecum impresionat de solemnitatea momentului. Rudele, îmbrăcate toate în negru, mişcându-se oarecum nefiresc, oarecum rigid, plecând capul cu un aer uşor afectat atunci când li se transmiteau condoleanţe, batistele duse la ochi cu discreţie, sicriul care trona în mijlocul capelei, lumânările uriaşe – aveau toate ceva ireal, păreau desprinse parcă dintr-un film sau o piesă de teatru.

Apoi am fost apucat de demonul curiozităţii. Auzisem că sunt de faţă câţiva actori de renume ai Naţionalului, pe care îi ştiam de la teatrul radiofonic, dar nu îi cunoşteam decât după voci. Încercam să-i recunosc, dar în jurul meu nu vedeam decât nişte chipuri banale, la fel de banale ca ale vecinilor noştri de pe Aurel Vlaicu. Îmi amintesc că la un moment dat un bărbat uşor rotofei, cu părul cenuşiu şi puţin ondulat şi cu o figură bonomă s-a apropiat de mine şi m-a mângâiat pe creştetul capului. Am aflat după aceea de la unchiul Sandu că bărbatul acela era Marcel Anghelescu.

După curiozitate, au urmat oboseala şi plictiseala. Slujba religioasă, ţinută de vreo patru preoţi (tanti Tanţi fusese la viaţa ei foarte bisericoasă) părea că nu se va mai isprăvi niciodată. Pe urmă, cineva a ţinut o cuvântare. Dar eram prea obosit ca să mă mai las impresionat de faptul că vorbitorul era actorul Nicu Dimitriu.

Totul a culminat cu o senzaţie chinuitoare de foame. Stomacul meu îşi cerea imperios drepturile, căci nu mâncasem nimic în ziua aceea. Mi-a dispărut orice urmă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jurul meu, căci, din păcate, suntem în mai mare măsură decât ne place să credem, fiziologie.

Acasă ne aştepta o masă de parastas.

Pe masă erau câteva platouri cu nişte sandviciuri apetisante, dar nu mânca nimeni şi toată

lumea părea să aştepte ceva.

Lihnit de foame, nu m-am mai putut stăpâni şi, aproape mecanic, am întins mâna după o tartină. Atunci toţi cei de masă s-au uitat la mine dezaprobator, iar maică-mea, care stătea lângă mine, m-a pocnit peste mâna.

Nu era voie.

Trebuia să aşteptăm mai întâi preotul care urma să binecuvânteze masa de parastas.

Totuşi parastasele nu erau chiar aşa vesele cum îmi închipuisem eu în prima copilărie.

%d blogeri au apreciat asta: