verlaine – confesiuni (traducerea mea)

Mi s-au cerut „note despre viaţa mea”. „Note” sună cam modest; „despre viaţa mea” e ceva mai ambiţios. Nu contează; fără prea multă zăbavă – la ce bun să aleg, s-o scurtez, s-o iau pe ocolite? – iată-mă pun şi simplu la treabă.

M-am născut în 1844, la Metz, rue Haute-Pierre nr 2, vizavi de şcoala de aplicaţii pentru viitorii ofiţeri de geniu şi artilerie. Îmi amintesc de un mic pension, unde am învăţat să silabisesc cu o domnişoară ca o prăjiturică, e tot ce ţin minte în legătură cu ea şi cu studiile mele de sub îndrumarea ei. De la ferestrele noastre de la primul etaj îi vedeam în fiecare dimineaţă trecând călare pe elevii şcolii de aplicaţii, în mică sau mare ţinută, potrivit programului, pe sublocotenenţii celor două arme savante, iar mica mea inimă foarte milităroasă tropăia şi galopa în urma lor, Dumnezeu ştie cum. Tatăl meu era căpitan de geniu, iar în discuţiile părinţilor mei chestiunile militare erau mereu la ordinea zilei, iar ofiţerii din regiment veneau la noi odată pe săptămână, pentru o ceaşcă de ceai şi o partidă de whist. Eram foarte mândru de uniforma tatălui meu: tunica  á la française cu plastron de catifea şi cu cele două decoraţii, una spaniolă şi alta franceză, dobândite la Alger şi la Trocadero, bicornul cu penele lui tricolore de căpitan-adjutant-major, pantalonii albaştri, bine mulaţi pe picior, garnisiţi cu benzi roşii şi negre! Eram mândru şi de ţinuta lui superbă de bărbat foarte înalt, cum puţini se mai văd, de faţa lui marţială şi blândă, pe care deprinderea de a comanda lăsa să se vadă uneori o expresie de autoritate, ce îmi impunea respect şi era spre binele meu, căci atunci când mi se îngăduiau prea multe ştrengării eram rău ca un diavol împieliţat.

Biata mea mamă ştia mult mai multe despre asta, iar marea ei bunătate n-o împiedica, atunci când ajungeam să depăşesc orice măsură, să se supere rău. Mai târziu, mult mai târziu, după ce am crescut (La ce bun să creşti? De ce să îmbătrâneşti?) obişnuia să spună, biruită de adolescenţa mea furtunatică şi de maturitatea mea pusă pe rele, în timpul unor scene presărate cu ameninţări, în care ştia că nu cred câtuşi de puţin: „O să vezi, îmi faci atâtea că într-o zi o să plec, iar tu nu vei şti niciodată unde mă aflu.” Nu, ea nu şi-a dus niciodată la împlinire aceste ameninţări, iar cea mai bună dovadă este că a murit de o răceală pe care a contractat-o îngrijindu-mă de boala care nu m-a lăsat nici acum. O visez adesea, aproape tot timpul: ne certăm, simt că n-am avut dreptate, vreau să i-o mărturisesc, să-i implor linişte, să cad în genunchi în faţa ei, plin de necaz că am supărat-o, plin de o iubire care de acum înainte îi aparţine doar ei. Dar ea dispare, iar restul visului meu se pierde în angoasa crescândă a unei căutări inutile. Când mă trezesc, ce bucurie! Mama nu m-a părăsit, nimic nu-i adevărat, dar, lovitură întotdeauna cumplită, memoria îmi revine: mama a murit, ăsta-i adevărul-adevărat!

Nu trebuie să se creadă însă de aici că am fost un copil răutăcios sau pervers. Aveam deseori momente când eram drăguţ şi ar fi suficient pentru a vă convinge să-mi priviţi portretul pe care mi l-au făcut când aveam patru ani, un portret al cărui original se găseşte acum în posesia prietenului meu Raymond de la Tailhède, care îl are de la atât de regretatul Julien Tellier, căruia i l-am dăruit. Sunt înfăţişat cu o mică bonetă cu panglici, peste care este aşezat un acoperământ alb şi albastru (prenumele Marie m-a consacrat Sfintei Fecioare, care şi-a amintit de finul ei prin 1873-1874, perioadă în care am scris, cu toată sinceritatea, Înţelepciune). Încă mă mai recunosc în această guaşă destul de drăguţă. Aveam nişte ochi albaştri care între timp, dacă se poate spune aşa, au încărunţit, o gură cu buza de sus ieşită în afară şi un aer funciarmente naiv şi bun. M-am schimbat oare aşa mult?  Mai urât sunt, dar oare şi mai rău? Socotesc că nu.

În afară de părinţii mei, aveam o verişoară dinspre partea mamei, orfană, cu opt ani mai ani mai mare decât mine, pe care tata şi mama o luaseră la ei şi o creşteau ca pe propria lor fiică. Am avut mereu faţă de ea afecţiunea unui frate mai mic, iar ea îmi arăta multă tandreţe.

Sărmana şi draga de verişoară Elisa! Ea a fost zâna bună a copilăriei mele, căreia i-a împărtăşit şi i-a ocrotit multă vreme jocurile. La început a fost uneori, copilă fiind ea însăşi, complicea inocentă a răutăţilor mele şi, mai mult decât atât, inspiratoarea micilor gesturi de gentileţe din care era alcătuită viaţa mea morală pe vremea aceea. îmi trecea sub tăcere greşelile grosolane, îmi exagera meritele mărunte şi mă mustra cu atâta de drăgălăşenie! Cu timpul, au urmat sfaturile bune, pildele de ascultare, de deferenţă, de gesturi prevenitoare, de care am profitat mai mult sau mai puţin. Era un fel de mică mamă, care o dubla pe cea mare, o autoritate nu mai puţin blândă, nu mai puţin dragă, dar mai apropiată  de mine. Când s-a căsătorit, pentru a muri -vai! – câţiva ani mai târziu, dragostea noastră a rămas aceeaşi şi – ce spuneam oare mai sus? – complice încă a răutăţilor mele, mi-a furnizat banii trebuincioşi pentru publicarea primei mele cărţi de poezie, acele Poeme saturniene, în care eul meu fantast şi oarecum sălbatic a explodat pentru prima dată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: