verlaine – confesiuni (2)

În epoca primei mele copilării, la care revin după aceşti câţiva paşi înainte,regimentele îşi schimbau locul frecvent. La puţin timp după naşterea mea, cel al tatălui meu a trebuit să părăsească Metzul şi să plece la Montpellier. Acolo m-au impresionat mai ales somptuoasele procesiuni religioase care îi reuneau pe tinerii oraşului, îmbrăcaţi în rase călugăreşti de toate culorile, dar mai ales albe, cu capetele acoperite de nişte cagule străpunse de trei găuri, prin care puteau să vadă şi să respire. Îmi era puţin frică  de ei. Li se spunea şi li se mai spune încă penitenţi, dar eu îi botezasem „fantomele”.

În casa în care locuiam, trăiau două domnişoare bătrâne, care vindeau jucării şi cărora bona mea mă încredinţa atunci când părinţii ieşeau în oraş. Pentru mine, fireşte, prăvălia lor era paradisul. Am încă în faţa ochilor strălucitorii Polichinelli, bucurie şi spaimă în acelaşi timp, tobele, trompetele şi căruţele fără număr, căldăruşa şi lopăţica de scormonit în nisip, peisajele din bucăţi de lemn prin care erau risipiţi soldaţi de plumb înalţi cât copacii cu frunziş de talaj şi mai mici decât oile, păstorii din Nürnberg sau presupuşi ca atare şi multe alte şi alte minunăţii. Într-o seară de iarnă, când mă aflam pe genunchii uneia dintre cele două domnişoare, gata să aţipesc, am fost vrăjit văzând, printre genele care mi se apropiau tot mai mult şi le dădeau lucrurilor înfăţişarea unui caleidoscop, cum clocoteşte apa dintr-o buiotă cu capacul ridicat şi auzind, printre sunetele indinstincte ale stării de semi-somn, cântecul ei. Mi-a venit ideea – îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri şi cred că mi-ar putea veni şi acum o asemenea idee – să-mi bag mîna dreaptă în apa aceea frumoasă de argint care făcea o muzică atât de încântătoare. Rezultatul a fost – vă daţi seama – o arsură cumplită, care a făcut să nu mă pot folosi mult timp de o mână. Am rămas la fel de îndemânatic şi la fel de stângaci şi de una şi de cealaltă, fiind ceea ce se cheamă – dacă nu mă înşel – un ambidextru.

Parcul Peyrou! Ce cald era sub arborii de acolo, parcă negri, de-a lungul gardurilor vii, groase ca nişte pereţi. Mă întorceam acasă murdar de pământul pe care îl frământasem cu stângăcie, cu răsuflarea tăiată de atâta alergat pe aleile cu umbră jilavă şi pulbere fină de soare.

Marea mea aventură la Montpellier a fost aceea cu scorpionul. Pierre-et-Paul, unul din biografii care se ocupă la Vanier de Oamenii din ziua de astăzi, a povestit-o, dându-i o turnură oarecum eroică. Iată care e adevărul adevărat: mi se preparase un pahar de apă cu zahăr pe care mă pregăteam să îl beau, când, în timp ce agitam linguriţa, ca să se topească zahărul, am zărit ceva neobişnuit printre bulele de aer care urcau şi coborau, stârnite de linguriţă. Acest ceva era un scorpion din specia cea mai măruntă, transparent şi aproape invizibil, ca un crevete în miniatură, topit parcă în apa pe care o agitasem. Plagiator inconştient al exclamaţiei scoase de micul Victor Hugo la vederea fratelui său nou-născut, am strigat şi eu „Prostănacule!”, iar micul şi nefericitul monstru muri,dar nu înghiţit, aşa cum afirmă, inexact, colportorul de anecdote de pe cheiul Saint-Michel, ci după ce a fost aruncat fără întârziere în foc.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: