Arhivă pentru Iunie 3, 2017

verlaine – confesiuni (3)

Posted in Uncategorized on Iunie 3, 2017 by Octavian Soviany

Acelaşi anecdotier scrisese şi că eram lipsit de noroc în ceea ce priveşte „fauna” – dacă se poate spune aşa, mie nu-mi prea vine să cred – din Montpellier, căci, la puţin timp după întâmplarea cu scorpionul, de care tocmai am vorbit, m-am înbolnăvit şi a trebuit să mi se pună o lipitoare, care şi-a dus zelul şi pasiunea pentru meserie atât de departe încât, deoarece bona mea adormise în loc să urmărească mersul progresiv şi firesc al operaţiunii şi să mă descotorosească de sugătoarea cea lacomă de îndată ce aceasta îşi va fi îndeplinit treaba cu conştiinciozitate, încât mama, care revenea din oraş, când a intrat în camera mea mi-a găsit tot pătuţul roşu de sânge, iar pe mine căzut în sincopă. Deşi mi-am revenit sau mai degrabă am fost ajutat să-mi revin, îmi place să-mi pun paloarea şi albeaţa pielii mele în general pe seama acestui mărunt, dar serios  incident din frageda-mi copilărie.

Cam la asta se mărginesc,  atât cât mă ajută memoria, necazurile pe care mi le-au făcut animalele de acolo, cel puţin dacă nu bag în menajeria asta duşmănoasă insecta despre care cineva, cred că Boileau a scris:

„Pe soarta mea amanţii cu miile-s geloşi”

(o fi oare vorba de el, o fi oare citatul corect) şi care mişună, sau cel puţin mişuna peste tot pe vremea copilăriei mele în oraşul acela de treabă, astfel încât localnicii se obişnuiseră cu ea şi chiar îi inventaseră nişte porecle de alint.  De ori ori n-am auzit oamenii cei mai cumsecade numindu-le pe aceste animalcule agile, chiar prea agile „mimi”!

De altfel exista o metodă – oare astăzi o mai fi existând? – de a te debarasa de ele, folosită bunăoară de precupeţe şi foarte specifică. Toate avea asupra lor o bucată de flanelă la care îi spuneau „pistolet” şi, de cum se simţeau mai agasate de indiscreţia micilor bestii, îşi luau repede arma şi… Poc peste braţ! Poc pe gât! Poc pe sub fustă! – loveau inamicul, îl luau prizonier între scamele bucăţii de flanelă, şi clic, şi clac, sărmanul mimi era achitat cu unghia şi erau aşteptaţi următorii.

„Când tu te pureci,dragă

Mă prăpădesc de râs,

Vicleană eşti, nu şagă,

Eu încântat mai îs!”

Am văzut Cette şi Nîmes, sau mai degrabă doar am fost acolo, căci tot ce mai ţin minte legat de aceste oraşe sunt  împuşcăturile din războiul civil dintre catolici şi protestanţi, ca şi neliniştea mea şi a mamei (verişoara mea rămăsese la Metz, internată într-un pension catolic), deoarece tata făcea parte dintr-un detaşament de trupe trimise de la Montpellier să restabilească ordinea, iar mama ţinuse morţiş să-l urmeze.

Exista prin locurile acelea şi o cale ferată primitivă, dar amintirile mele în această privinţă s-au estompat, iar tot ce îmi vine în minte este în legătură cu o pălărie de paie nou-nouţă, care mi-a scăpat pe portieră atunci când m-am aplecat în afară contra vântului. Nu-mi amintesc nimic despre marea emoţie pe care aş fi încercat-o în  faţa unui spectacol nou, despre senzaţiile pe care mi le-ar fi provocat pentru prima dată o  locomotivă în acţiune sau un tren ce se zguduie. Nu, n-a mai rămas nimic. Copilul a văzut atât de puţin, a încercat atât de puţine experienţe încât îi lipsesc termenii de comparaţie, iar mirarea ocupă un loc neînsemnat  (dacă ocupă vreun loc) în viaţa lui. Un copil din Anglia, cam de vârsta pe care o aveam eu pe vremea aceea, vedea pentru prima dată ninsoarea şi părea să fie foarte atent. Acestea se îmtâmplau la un parter, iar curtea din faţa ferestrei prin care tânărul meu prieten se uita la vreme era deja albă în întregime. O servitoare a deschis atunci uşa care dădea spre curte, pregătindu-se să iasă, când Master Georgie, oprindu-se din contemplaţia, care putea fi o meditaţie speculativă în felul ei, i-a strigat cu îngrijorare: Mind the salt! (ai grijă la sare)

Dar nu vreau să mă despart de Montpellier cu nişte  tablouri atât de puţin limpezi. Am în memorie unul mai relevant, pe care o să vi-l împărtăşesc, după care o să-mi iau rămas bun pentru totdeauna de la ţinut în care n-am mai revenit niciodată şi pe care e greu de crezut că o să-l mai revăd, căci am devenit sedentar şi parizian înrăit.

Anul 1848 ne-a prins la Montpellier şi acolo am asistat, ba chiar mai asist încă, fiindcă, de data aceasta, amintirile mele sunt foarte limpezi şi foarte nete, deşi au trecut de atunci  patruzeci şi şase de ani, la proclamarea republicii sau, mai exact, la solemnizarea acestei grandioase formalităţi. Mă aflam, în mare ţinută de băieţaş de patru ani, cu un guler brodat, cu nişte pantaloni, de asemenea brodaţi, până la jumătatea piciorului, cu o caschetă cu şiret lung, ce atârna într-o parte, dar bine înfofolit, căci februarie poate fi aspru în acel Sud, care nu are nimic mai puţin neschimbător decât soarele său atât de lăudat, pe o estradă din Piaţa Armelor, unde nevestele celor din administraţie şi armată îşi etalau toaletele aproape primăvăratice: pene, flori, panglici, volane, evantaie, eşarfe şi şaluri, în timp ce prefectul era plin de argint, iar comisarul guvernului provizoriu purta o jiletcă a la Robespierre. Amândoi bine încordonaţi cu tricolor, le ţineau nişte cuvântări trupelor garnizoanei, care au defilat apoi în sunetul muzicii ce cânta Marseieza pe care o intonau, tare de să-ţi ia auzul, mii şi mii de voci guturale şi puternic usturoiate. Aşa am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu imnul nostru naţional şi cu „forma definitivă a Democraţiei”, după cum se exprimaseră cei doi oficiali pe care i-am menţionat.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: