Arhivă pentru Iunie 7, 2017

verlaine – confesiuni (4)

Posted in Uncategorized on Iunie 7, 2017 by Octavian Soviany

Anul 1848 ne-a prins la Montpellier şi acolo am asistat, ba chiar mai asist încă, fiindcă, de data aceasta, amintirile mele sunt foarte limpezi şi foarte nete, deşi au trecut de atunci  patruzeci şi şase de ani, la proclamarea republicii sau, mai exact, la solemnizarea acestei grandioase formalităţi. Mă aflam, în mare ţinută de băieţaş de patru ani, cu un guler brodat, cu nişte pantaloni, de asemenea brodaţi, până la jumătatea piciorului, cu o caschetă cu şiret lung, ce atârna într-o parte, dar bine înfofolit, căci februarie poate fi aspru în acel Sud, care nu are nimic mai puţin neschimbător decât soarele său atât de lăudat, pe o estradă din Piaţa Armelor, unde nevestele celor din administraţie şi armată îşi etalau toaletele aproape primăvăratice: pene, flori, panglici, volane, evantaie, eşarfe şi şaluri, în timp ce prefectul era plin de argint, iar comisarul guvernului provizoriu purta o jiletcă a la Robespierre. Amândoi bine încordonaţi cu tricolor, le ţineau nişte cuvântări trupelor garnizoanei, care au defilat apoi în sunetul muzicii ce cânta Marseieza pe care o intonau, tare de să-ţi ia auzul, mii şi mii de voci guturale şi puternic usturoiate. Aşa am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu imnul nostru naţional şi cu „forma definitivă a Democraţiei”, după cum se exprimaseră cei doi oficiali pe care i-am menţionat.

Înapoi  la Metz. Nu pot vorbi, tot pentru ultima oară, despre acest oraş, în care nu  m-am mai întors de atâta amar de vreme, şi unde o să mor probabil , dar fără să-l mai revăd, nu pot vorbi despre oraşul meu de baştină fără o anumită emoţie lesne de înţeles, căci deşi am locuit acolo puţin, acolo mi-am deschis simţurile şi mintea, pentru această viaţă, care, una peste alta, a fost atât de interesantă. Şi apoi n-a căzut oare acest oraş nobil şi nefericit,  în mod glorios şi tragic, abominabil de tragic, după câteva bătălii ce vor fi niciodată uitate, doar prin trădare, o trădare cum nu s-a mai pomenit în istorie, în mâinile inamicului ereditar? Aşa că, pentru a rămâne francez, la douăzeci şi opt de ani, după ce mi-am îndeplinit, în Franţa şi în calitate de francez, toate îndatoririle sociale şi cetăţeneşti şi am participat, fără a fi constrâns de altceva decât de patriotism, odată ce a început războiul, la apărarea naţională în măsura în care mi-a fost cu putinţă, am optat, în 1872, la Londra,  unde fusesem purtat de urmările războiului social care i-a urmat războiului  civil şi războiului cu străinătatea, pentru naţionalitatea… pe care o dobândisem prin naştere.

Există cu adevărat nişte destine. Tatăl meu, care se angajase la şaisprezece ani (nu fusese recrutat) în armatele primului Napoleon şi participase la campania din 1814-1815, s-a văzut nevoit, după data de 18 iulie a acestui din urmă an, să facă o opţiune asemănătoare pentru a putea lupta în continuare sub steagul francez, sub pretextul că se născuse francez  în departamentul Forets,  pe care tratatele impuse de triumful Sfintei Alianţe îl transformaseră cu forţa – şi cât de bine îl transformaseră! – într-o enclavă a regatului improvizat al Ţărilor de Jos şi care face parte acum din Luxemburgul belgian.

Un om de spirit a spus că nu-i de ajuns să te naşti într un grajd pentru  fi cal. Admit asta în ceea ce-l priveşte pe străinul care vede lumina zilei în cutare sau cutare ţară unde părinţii săi se aflau întâmplător în trecere sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. N-a fost cazul meu şi, de aceea, emoţia de care am pomenit este foarte reală. O încerc ori de câte ori aud pomenindu-se, uneori cu foarte multă uşurinţă, despre Alsacia şi Lorena care mi se pare că au fost uitate puţin, ba chiar trădate – deja!  – în anumite medii, pe care le socotesc negjijabile.

Am revenit la Metz prin Lyon şi Châlons, adică pe valea Ronului şi a Saonei. Nu-mi amintesc nimic altceva despre aceste fluvii (am revăzut recent Saona, care m-a impresionat puternic, cu acea statuie bătută de vânturi a lui Lamartine) decât că apa era foarte mare aproape de zbaturile vaporului  şi am fost adesea stropit, spre marele meu amuzament, pigmentat cu puţină frică. La Lyon ne-am culcat într-un hotel de pe un chei, iar la trezire am putut să văd, prin perdelele fine de la fereastră, cum se legăna un mare voal negru.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: