veralaine – confesiuni (4)

Ne-am întors aşadar la Metz, unde tatăl meu fusese trimis iarăşi cu regimentul.

Am descris deja cât de cât Metzul din timpul copilăriei mele. Ceea ce am povestit n-are nimic izbitor; erau zorii vieţii sau mai curând ai creşterii unui micuţ care devenea măricel. „Micuţul” – aşa îmi spuneau acasă şi am continuat să îmi spună aşa multă vreme, chiar şi după ce mă făcusem un lungan cât toate zilele, pe care îl exaspera cuvântul „micuţ”, ce le sună astăzi atât de dulce urechilor mele bătrâne de orfan, care nu-l mai aude  decât câteodată în vis, un vis plin de triste, nespus de triste zvârcolituri.

Aşadar micuţul care eram şi care n-a prea crescut, nici măcar n-a crescut îndeajuns în înţelepciune, începuse să fie totuşi atent la lucrurile din jur. Mai cu seamă ochii mi s-au dovedit precoci: priveam la toate, nu-mi scăpa nici un aspect al lucrurilor, vânam permanent forme, culori şi umbre. Ziua mă fascina şi, cu toate că-mi era frică de întuneric,mă atrăgea noaptea în care curiozitatea mă împingea să caut nu ştiu ce, albul, griul, poate felurite nuanţe. Fără îndoială că datorită acestei dispoziţii trebuie că am dobândit – dacă poate să fie vorba de trebuinţă – gustul foarte precoce şi foarte real pentru mâzgăliturile în cerneală sau în creion şi pentru petele de lac carminat, albastru de Prusia sau gumă arabică pe toate bucăţelele  de hârtie care-mi cădeau în mână, adică aveam – cum se spune de obicei – o anumită vocaţie pentru pictură. Desenam nişte omuleţi epileptici, pe care îi coloram cu sălbăticie; omuleţii mei erau în principal nişte soldaţi a căror anatomie consta dintr-un opt suprapus peste un unsprezece sau  nişte doamne în fuste largi, figurate prin acolade incoerente, toate astea neavând niciun alt scop decât acela de a fi puse pe hârtie cât mai violent cu putinţă, din două-trei trăsături de creion, peniţă sau pensulă. Degetele îşi luau sarcina să şteargă acele „desene” de care nu eram mulţumit, atunci când nu făceam treaba asta cfu limba. Am rămas de atunci cu obiceiul de a mâzgăli marginea manuscriselor şi a scrisorilor mele intime cu nişte ilustraţii diforme pe care unii linguşitori de duzină s-au prefăcut că le găsesc amuzante. Cine ştie? Poate că în loc să fiu poet aş fi putut să fiu un mare pictor. Cu Institutul în locul spitalelor, cu un mic palat, împreună  cu accesoriile sale pe Champs-Élysées în locul camerei mobilate, şi cu o broşetă la butonieră în locul grămezii de cruci pe care le port pe amândoi umerii.

Iată ce înseamnă să nu-ţi urmezi adevărata vocaţie.

Căci pe atunci cred că nu aveam nici cea mai mică vocaţie pentru poezie. Eram cea mai prozaică făptură de vârsta mea, nu prea mâncăcioasă, suficient de leneşă, destul de jucăuşă, care dormea bine atunci când nu zburdase sau nu trăncănise prea mult peste zi. Nu eram cuprins niciodată de melancolie. Acum nu sunt mai taciturn decât fusesem de vorbăreţ in illo tempore. Pe scurt, eram un desăvârşit pui de burghez, un „echilibrat”. Omul se mai şi schimbă!

Oare   trebuie totuşi să pun printre simptomele pe care le-ar fi putut descoperi un psiholog o anumită atracţie pentru sexul opus, pe care o aveam de pe atunci? Mi se pare că nu, căci poetul, chiar în sensul cel mai banal al cuvântului, poate fi lipsit foarte bine de o asemenea înclinaţie. Cele şapte corzi ale lirei sale nu au o destinaţie precisă. Aşadar nu vreau să trag nicio concluzie din mica idilă, cât se poate de adevărată,  care va urma; o să v-o povestesc de-a fir în păr doar pentru a mă amuza amintindu-mi-o şi pentru a încerca vă stârnesc o brumă de interes. Aceasta nu este singura „istorie de amor” care şi-ar putea găsi locul în aceste Confesiuni (de vreme ce s-a găsit un titlu atât de pompos pentru simplele mele note), s-ar mai putea citi aici şi altele, multe altele, care m-ar pune în încurcătură. Aceasta are cel puţin meritul de a fi inocentă, dacă va fi fost vreodată.

Metzul avea şi trebuie să mai aibă şi acum un loc de plimbare foarte frumos numit „Esplanada”, care cobora în terase spre Mosella, care se înfăţişa, largă şi limpede, la picioarele colinelor bogate în struguri şi cu o înfăţişare plăcută. În dreapta acestui peisaj, retrasă spre partea oraşului, catedrala îşi profila, la o bună distanţă panoramică, arhitectura dantelată la nesfârşit. La căderea serii, nişte nori de corbi se reîntorceau croncănind – poate de bucurie? – şi se aşezau pe nenumăratele turele şi turnuleţe ce se ridicau spre cerul violet. În mijlocul promenadei se înălţa, şi trebuie să se mai înalţe încă, o elegantă estradă, destinată concertelor de fanfară care aveau loc în după-amiezele de joi şi duminică după vecernie. Întregul Metz plimbăreţ şi lipsit de ocupaţie îşi dădea, în zilele şi la orele acelea, întâlnire acolo.  Toalete, sfinţi mari şi mici, conversaţii, probabil şi flirtruri, evantaie agitate, lornionul, care pe atunci avea forma unui monoclu pătrat, lornionul făcut din sidef sau din smalţ, pe care unii au încercat să-l readucă la modă  în ultima vreme, dus şi luat de la ochi, toate acestea îmi stârneau atenţia de ştrengar, câteodată maliţioasă în sinea ei, chiar dacă mai erau şi momente când îmi mai scăpau nişte observaţii de copil teribil pe seama mănuşilor puţin ofilite ale doamnei cutare sau a pantalonilor de nankin  prea scurţi şi prea strânşi pe picior ai vreunui domn oarecare, în timp ce melomania mea copilăroasă se îmbăta cu ariile de dans ale lui Pilodo, cu solouri de clarinet sau cu mozaicuri din ultima operă comică a lui Auber sau Grisar.

S-a întâmplat ca printre numeroşii copii aduşi aici de perechile căsătorite să se numere şi fiica mai mică a dlui Preşedinte al Tribunalului de primă instanţă care se numea L. Pe micuţa domnişoară o chema Mathilde. Putea să aibă vreo opt ani, pe când eu cred că intram pe şapte. Nu era frumoasă în felul în care sunt frumoase fetiţele de vârsta ei. Foarte blondă, de un blond aproape sălbatic,  aveaun păr  cu cârlionţi mărunţi ce încadra o faţă vivace, nişte ochi de aur brun, o piele acoperită de pistrui, care mi se păreau (aşa aveam eu impresia) nişte scântei aflate într-un necontenit du-te vino pe acest chip plămădit  parcă realmente din foc,  nişte buze groase, sănătoase şi bune, cu mers săltăreţ, trădând un fel de avânt necontenit, care îmi mergeau toate la inimă şi îmi stârneau deja simţurile. Am devenit îndată prieteni. Ce puteam să ne spunem? Nu ştiu, dar vorbeam mult unul cu altul atunci când nu ne jucam, ceea ce se întâmpla adeseori. Când unul dintre noi se întâmpla să întârzie (căci trebuie să mărturisesc că mă plăcea şi ea la fel de tare, pe legea mea!) începea o aşteptare nerăbdătoare, iar apoi, ce bucurie, cum mai alergam unul spre altul, cîte sărutări drăgăstoase şi lungi şi plescăitoare nu ne dădeam şi ne răsdădeam pe obraji. Uneori ne reproşam întârzierea, ne făceam mici scene, apăreau vagi umbre de gelozie atunci când un alt băiat sau o altă fetiţă se amesteca în jocurile noastre şi se bucura, din partea unuia a celuilalt de o primire prea călduroasă. Prietenia noastră, atât de la vedere, fusese remarcată şi stârnea un oarecare interes; ea îi amuza mai ales pe ofiţerii ce alcătuiau o bună parte a publicului care frecventa aceste concerte. „Paul şi Virginie” – spuneau comandanţii şi căpitanii ale căror gusturi rămăseseră clasice, în timp ce locoteneţii şi sublocotenenţii, mai citiţi şi cu instincte mai vii, ne spuneau însă zâmbind „Dafnis şi Chloe”. Până şi colonelul tatălui meu, care avea să ajungă mai târziu mareşalul Niel, se distra primul pe seama înflăcărărilor noastre copilăreşti, iar părinţii noştri, care nu le percepeau decât partea lor de naivitate şi de candoare încurajau din toată inima aceste relaţii gentile.

Doamnă despre care nu mai ştiu nimic de atâta vreme şi căreia îi ignor până şi numele actual, dacă aceste rânduri or să vă cadă vreodată sub ochi şi, având în vedere că numele meu nu vă este străin, cred, aşa cum nu-mi este nici mie străin numele de magistrat al tatălui dumneavoastră, veţi zâmbi cu complezenţă – nu-i aşa? – aşa cum fac martorii iubirilor noastre curate din copilărie şi aşa cum fac eu însumi în faţa acestor amintiri pline de prospeţime, care îşi păstrează încă parfumul nevinovat, revenind dintr-o dată în amintirea poetului, care ar dori – vai! – să aibă doar asemenea lucruri dulci şi sincere de povestit.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: