verlaine – confesiuni (5)

Ce să mai spun despre Metz? Pe legea mea, nu mare lucru în cele din urmă! Tata şi-a scris demisia şi, în ciuda unei scrisori foarte măgulitoare a coloneluluii Niel, şi-a menţinut-o, iar, după ce a fost acceptată, s-a decis  să ne mutăm la Paris. Am debarcat toţi trei într-un apartament mobilat din rue des Petites-Écuries, aşteptând să ne sosească, prin transportul de bagaje, mobilele destul de numeroase lăsate la Metz. Am luat o trăsură de la Gara de Est, care nu arăta ca acum; în faţa ei, de exemplu, în locul largii şi întinsei perspective actuale se întindeau un şir destul de sordid de case leproase şi nişte abominabile terenuri virane care ajungeau până la Sena, iar dincolo de acestea un labirint de străduţe înguste şi teribil de înghesuite, ce mi s-au părut deprimante. Eu îmi închipuiam un Paris clădit numai din aur şi perle fine, eu îmi construisem în minte un Bagdad sau un Visapour mult mai frumos decât fuseseră, evident, vreodată  aceste oraşe, căci imaginaţia copiilor este nesfârşită atunci când se pune pe treabă şi poate ajunge până la nebunie. Şi vedeam, eu, care veneam dintr-un oraş de o frumuseţe rece, de o izbitoare regularitate, cel puţin în părţile pe care apucasem să i le cunosc, o reţea de case foarte înalte, cu obloane grele, de un cenuşiu murdar pe faţadele de ipsos vopsit, pe care ploaia topise praful, formând  nişte pete verzui pe un fond de culoarea urinei. Geamurile trăsurii înguste, în care mirosea a pânză murdară şi a fân mucegăit, zăngăneau cumplit, iar roţile ei se hurducau pe pietrele de pavaj enorme şi neregulate, mai potrivite pentru ridicat baricade la vreme de răzmeriţă decât cu nivelul normal prescris de Administraţia Podurilor şi  Şoselelor. Teribil de dezamăgit, am început să plâng, iar când am fost luat la întrebări, nemaifiind atât de naiv ca înainte – credeam eu – acum când mi se spusese că am ajuns la vârsta discreţiei în sensul literal al cuvântului şi poate şi dintr-un fel de pudoare (zău, domnule, să găseşti Parisul urât e o neghiobie din partea unui băiat aşa mare!) am răspuns că mă dureau dinţii, ceea ce putea să treacă drept adevărat, deoarece împlinisem deja şapte ani, vârstă la care îţi cad dinţii de lapte şi îţi cresc alţii. Dar adevărul e că prima mea impresie despre Paris a fost neplăcută: un oraş urât, plin de noroi, cu cerul murdar, cu un miros fad, care plutea prin atmosferă, dezamăgitor pentru nările mele deprinse cu vânturile puternice şi proaspete ale Estului loren şi cu curenţii de aer salubri ai unui oraş construit în formă de eşichier.

A doua zi însă, trebuie să mărturisesc, am fost recompensat pentru dezamăgirea atât de cruntă pe care o resimţisem la sosire. Impresionantă plimbare într-adevăr, de la poarta Saint-Denis sau Saint-Martin (scuzaţi-mă, au trecut patruzeci şi trei de ani de atunci!) până la Madeleine! Puţine podoabe noi au alterat fizionomia atât de diversă, mai degrabă amuzantă decât grandioasă, a lui Boulevard de Paris, cu luminoasele-i furnicare de oameni, cu luxul, cu bogăţia, cu filosofia şi cu voioşia lui, false sau adevărate, adevărate sau false, dar intense, şi uşoare, şi libere. În 1851 n-am văzut, n-am perceput acolo decât aerul de amuzament, realmente ameţitor pentru un puşti de vârsta mea. Trăsurile, aşa numeroase, care nu făceau prea mult zgomot, trecătorii, în cea mai mare parte a timpului bine dispuşi, hoinărind, fumând, conversând cu glas tare – în provincie majoritatea oamenilor parcă îşi vorbesc la ureche – prăvăliile, o,  şi perechea de broaşte împăiate din vitrina unui „naturalist” de pe Bonne-Nouvelle!  firmele, o,  şi acest catren al unui peruchier de la poarta Saint-Martin, aşezat peste drum de locul unde peste patruzeci de ani  se va ridica Théâtre de la Renaissance:

„Uitaţi-vă ce suferinţă

La Absalom cel spânzurat

De păr. Scăpa cu uşurinţă

Dacă perucă-ar fi purtat.”

Aceste versuri, scrise sub un tablou cam sumar pictat, dar nu mai puţin impresionant pentru nişte ochi lipsiţi de prejudecăţi, cum erau ai mei pe vremea aceea, cred că sunt primele pe care le-am ştiut pe dinafară. În definitiv sunt mai bune decât multe altele, în jurul cărora s-a făcut şi se mai face încă zgomot.

După opt zile ne-au venit mobilele şi am emigrat în Batignolles, care era pe atunci cartierul preferat al militarilor în rezervă. Tata avea să-şi regăsească aici mulţi camarazi şi să lege prietenii noi în această clasă de oameni bravi şi demni, burghezi desăvârşiţi în felul lor, dar lipsiţi de frica şi de oroarea lui Homais şi Prudhomme. Din primul n-au nimic, iar dacă li s-ar întâmplă să folosească, prin cine ştie ce ghinion, limbajul celui de-ai doilea, ar fi foarte plauzibil să spună literalmente că cea mai frumoasă zi din viaţa lor a fost sabia.

Batignolles. Cu intrarea din rue Noilet (pe atunci Saint-Louis) nr 2, la etajul întâi, de unde patru ferestre dădeau către rue des Dames şi rue Lécluse. Rue Lécluse, unde aveam să locuiesc mai târziu în două rânduri, strada unde locuieşti şi tu, vechiul meu tovarăş Edmond  Lepelletier atunci când te plictiseşti de Chatou, în aceeaşi casă şi în acelaşi apartament unde ai văzut lumina zilei. „Să te naşti, să vieţuieşti şi să mori (cât mai târziu posibil) în aceeaşi casă!”  Bucurie de care nu  vor avea parte toţi şi, cu toate că nimic nu este imposibil, mi s-ar părea ciudat să trebuiască să mor, după ce am trăit acolo, e adevărat că puţin, dar am trăit în acea casă de pe rue Haute-Pierre, astăzi probabil Hoch Stein Strasse, care a fost martora venirii mele în această  lume.  Să asiste la primul meu pas şi în cealaltă mi s-ar părea de mirare, în ciuda oricăror proverbiale posibilităţi.

Am arătat că instrucţiunea mea în provincie nu fusese dintre cele mai rapide, progrese mai serioase urma să fac la Paris! Şi am fost dat ca extern la institutul W…, în rue Hélène, o foarte mică străduţă care ducea din rue Lemercier în bulevardul  Clichy, olim., ceea ce voia să însemne pe atunci  strada cea mare din Batignolles. Modestul pension mai există şi astăzi,iar când am fost să-l văd ultima oară pe maestrul Eugène Carrière în atelierul său din – vai! – rue Hégésippe Moreau, am revăzut printre barele verzi ale porţii, care lăsau lumina să treacă printre ele, curtea cu câteva rânduri de arbori nu atât de deşi încât să nu te poţi juca printre ei, încolo şi încoace, dintr-un colţ în celălalt, iar în fund peronul cu două rampe de fier, de unde, la o împărţire de premii, am recitat fabula Stejarul şi trestia, cu care m-am descurcat binişor , graţie unei rapidităţi poate puţin neclare a elocuţiei, care nu m-a trădat decât la ultimele versuri, greu de rostit repede, ia încercaţi şi dumneavoastră, care aveţi aerul că aţi vrea să zâmbiţi:

„Acela-al cărui creştet cu cerul e vecin

Şi-atinge cu piciorul al morţilor imperiu.”

Patronul era un domn demn de vreo cincizeci de ani, mărunt, spânatic, cu părul negru şi lung, separat în partea dreaptă printr-o cărare, cu pielea destul de bronzată, cu fruntea largă, cu nasul lung şi drept; semăna, dacă nu leit, cel puţin izbitor, cu  Victor Hugo, aşa cum era înfăţişat în litografiile de pe vremea aceea, un Victor Hugo-Dante şi nu acel Victor Hugo-Ribera, aşa cum e zugrăvit în vremea din urmă. Se căsătorise târziu şi avea o fetiţă care a murit în timp ce eram elev acolo şi a fost una din primele mele emoţii foarte puternice să-l văd plângând pe acest bărbat puternic, de care ne temeam puţin, cu toate că îl iubeam, noi, odrasle de familie, cu o educaţie sănătoasă, faţă de care arăta o atenţie şi o grijă cu adevărat părinteşti. Unul dintre colegii mei din rue Hélène a fost Carles des Perrières. Nu l-am mai revăzut niciodată din vremurile acelea preistorice. Fie să primească, odată cu aceste rânduri, salutul meu, de două ori confratern.

Crescusem. Ştiam acum să scriu şi să citesc. Îmi intraseră în cap cele patru operaţii şi aveam noţiuni de istorie şi geografie. Era vorba să fiu dat la liceu. Dar cariera mea şcolară a fost întârziată de două evenimente: boala destul de gravă pe care am contactat-o şi ziua de doi decembrie.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: