Arhivă pentru Iulie, 2017

verlaine – confesiuni (6)

Posted in Uncategorized on Iulie 29, 2017 by Octavian Soviany

Cronologiceşte, ar fi trebuit să scriu „ziua de doi decembrie şi boala” pentru a numi cele două obstacole provizorii care mi-au întârziat intrarea la liceu. Pofta de glorie, pe care o are orice scriitor demn cât de cât de acest nume m-a făcut însă să scriu invers, chiar fără voia mea, din nevoia de a-i da frazei o anumită rorunjime şi un final de efect. Vanitate – nu-i aşa? – chiţibuşuri şi chinezării. Dar ce e scris e bun scris! Dar pentru că într-o scriere ca asta ar trebui să prevaleze exactitatea, caracterul  punctual al faptelor, literalitatea lor, mi s-a părut necesar să revin, lăsând deoparte „frumuseţea” şi argumentele de stil, în favoarea ordinii stricte a evenimentelor. Să mă întorc însă la fondul povestirii!

De la o vreme încolo, atât la Metz cât şi la Paris, auzeam vorbindu-se despre nişte lucruri ce mi se păreau foarte plictisitoare şi am aflat mai târziu că era vorba despre politică. Ori de câte ori primeam vizita unor domni nu se discuta decât despre Adunarea Naţională, preşedinte, conflict, cavalerie uşoară, Munte, Elyseeni şi Roşii.  Se rosteau şi nume, rebarbative sau plictisitor de lungi: Gavaignac, Ledru-Rollin, a cărui revenire provoca teamă, domnul de Montalembert, de la care se aştepta mult, dar oare nu era prea de partea preoţilor? Toate astea se vor sfârşi cu o lovitură de stat, fie a lui Ludovic-Napoleon la Vincennes, fie a Adunării la Mazas, vor urma necunoscutul, alegerile, Revoluţia. Pentru mine asemenea discursuri frumoase erau deopotrivă, dar îmi spuneam totuşi, biet ignorant ce eram, că toate astea trebuie să fie importante, de vreme ce oamenii mari, şi mai ales tata, pe care îl priveam ca pe un zeu, se însufleţeau aşa, ba chiar începeau să strige, când vorbeau despre ele. Dar lucrurile acestea îmi rămâneau indiferente, în ciuda reflecţiilor mele asupra lor şi a răspunsurilor scurte şi la obiect pe care le dădea tata la întrebările mele sâcâitoare despre acest subiect:

-Tată, ce este preşedintele?

-Este şeful statului, micuţule.

-Şi ce este statul

-Ţara noastră. Franţa.

-Dar ce este o lovitură de sat?

Etc, etc, etc. Oare chiar nu înţelegeam nimic?

Probabil că nu, când într-o dimineaţă de iarnă, pe la ora zece, tata s-a întors dintr-o plimbare cu ziarele în mână, foarte agitat, el, care de obicei reuşea să-şi păstreze calmul, deşi avea o fire nervoasă, şi ne-a spus:

-Gata! S-a terminat!

-Ce e? –făcu mama, puţin îngrijorată de tonul lui exaltatat.

-Pe toţi dracii! Lovitura de stat! Astăzi Camera la Mazas. Mâine preşedintele la Tuileries. E foarte grav, dar lucrurile par să decurgă calm.

Nu înţelegeam cuvintele „lovitură de stat”, pe care tata, întrebat de nenumărate ori, n-a ştiut să-l explice pe înţelesul unui puşti de şapte ani; explicaţiile lui, logice şi pe potriva unei inteligenţe obişnuite, le-aş fi putut înţelege doar dacă aş fi ştiu ce sunt acelea Tuileries, Mazas şi mai ales Cameră. (Pe preşedinte îl văzusem deja, călare, îmbrăcat în general al Gărzii Naţionale şi bănuiam că e un fel de militar, căruia i se dădea o mare atenţie atunci când trecea.) Acum, când faptul fusese consumat, cuvintele „lovitură de stat” mă intrigară deodată tocmai prin actualitatea lor, aşa că mi-am formulat – pentru a câta oară? – întrebarea sâcâitoare, adăugându-i de data asta un adverb de timp, ce avea, în acelaşi timp, rol de conjuncţie şi de exclamaţie:

-Atunci, spune-mi te rog, tată: ce este o lovitură de stat?

Tata mi-a răspuns, pe bună dreptate:

-Mă plictiseşti. Asta nu te priveşte.  Du-te şi joacă-te.

A doua zi a fost vorba de oleacă de „rezistenţă”, de ceva răzmeriţe la Paris, repede reprimate, de mişcări insurecţionale în provincie în anumite departamente: Rhône, Nièvre (Rhône – îmi spuneam eu, nepierzând ocazia de a face puţină geografie – capitala la Lyon, semi-prefectură… Nièvre, capitala la Nevers, semi-prefectură… of, le cam uitasem!) dar toate cam semănau a făcătură, instigatorii au fost reţinuţi etc. În ziua următoare  calmul a fost restabilit, iar afacerile şi-au reluat cursul. Pe patru decembrie, pe o vreme mai degrabă uscată decât plăcută, mama m-a luat după dejun la o plimbare pe bulevarde.  Pe străzile din Batignolle pâna la bariera aflată atunci între străzile Amsterdam şi Clichy (puţin mai încoace de locul unde sunt aşezate acum marile magazine de noutăţi din Piaţa Clichy) nu era nimic care să amintească de revoluţie, nici măcar de o oarecare emoţie populară. Circulaţia pe trotuare şi prin mijlocul drumului, era aceeaşi, nici mai mare nici mai mică decât în zilele obişnuite. Afişele ce fuseseră lipite în ajun pe zidul cazarmei atrăgeau câţiva cititori, care nu-şi exteriorizau sentimentele. Pe străzile din Clichy şi din Chaussée d’Antin nu era nici urmă de agitaţie. Lumea îşi vedea de treburile ei. Nu se zăreau nici măcar acele grupuri  care se formează de obicei în Parisul cuprins de febră şi doritor de noutăţi. În Boulevard des Italiens o mulţime mai degrabă de curioşi decât de protestatari încurca pe jumătate trecerea şi se întindea până în  mijlocul drumului, care se umpluse în grupuri mai gălăgioase decât de obicei.  Caracteristica oarecum de consemnat  a acestei zile, care tocmai începea, erau, din loc loc îm loc, şirurile destul de lungi de oameni în general bine îmbrăcaţi, care mergeau în felurite direcţii, scandând nişte cuvinte pe care le auzeam atunci prima dată: „Măi răcane, şobolane!” şi care m-au amuzat atât de tare încât am început să le repet cu vocea mea stridentă de puşti. Mama, care se amuza şi ea, m-a făcut însă să tac repede, bănuind că e vorba de o lozincă revoluţionată. Am urcat apoi bulevardul Montmartre unde am dat peste aproape aceleaşi scene.

Nici aici atitudinea mulţimii nu avea ceva eminamente ostil, ba chiar şi glumele anti-louis-napoleoniene erau rare. Ceva mai încolo, la capătul bulevardului Poissonière, tumultul a crescut cu câteva tonuri, se cântau Marseieza şi Girondinii, se fluiera, bluzele grosolane se amestecau cu hainele elegante, şepcile cu pălăriile-cilindru. Erau puţine femei,iar cele care se aflau acolo cântau şi gesticulau cu o exaltare mai  puternică decât cea a bărbaţilor, care mă înfricoşa, aproape toate de condiţie modestă şi de o anumită vârstă. Nici urmă de grizete, de bonete cu panglici, de volane la fustă sau de sandale de pânză. Cele cu pălării şi cu botine dintr-o stofă mai fină erau şi cele mai pornite. Spectacolul mă neliniştea şi m-am lipit strâns de mama, care, socotind că locul ar putea deveni primejdios, m-a apucat tare de mână şi m-a dus înapoi spre Boulevard des Italiens, unde am regăsit bandele glumeţe şi batjocoritoare. Deodată s-a auzit un strigăt puternic: „Scapă cine poate!”, iar mulţimea a început să se refugieze în grabă spre Madeleine. Am fost purtaţi şi abătuţi din drum de această panică fără niciun motiv aparent. O mare prăvălie deschisă, foarte aproape de Robert Houdin, a fost invadată într-o clipă de un val de oameni în care ne aflam şi noi, iar vitrina a fost oblonită. Din semi-obscuritatea în care ne găseam, am putut percepe, timp de câteva minute, care ni s-au părut însă ore, strigăte puternice, galopada unor paşi fără număr, apoi se făcu linişte, o linişte absolută, la capătul a vreo douăsprezece minute, iar cineva a îndrăznit să deschidă uşa. Doar câţiva agenţi se plimbau încoace şi încolo pe trotuarul pustiu, iar după ce s-au arătat şi câţiva trecători, am socotit că putem să plecăm. Mama şi cu mine am trecut repede prin rue Drouot şi rue du Faubourg-Montmartre, pe care se grăbea multă lume, totuşi fără semne de panică, venită dinspre rue Notre-Dame-de-Lorette şi rue Fontaine-Saint-Georges, apoi am luat-o oblic pe rue Saint-Lazare, apoi am ajuns în rue Blanche, unde am fost martori la arestarea, de către nişte bărbaţi în bluze, ieşiţi dintr-un depozit de vin, a unui furgon condus de doi cavalerişti, care, văzând că orice rezistenţă este imposibilă şi inutilă, n-au întârziat să se dea jos. Nedorind să aflăm mai multe, ne-am întors în rue Saint-Louis fără să mai întâlnim nimic neobişnuit. Cei doi răcani de care am pomenit au fost singurii soldaţi pe care i-am văzut la această dată, foarte milităroasă, după unii martori, de patru decembrie, o mie opt sute cincizeci şi unu.

%d blogeri au apreciat asta: