Arhivă pentru August 1, 2017

verlaine – confesiuni (7)

Posted in Uncategorized on August 1, 2017 by Octavian Soviany

Nici până atunci, nici de atunci înainte n-am fost vreodată bolnav în adevăratul înţeles al cuvântului, dacă nu pun la socoteală reumatismul şi urmările lui, care mi-au adus multe neplăceri, m-au împiedicat de la treburi şi au făcut din mine, de zece ani încoace un fel de infirm pe picioarele lui, câteodată iute la mânie şi adesea descurajat. Dar se spune că, înainte de marea scadenţă, fiecare trebuie să plătească un tribut, sau o datorie, ca să vorbim mai modern. Aşadar într-o seară am făcut febră; nimic mai delicios decât un început de febră: e o stare volatilă, când ideile (nu mai ai, din fericire, gânduri propriu-zise!) se învârtejesc, legându-se între ele şi dezlegându-se fără încetare. Nu mai ştii unde te afli, dar ţi-e cât se poate de bine. E oarecum ca în acel moment ale beţiei când ai impresia că ai mai trăit o dată momentul de faţă  şi că nu faci decât să îl retrăieşti. Doar că de data aceasta senzaţia este atât de vagă încât nici nu mai este senzaţie, ci o mângâiere nedefinită, o bucurie a neantului, mai plăcută decât orice plenitudine. Aş putea umple un capitol, ba chiar un volum întreg dacă mi-aş propune să analizez această stare pe care n-am mai trăit-o decât atunci. Le-am împărtăşit  această schimbare a stării mele de sănătate părinţilor mei, care îşi dăduseră însă seama de ea – din pricină că îmi pierdusem pofta de mâncare, devenisem de o volubilitate neobişnuită, discursurile mele erau tot mai incoerente, iar pielea mea căpătase o fierbinţeală suspectă – şi întrucât începuseră să se îngrijoreze, m-am crezut în pericol de moarte şi  mi-am spus, ca un mic Ludovic al XIV-lea: „Nu e chiar aşa dureros să mori”. Apoi capul mi s-a îngreunat, venele au început să îmi ardă şi am căzut într-un somn  cu mii şi mii de vise care se terminau cu mii şi mii de treziri agitate. Pe scurt, boala, o febră a mucoaselor, s-a declarat violentă şi primejdioasă. Am căzut într-un delir puternic şi multiform: când râdeam, când suspinam, eram, rând pe rând, ba zăpăcit, ba raţional. Mi s-a povestit în legătură cu asta un episod destul de bizar: tabla înmulţirii şi lista departamentelor, cu capitalele şi subprefecturile lor, bestiile astea negre ale şcolarilor mici, se chirciseră, ca nişte himere, la  pieptul meu, care abia îşi mai trăgea răsuflarea şi reveneau ades în divagaţiile mele, unde se amestecau cu o altă sperietoare, sistemul metric, formând un amalgam care ar fi putut să fie amuzant în alte împrejurări. Astfel că, între două momente de somnolenţă întretăiate de cuvinte fără înţeles, mi se întâmpla să spun, de exemplu: „Cinci ori opt Saint-Briec, Lannion, Laudéac; Vendée, LaRoche-sur –Yon; deci, centi, mili, decametru, zece metri ori Poitiers, Châtellerault, Civray, Loudun,Montmorillon.”

Nesfârşitele îngrijiri m-au salvat; convalescenţa a decurs lent, la început dureroasă, apoi penibilă, imperioasă, nerădătoare, apoi calmă şi drăgăstoasă, în semn de răspuns la alinturile prudente cu care mă binecuvântase mama, pentru care, deoarece o văzusem sau mai curând o simţisem atât de bună, atât de devotată, veghindu-mă fără încetare în momentele de vârf ale crizei, am prins o nouă afecţiune. Ataşamentului meu naiv, poate chiar instinctiv cu care o înconjurasem până atunci, copleşind-o cu slăbiciunea şi ignoranţa mea, i-a urmat din momentul acela o dragoste filială, instinctivă şi ea, acea dragoste pe care, aşa cum obişnuiesc să spună oamenii de buna credinţă, o avem în sânge, dar raţionalizată într-un fel, chiar dacă în esenţa ei rămânea iraţională, recunoscătoare şi, mai mult decât atât, conştientă că poate fi capabilă, la rândul ei, de devotament şi susceptibilă de sacrificiu.Iar acest sentiment atotputernic şi dulce şi bun prin excelenţă se manifesta în primul rând printr-o obedienţă surâzâtoare, dar în fond atât de duioasă încât îmi provoca o dorinţă delicioasă de plâns. Nicio tisană nu era destul de amară, niciun medicament destul de neplăcut, pentru ca să le primesc, atunci când îmi erau oferite de mama, altfel decât cu un zâmbet, aş îndrăzni să spun de beatitudine, iar după ce m-am vindecat, am întâmpinat-o cu nişte îmbrăţişări strânse, cu nişte sărutări apăsate şi tandre, muiate de câteva lacrimi arzătoare, pe obraji şi pe mâini, care îmi răcoreau (o, cât de tare!) biata inimă de copil, încă atât de curată pe vremea aceea, şi, în fond, de atunci înainte (de câte ori îmi aduc aminte de mama)  îmi răcoresc biata inimă de bărbat nefericit din pricina greşelilor mele şi  din pricină  că n-o în am faţa ochilor mici măcar moartă, mai ales moartă,  aşa cum este acum. Dar nu, ea trăieşte în sufletul meu şi îi jur aici că fiul său trăieşte alături de ea, plânge la sânul ei, suferă pentru ea şi n-a existat niciun moment (nici chiar în toiul celor mai mari rătăciri sau mai curând slăbiciuni) fără să mă simt sub protecţia ei şi să-i aud tot timpul reproşurile şi încurajările.

-Acum, că micuţul s-a făcut bine şi nu mai e niciun pericol de dezordine sau de prădăciune – spuse într-o zi tata, care, la fel ca toată lumea pe vremea aceea, se temea de o răsturnare imediată şi de un război, de care ai noştri nu păreau scutiţi, dar nici ameninţaţi în asemenea răstimpuri foarte scurte – dacă l-am da la liceu? Ce spui, iepuroiule?

„Iepuroiul” – mie îi plăcea lui tata să-mi spună aşa – răspunse, fireşte, mândru că va avea un chipiu, o tunică şi de a face „studii”:

-Da, vreau.

Mama ar fi preferat un pension care să mă pregătească pentru liceu. Un pension era mai familial şi aş fi putut să mă bucur acolo de puţină paternitate (ea se gândea la maternitate) ‚împreună cu avantajele scolastice (oficiale, profitabile, practice – socotea ea) ale liceului.

În cele din urmă, s-a optat pentru un pension bun.

Adeseori, în timp ce mă plimbam cu ai mei, trecând pe rue Chaptal şi venind dinspre Batignolles remarcasem, aproape de intrare, pe stânga, un grilaj, în spatele căruia se putea zări o curte pavată cu un corp de clădiri, iar, în continuarea grilajului, prevăzut cu o portiţă îngustă, un perete lung, pe care erau nişte panouri mari şi negre de lemn, fixate în cuie aurite unde  stăteau scrise, cu litere de aur, feluritele învăţături care se puteau dobândi aici: „Pregătiri pentru şcolile speciale, bacalaureat, licenţă, învăţământ secundar şi primar, cursurile Liceului Bonaparte şi ale Colegiului Chaptal etc”. Deasupra grilajului era o firmă aşezată în lung, tot de lemn negru, pe care scria, tot cu litere de aur, dar ceva mai mari: „Institutul L.” Această faţadă pompoasă mă sedusese şi mi-am exprimat către părinţii mei dorinţa de a fi dat acolo, dorinţă care, după s-au căpătat nişte referinţe, mi-a fost satisfăcută.

Am fost aproape fericit când părinţii mei, care îmi promiseseră că vor veni des să mă vadă, m-au dus acolo. Patronul Institutului, ofiţer al Academiei, cavaler al Legiunii de Onoare, şi ceea ce pe vremea aceea dădea foarte bine, căpitan în garda naţională, trecută zdravăn prin ciur şi dârmon dupa 2 decembrie, era un bărbat înalt, destul de corpolent, complet ras, aşa cum se mai obişnuia încă pe atunci în burghezia mai acătări, care mi-a impus la început un oarecare respect. Vorbea cam sec, dar pe un ton sincer, fără să-şi facă reclamă. Vorbea despre şcoala lui ca despre o instituţie „bine cunoscută din tată în fiu”, care se putea mândri că dăduse câţiva oameni marcanţi şi remarcabili, ca de de exemplu domnul Sainte-Beuve. Apoi ne-a condus să vedem dormitoarele,  care, cu podeaua lor roşie, lustruită bine cu cu ceară,  cu pereţii lor, zugrăviţi în verde deschis, şi cu şirurile de paturi  albe, flancate fiecare de un scaun şi o comodă, nu mi s-au părut prea neprietenoase, şi sala de mese, prin care plutea un miros foarte dezagreabil de supă şi de legume. Pe pereţi erau nişte cartuşe pictate cu albastru şi înconjurate cu frunze de laur, în interiorul cărora se detaşau, albe, numele laureaţilor Concursului General. Cel al lui Sainte-Beuve era ultimul. Câteva locuri rămăseseră goale. „Şi numele fiului dumneavoastră va fi aici într-o zi.”  – spuse domnul L., pe un ton care mi se păru serios.

Vai, profeţia lui nu va fi să se adeverească.

%d blogeri au apreciat asta: