fragment de roman

Saltimbancii

Cu prilejul unor zile de sărbătoare, la marginea oraşului nostru poposeau pentru vreo două săptămâni saltimbancii.

O mulţime de corturi, barăci şi dughene împestriţa maidanul, unde, în zilele obişnuite erau ţinute târgurile de vite. Seara se aprindeau acolo lumini multicolore şi focuri de artificii la care plodăraia oraşului se uita cu gura căscată. Vântul aducea până în piaţa cea mare mirosul fripturilor grase de porc, condimentate din abundenţă cu cimbru şi al cârnăciorilor alsacieni. Strigătele voioase ale trompetelor şi tromboanelor se auzeau de la mare distanţă. Şi şiruri-şiruri de oameni se îndreptau într-acolo, atraşi ca nişte fluturi de noapte de luminile iarmarocului.

Circarii se arătau de obicei de două ori pe an: în duminica de Rusalii şi de Naşterea Sfintei Fecioare Maria.

De îndată ce pe maidanul de la marginea oraşului începeau să apară primele semne de forfotă, intram într-o stare de agitaţie. Părinţii mei trebuiau să mă ducă să văd iarmarocul. Tata o făcea cu dragă inimă, fiindcă îi plăceau şi lui petrecerile populare zgomotoase şi pline de voioşie, mama însă strâmba de fiecare dată din nas, căci avea oroare de înghesuială şi zgomot, de mirosurile vulgare. Nu-i plăceau nici oamenii din popor, cu apucăturile lor grosolane, nici zecile de milogi care se adunau la marginea iarmarocului, expunându-şi în văzul lumii infirmităţile. Ea adora lucrurile distinse, florile fără miros, bibelourile de porţelan fin, dantelele puţin îngălbenite de vreme. Nici Marie nu  părea acolo în largul ei.

În schimb eu mă simţeam ca peştele în apă în mijlocul acelei mulţimi voioase, puse pe sărbătoare, care îşi uita pentru câteva ceasuri grijile zilnice şi petrecea după voia ei. Deşi am de obicei aplecarea spre melancolie şi singurătate a saturnienilor, anumite influenţe fizice: o culoare, un sunet sau un miros îmi puteau răscoli simţurile pe neaşteptate, stârnindu-mi o stare de neastâmpăr. În asemenea momente, mişcările mele deveneau agitate, simţeam nevoia să alerg, să strig, să cânt, ba chiar să dansez. Iar în mijlocul iarmarocului aveam adesea asemenea clipe de frenezie, mai ales atunci când căscam ochii la căluşeii care se roteau nebuneşte, alcătuind un vârtej în care se amestecau toate culorile curcubeului, acompaniaţi de strigătele trompetelor şi de bătaia sacadată a tobelor. Pe crupele lor, servitoarele învoite pentru o seară,  bucătăresele, doicile grase, bonele, micile proletare, tinerele ţărănci dolofane venite de prin satele din apropiere chiuiau, râdeau, scoteau strigăte prefăcute de spaimă sau răspundeau cu vorbe în doi peri la glumele  militarilor. Laolaltă cu ele se roteau ucenicii şi calfele, soldaţii şi băieţii de prăvălie, câte o pălărie rătăcită de funcţionar. Şi toţi căscau ochii la fustele care se ridicau, lăsând la vedere picioare sănătoase,  obişnuite cu truda, slobozeau fluierături ascuţite, înjurau, hohoteau gros, le făceau semne obscene vecinelor lor. O beţie generală le cuprinsese pe toate aceste amazoane şi pe toţi aceşti călăreţi care nu aveau nevoie de pinteni cu care să-şi înţepe în coastă căluţii. Iar beţia lor li se transmitea şi privitorilor. Atunci când mă uitam la ei, simţeam şi eu, doar după câteva momente, nevoia să strig, să fluier şi să bat din picioare. Mama şi tata trebuiau să mă ia de acolo cu forţa.

Îi dădeam ocol iarmarocului fără să ne grăbim. Printre dughene forfoteau paiaţele cu feţele înnegrite, îmbrăcate în veşminte bălţate, care vindeau alune şi turtă dulce şi aruncau la tot pasul vorbe de duh. În faţa unei barăci, un  gigant cu musculatură herculeană şi frunte îngustă de maimuţoi, incerca să rupă, cu ochii ieşiţi din orbite, un lanţ gros de fier în faţa mulţimii de gură-cască. O acrobată în maiou roşu făcea, la intrarea circului, îndemânatice salturi mortale. Văzduhul vuia de strigătele vânzătorilor de îngheţată, limonadă rece şi acadele. Grătarele sfârâiau. Berea şi vinul curgea în valuri, iar din ospătării lărmuiau cântecele beţivilor. Trompetele şi tromboanele şuierau fără încetare. Şi pe un podium împodobit cu ghirlande, la lumina zecilor de lămpaşe, dănţuiau perechi leoarcă de transpiraţie. Demonul curiozităţii îşi înfigea pintenii în coastele mele ori de câte ori treceam prin faţa unui cort în care nu aveau voie să intre decât oamenii mari. În spatele unui gard mare de rogojini era amenajată o mică menajerie: doi urşi, un leu lihnit de foame, care începea să ragă ca din senin, acoperind pentru câteva momente cu răgetul său zgomotul iarmarocului. Papagali de toate culorile. Câteva maimuţe neruşinate ce îşi întorceau  şezuturile roşii şi pline de bube spre privitori. Tata se oprea totdeauna în faţa barăcii de tir, ca să-şi încerce îndemânarea. Îşi încărca puşca cu meticulozitate, ochea îndelung, apoi apăsa pe trăgaci. Alicele lui îşi nimereau totdeauna ţinta, făcându-mă să scot un strigăt de entuziasm şi să bat din palme cu voioşie.

Dar dintre toate minunăţiile iarmarocului cel mai mult îmi plăcea circul. Tata asuda până izbutea să cumpere patru bilete, pe care le rupea o paiaţă nostimă, cu o perucă aurie, a cărei coadă avea în vârf un fluture purpuriu. De pe umărul ei o maimuţică hazlie cerceta cu curiozitate mulţimea.

De fapt aşa-zisul circ, nu era de loc circ, ci o baracă de scânduri lungă şi prost aerisită, care semăna mai curând  cu o sală de teatru. Spectatorii stăteau pe nişte bănci grosolane de lemn, iar în faţa lor era o mică scenă, acoperită cu o cortină viu colorată. Aici era întotdeauna mare înghesuială. Venea nu numai fauna obişnuită a iarmarocului, iar alături de jupoanele asudate ale bonelor şi bonetele date pe spate ale soldaţilor, luau loc cupluri burgheze însoţite de o droaie de progenituri care spărgeau alune sau sugeau acadele. Mirosea a praf şi a transpiraţie.

Înainte de ridicarea cortinei, care de fiecare dată întârzia mult, fremătam din tot trupul  de nerăbdare. După câtva timp şi ceilalţi privitori începeau să dea semne de impacienţă, se auzeau tropăituri, sudalme şi fluierături . Abia după ce nervii noştri erau încordaţi, ca nişte strune gata să se rupă în orice moment,  perdeaua se ridica în sfârşit .

Apărea mai întâi o cântăreaţă voluminoasă, cu puf deasupra buzei  de sus, ce interpreta, acompaniată de acordurile săltăreţe ale unui acordeonist , nişte cuplete care erau socotite de mama nepotrivite pentru urechile unui copil şi o făceau pe Marie să roşească. Eu nu înţelegeam nimic din cupletele astea, dar mă distram de minune atunci când cântăreaţa îşi sălta fustele, făcând nişte paşi îndrăciţi de cancan şi arătându-şi până sus picioarele foarte păroase, căci cupletista era de fapt un bărbat.  Urmau strâmbăturile caraghioase ale paiaţelor cu zurgălăi la picioare, care îl fugăreau pe Paillasse, gonindu-l în culise cu picioare în fund, atunci când acesta îngenunchea în faţa cântăreţei, îi oferea un trandafir de hârtie şi încerca să-i sărute jartiera. Arlechin, bălţat ca un papagal, făcea sute de tumbe. Din faţa pudrată cu făină a lui Pierrot  izbucnea un nas lung şi portocaliu ca un morcov. Ochii lui străluceau ca nişte bile de fosfor în timp se plângea că nu poate dormi şi o ruga pe cupletista cea grasă, pe un ton plângăcios, însoţindu-şi cuvintele cu mime hazlii, să-i împrumute o lumânare. Femeia îl împingea cât colo, iar atunci Pierrot se repezea în sală şi scotea de sub pălăria tare a vreunui burghez o lumânare aprinsă.

După paiaţe, îi venea rândul fachirului, slab, aproape scheletic, căruia, prin pielea negricioasă, îi puteai număra coastele. Avea doar o legătură în jurul soldurilor şi un turban roşu pe cap. Îşi înfigea nişte andrele ascuţite în braţe şi în obraji, apoi lua o sabie lungă, pe care şi-o vâra în gâtlej, lăsându-i afară numai mânerul.

Scamatorul scotea dintr-o pălărie porumbei şi iepuri de casă, iar din nările unei spectatoare aşezate în primul rând o panglică roz, lungă de câteva braţe. Apoi intra în scenă un copilandru care aducea o tavă cu mai multe pahare. Iluzionistul  îşi agita atunci de câteva ori bagheta prin aer ,iar din vârful acesteia izbucnea un şuvoi de vin roşu cu care erau umplute paharele, ce se împărţeau pe urmă spectatorilor din primele rânduri.

Femeia-şarpe îşi făcea să foşnească inelele şi ne povestea că se născuse într-o pădure americană. În timp ce vorbea, trăgea cu sete dintr-o ţigară pe care o avea înfiptă în colţul buzelor şi slobozea pe gură nişte cercuri de fum perfect rotunde. Numărul ei alterna cu acela al femeii-păianjen.

Pe urmă, intra în scenă, condus de lesă de o domnişoară care purta o pălărie melon şi un costum bărbătesc, câinele socotitor. Domnişoara ne spunea că Pluto ştie să facă adunări sau scăderi cu orice numere de la unu până la douăzeci. Pe scenă erau aşezate în cerc nişte cartoane mari, cu numere scrise pe ele. Orice privitor avea voie să-i ceară câinelui să facă o socoteală. Acesta începea să alerge în jurul cartoanelor şi, după ce le ocolea de mai mai multe ori, dibuia fără greş, spre mirarea şi hazul spectatorilor, cartonul cu rezultatul exact. Se pricepea la adunări şi scăderi mai bine decât mulţi dintre elevii domnişoarei Fauchereau.

Unul dintre numerele pe care le aşteptam cu nerăbdare era acela al acrobatei.  Apărea pe scenă într-un maiou mulat pe corp, care îi evidenţia sânii mici, şoldurile generoase şi şezutul rotund şi îi lăsă coapsele la vedere. Mişcările ei erau pline de siguranţă. Făcea cu repeziciune nişte rostogoliri ample de la un capăt la altul al scenei, încremenea stând în cap timp de multe secunde, apoi se agăţa de o bară şi începea să se rotească în jurul acesteia ca o morişcă. Numărul ei se încheia întotdeauna cu câteva salturi mortale. O urmăream cu sufletul la gură, nu-mi puteam lua ochii de la coapsele ei puternice, îi mâncam din ochi trupul mlădiu şi totodată vânjos, simţeam o furnicătură în partea de jos a pântecelui, iar cocoşelul meu  micuţ începea din senin să se întărească. Acestea au fost primele mele erecţii.

Ultimul care urca pe  scenă era totdeauna hipnotizatorul. Avea ca parteneră o fată slăbuţă, cu mişcări adormite, îmbrăcată sumar. Se aşezau faţă în faţă. Din culise erau aduse trei săbii, pe care nişte ajutoare le înfigeau în orificiile unui fel de suport special pregătit peste asta. Sub privirea hipnotizatorului, care îi străpungeau parcă ochii, fata înţepenea. Atunci hipnotizatorul o lua în braţe şi o culca, ţeapănă ca o bucată de lemn, pe mânerele celor trei săbii: o sabie la picioare, alta la mijloc, iar a treia la cap şi făcea deasupra ei câteva pase magnetice. Pe urmă scotea prima sabie, apoi pe a doua. Iar fata rămânea, cu corpul perfect întins şi perfect rigid, sprijinită doar de sabia de la cap,vreme de mai bine de un minut. După care, în aplauzele privitorilor, cortina cobora încet, iar luminile începeau să se stingă.

În momentul acela, treceam brusc de la starea de exaltare de până atunci la o tristeţe apăsătoare. După ce am mai crescut am înţeles şi pricina acestei tristeţi: orice spectacol este pătruns de melancolia propriei sale efemerităţi. În vreme ce operele poeţilor, ale pictorilor şi sculptorilor, ca şi acelea ale muzicienilor,  se bucură de o viaţă lungă, care uneori poate să dureze cât eternitatea, soarta artiştilor care dau un spectacol este mult mai ingrată. Indiferent dacă sunt societari ai Comediei Franceze, actori acoperiţi de glorie sau simpli circari, creaţia lor este condamnată să dureze doar o singură seară. Iar după  ce mi-am dat seama de acest lucru n-am mai putut să privesc la ghiduşiile saltimbancilor decât cu tristeţe. Şi n-am să uit niciodată chipul unui Pierrot pe care l-am văzut într-un rând într-una din acele margini ale Parisului care au înfăţişarea dezolantă a cimitirelor. Am avut atunci senzaţia că stau faţă în faţă cu o fantomă. Cămaşa lui albă părea un giulgiu,iar mânecile ei largi băteau aerul ca nişte aripi de bufniţă. Avea gura schimonosită de o strâmbătură oribilă, ca şi cum tocmai ar fi văzut cine ştie apariţie înspăimântătoare. Faţa pudrată părea total golit de sânge. Ochii, înfundaţi în adâncul capului, păreau două gropi, în care se aprindeau din când în când luminiţe de putregai. Şi nu încerca să-şi atragă simpatia spectatorilor, dimpotrivă, se uita la ei cu o ură nedisimulată.

Nu mi-am putut reţine o tresărire de spaimă. Aveam impresia că mă văd pe mine însumi într-o oglindă.

Spectacolele de circ din copilărie se terminau totdeauna seara târziu. Între timp, iarmarocul îşi schimbase înfăţişarea. Grătarele nu mai sfârâiau. Prin ospătării mai rămăseseră doar beţivii cei mai  înrăiţi, sub privirea morocănoasă a birtaşului care voia să închidă. La căluşei se anunţa ultima tură. Muzicanţii  obosiseră, trompetele şi tobele păreau lipsite de vlagă, căluţii de lemn se roteau şi ei parcă mai încet, extenuaţi de truda de peste zi. Întors cu spatele spre noi, lângă stâlpul pentru încercatul puterii, vomita un  beţiv.  Pe lângă noi se furişau umbrele unor perechi clandestine, care urmau să se piardă în tufanii înalţi care împrejmuiau iarmarocul. Cerul era plin de steluţe strălucitoare, se lăsase răcoarea, iar vântul aducea dinspre Mosella un miros de nămol şi de papură putredă. De o parte şi de alta străzilor se înşirau ferestre întunecate. Burtăverzimea oraşului se dusese de mult la culcare.

La întoarcerea din iarmaroc simţeam totdeauna pe cerul gurii un gust de leşie şi mi se părea că am o povară pe umerii. Cădeam, de cum treceam pragul camerei mele, într-un somn greu, cu vise confuze în care se amestecau giumbuşlucurile paiaţelor şi coapsele puternice ale acrobatei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: