verlaine – confesiuni (8)

Voi aborda acum o perioadă foarte interesantă – cel puţin după mine – dar extrem de greu de descris, cu toate amănuntele, cu toate nuanţele aproape infitezimale, care au în ochii mei o importanţă deosebită, chiar dacă au fost puerile la început, pentru a deveni pe urmă adolescente, iar atunci când e vorba de adolescenţa mea, parcă diavolul însuşi şi-ar povesti adolescenţa. Această relatare sinceră şi cât mai puţin edulcorată a feluritelor mele începuturi nu se va desfăşura fără anumite lungi ocolişuri prin forul meu interior şi fără câteva mari concesii făcute stilului autobiografic, dar titlul mă obligă la asta, de vreme ce, în fruntea acestor „note” mi s-a cam impus unul care sună ca un avertisment, aşa că, pe urmele lui Rousseau (l-aş invoca şi pe Sfântul Augustin, care poate că ar binevoi în unele momente să-mi călăuzească pana, vai, atât de profană şi atât de nevrednică) voi încerca să spun numai adevărul adevărat despre puştiul care am fost de la şase la şaisprezece ani.

Nu trebuie să vă aşteptaţi totuşi la cine ştie ce orori, ci doar la la o scrupulozitate temperată, dar poate că şi asta este deja  prea mult.

Încă din ziua intrării mele la pension,  ca din instinct, sau, mai degrabă, doar din instinct, am avut oroare, nu frică, oroare, nu de sala de studiu, cu pupitrele sale negre şi cu mirosul ei terestru şi nu numai, nu de catedra, revopsită de sute de ori în galben-cafeniu şi cojită de sute de ori, de la care ne domina cu stângăcie un pedagog, pe care îl detestam toţi şi era, în consecinţă nedrept şi plin de ranchiună (un băiat sărac, poet sau student, care, din pricina săraciei ajunsese un pedagog conştiincios şi feroce), detestabil în orice caz, nu de decorul, trist pentru un copil în ciuda noutăţii sale (Ludovic al XVII-lea la Temple), ci frică şi oroare de colegii deja disciplinaţi – ar trebui să spun indisciplinaţi! – care profitau de cea mai mică ocazie pentru a face vacarm, între două momente de linişte, prea servile pentru a fi luate de bune, în care, cu mâinile duse la umeri sau ascunse pe sub pupitre, dovedeau un zel extrem pentru studiul comun, doi câte doi, al unui text pe care trebuiau să-l recite imediat sau să-l pregătească pentru a doua zi, când avea de mers la Liceul Bonaparte sau la Colegiul Chaptal, de care se spunea că depinde Institutul nostru.

Pe deasupra, deoarece am fost dus la pension pe la ora patru după-amiază, când orele celor mici, numite elementare, erau în plină desfăşurare şi nu trebuiau deranjate, m-au plasat în camera de studiu a celor de 12-14 sau 15 ani care reveniseră de la Bonaparte (cei de la Chaptal aveau o altă cameră de studiu); la elevii din această categorie exista obiceiul ca,  atunci când erau pedepsiţi, să scrie, drept pensum, un fel de dictare, citită din carte, cu pauze mari între cuvinte de către unul din cei sancţionaţi, cu glas tare şi întrucâtva pe ritmul acelor exerciţii care se fac la şcoala primară: „B, A, ba, Baba; B, É, bé, Bébé”.  În ziua aceea textul era luat din Telemac, din capitolul în care se povesteşte despre coborârea în infern a fiului lui Ulise, iar băiatul care fusese pus să dicteze, unul dintre cei mai mari din sala de studiu, înzestrat cu o voce bărbătească groasă, de care  sunt aşa mândri flăcăiandri la pubertate, îşi forţa încă şi mai mult glasul şi, cu intenţia limpede de a-l scoate din pepeni pe pedagog, îşi scanda dictarea cu furie. Era iarnă; patru lămpi suspendate, prevăzute cu abajururi metalice, aruncau pe cele patru mese negre din sală o lumină dură, care făcea umbrele de pe pereţi încă şi mai sumbre, încă şi mai înspăimâtătoare pentru ochii mei de copil,  neobişnuit  cu asemenea lucruri neprietenoase. Glasul acela teribil îi tot dădea înainte: „Phlageton, geton, Radamante, damante etc” şi vă asigur că era foarte impresionant. Era chiar prea mult pentu prima zi şi împresia mea neplăcută a fost atât de puternică, încât mi-a fost foarte greu să-mi stăpânesc nevoia de plâns.

Un clopoţel a anunţat ora cinei.  Ne-au încolonat doi câte doi, pe mine cu un băiat cam de talia mea, care, pe drumul destul de lung până în sala de mese, nu mi-a adresat niciun cuvânt, dar s-a întors de mai multe ori spre unul dintre colegii care veneau în  urma noastră, spunându-i nici prea tare nici prea încet ceva care era evident despre mine, dar pe care nu-l puteam distinge limpede din cauza zgomotului de paşi, ce se târau sau săltau pe drumul pavat, urmat de şirul lung de şcolari, puteam însă bănui, pe drept cuvânt, că era ceva mai mult sau puţin răutăcios, dacă nu de-a dreptul răuvoitor.

În sala de mese, despre care am vorbit deja, erau trei mese lungi, cea ale elevilor mari la mijloc, a celor mijlocii şi a celor mici, printre care mă număram şi eu, la dreapta şi la stânga, apoi mai era şi masa pedagogilor, mai mică, aşezată într-un colţ, la intrare, faţă în faţă cu uşa bucătăriei. Toate patru erau de marmură neagră şi nu aveau feţe de mese. Înainte să ne aşezăm, pedagogul principal, căruia i se spunea, aşa cum cred că se mai întâmplă şi astăzi în instituţiile de felul acela, „domnul inspector” spuse Benedicite, tradus într-o franceză care răpea toată frumuseţea cuvintelor latineşti. Astfel prologul, care deşi e atât de concis are aşa multe subînţelesuri – Benedicite, Domine – a fost înlocuit printr-un simplu semn al crucii: „În numele Tatălui etc”, după care a urmat, foarte plat: „Binecuvântează, Doamne, hrana pe care o vom lua”  în locul cordialului şi parcă tangibilului Nos et ea quae sumus sumpturi bedenicat dextra Christi.

E adevărat că această rugăciune era la îndemâna şcolarilor (deşi unii dintre ei urmau clase de retorică sau chiar erau „filosofi”) dar citiţi-l mai bine pe Chateuabriand în legătură cu nevoia pentru sufletul omenesc de a folosi, în relaţia  lui cu puterile cereşti, un limbaj  misterios în care să fie prezente, dincolo de preamărire şi  suplicaţie, ce nu reprezintă de altfel decât nişte accesorii, nevoile pe care şi le ignoră până  şi el.

Din acest motiv, chiar şi protestanţii englezi folosesc în slujbele lor religioase, atât de de frumoase încât aproape că par catolice (mai puţin, bine înţeles, cordialitatea, intimitatea şi devoţiunea filială)  limba  cea veche de pe timpul Elisabetei şi de dinaintea ei, aproape, dacă nu chiar în întregime, de neînţeles pentru credincioşii obişnuiţi, care, din pricina asta, nu psalmodiază la biserică mai puţin eficient pentru mântuirea lor şi spun dimineaţă şi seara la căpătâiul patului lor Pater-ul şi Credo-ul folosind exact aceleaşi cuvinte ca şi cei dintâi puritani.

S-a servit supa, cât de mediocră în comparaţie cu consomeurile părinteşti, urmată de rasolul, atât de fad pe cât era de delicioasă carnea de vită de acasă, împănată cu slănină şi însoţită de alaiul divin de legume numit pot-au-feu, veni apoi  fasolea roşie, care nu semăna defel cu fiertura moale şi albă, cu condimente dulci şi puternice, servită la masa părinţilor mei. Iar ca desert doar un măr, nu calvi, nu renette, ci  unul amărât  şi necopt (Ah, deserturile din – cum se numea pe atunci – rue Saint-Louis-des-Batignolles!). Şi amestecul acela de apă şi vin din totuşi atât de frumosul pahar de argint, pe care era gravat un V şi un 5 frumos (numărul meu)!; vin – un cuvânt prea pretenţios, care nu şi-ar fi meritat nici măcar numele de apă înroşită, băutura aceea, mai rea decât apa  călduţă, în comparaţie cu degetul de vin bun care-mi era oferit acasă, la dejun după desert şi după supă la cină! Era prea mult! Aceste impresii gastronomice, adăugate celor din lugubra sală de studiu şi din timpul acelei dictări sinistre, mi-au arătat ce am de făcut.

Şi profitând, la întoarcerea în sala de studiu, de faptul că poarta fusese deschisă pentru plecarea externilor şi de confuzia creată de această plecare, care se întretăia cu întoarcerea internilor de la sala de mese – am fugit.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: