verlaine – confesiuni (9)

Acest salt în necunoscutul străzii şi al serii – al unui sărman băieţaş speriat că s-a pomenit fără părinţi – s-a înfăptuit cu uşurinţa cu care sunt înfăptuite toate marile decizii şi într-un chip atât de fericit, fără niciun obstacol sau altceva de felul ăsta, încât am rămas pentru un moment zăpăcit. Apoi m-am orientat de îndată… nu aveam de făcut decât un sfert de oră de la pension până acasă. Marea problemă era însă că urma să dau ochii cu părinţii mei; toate micile reguli pe care le deprinsesem până atunci se agitau în conştiinţa mea fragedă, destul de liniştită totuşi, mai degrabă sub forma unor scrupule. Judecam cam aşa: „Hai să vedem. Tata şi mama m-au dat la pension spre binele meu. Ştiau prea bine de ce au procedat aşa. Ar fi trebuit să mai aştept şi să mai rămân puţin. Mâine ar fi venit să mă vadă cu siguranţă.

N-am făcut bine. Or să fie îngrijoraţi. Şi ce va spune conducătorul pensionului?” Această ultimă consideraţiune, atât de naivă în definitiv, iscată din mintea copilului speriat şi răsfăţat care eram pe vremea aceea, mă obseda cel mai tare, pentru că, de fapt, eram sigur că voi fi iertat de părinţii, care – aşa cum simţeam, fără să conştientizez pe deplin – vor vedea în asta mai curând o dovadă de dragoste filială decât instinctul de a regăsi o locuinţă plăcută şi confortabilă, socotindu-mă un căţeluş credincios şi nu o pisică mânată pur şi simplu doar de obişnuinţă. De fapt eram puţin si una si alta.

Am luat-o prin urmare la goană spre casă pe drumul cel mai scurt. Tata mă scosese adeseori la plimbare prin locurile acelea din cartierele Vintimille şi Notre-Dame-de-Lorette. Şi prin ceaţa care începea să se lase şi prin lumina apoasă a becurilor cu gaz, încă destul de primitive, din câte îmi amintesc, pe vremea aceea, care s-a scurs incredibil de repede, am alergat cu toată iuţeala de care erau în stare picioruşele mele, pe care nu le-ar fi putut opri nici măcar un torent, nici măcar un incendiu, fară să mă sinchisesc de trecătorii neatenţi, de altfel puţin numeroşi şi nici de înfăţişarea mea neobişnuită, căci eram cu capul gol (frumoasa mea caschetă, cu borurile largi, cu un mic cozoroc şi cu un pompon de mătase în partea stângă, rămăsese în sala de studii) şi cu părul zburlit din pricina alergării.

Am ajuns în sfârşit, traversând dintr-un salt vestibulul de la prima scară, unde portarul – un spaniol cu al cărui fiu construisem odinioară mici bisericuţe în ziua de Corpus Christi  şi aprinsesem focuri de artificii în miniatură – portarul aşadar, văzându-mă, a strigat: „ Bună seara, domnule Paul, unde alergaţi aşa cu capul gol?”

Eu însă aveam altceva mai bun de spus şi făcut decât să-i răspund; m-am târât într-un suflet până la primul etaj, care era „al nostru”, şi am smucit de cordonul soneriei, în timp ce inima îmi tot bătea şi bătea…  Servitoarea îmi deschise, scoase un „Ah!” şi se pregătea să mă anunţe, când am împins-o la o parte şi mai degrabă m-am prăbuşit decât am intrat în sufrageria mare şi întunecoasă unde tocmai se lua cina. Am căzut în braţele mamei, apoi în cele ale tatălui meu şi ale verişoarei mele Elisa şi ale vărului meu,Victor, fratele ei mărunţel, îndesat, cu mustăţile răsucite şi încălţat (de altfel şi asta era) ca „Vânătorul de la Vincennes” şi, câine sau pisică, am reuşit să mă fac bine primit.

În ochii lor, nu prea surprinşi, în braţele lor, care s-au întins de îndată spre mine şi mi-au cuprins gâtul, în sărutările lungi şi duioase ale mamei şi verişoarei, în cele vioaie şi aspre ale tatălui şi ale vărului meu, am citit înţelegerea, dacă nu chiar o anumită aprobare  nemărturisită. Iar eu am izbucnit într-un plâns alintat, explicând motivele pentru care fugisem şi care au fost de îndată admise, apoi am răspuns cu buzele şi cu dinţii la întrebarea „Ţi-e foame?”, savurând excelenta supă cu tapioca, puiul fraged, nu mai ştiu ce legume şi ce desert şi sorbind cu delicii degetul de vin bun şi curat (seara nu se servea cafea, considerându-se că aceasta strică somnul), care au fost înghiţite toate, mai mult decât cu prietenie. Convins totuşi că greşisem, am promis că mă voi lăsa  condus din nou la internat a doua zi după-amiază şi  am mers să mă culc pentru ultima oră până la vacanţa de Paşte, în pătuţul meu, în care am dormit cu pumnii strânşi.

A doua zi, m-am purtat ca un om de onoare şi mi-am respectat promisiunea. Vărul meu şi-a luat sarcina de a mă duce înapoi la internat, de-a-i explica patronului cum au stat lucrurile şi de a prezenta scuze pentru fuga mea din ajun.

Pe drum m-a sfătuit să mă port ca un un bărbat şi să mă consider puţin ca la regiment. Ce dracu! Doar aparţineam unei familii de militari! Aşa cum el (care, ca vechi sergent, fusese în Algeria, şi avea să fie reangajat de două ori, pentru campaniile din Italia şi din Mexic) se obişnuise cu viaţa de regiment, trebuia să mă obişnuiesc şi eu cu viaţa de colegiu. O să-mi fac prieteni, dacă voi dovedi un caracter bun, totuşi nu din cale afară de bun. Să nu-i las pe glumeţi să-şi râdă de mine, la nevoie să mă bat o dată sau de două ori, apoi totul va merge ca pe roate etc., etc.

Vorbea atât de bine încât m-am întors aproape bucuros  în „coşmelia” (cuvânt pe care urma să-l învăţ chiar în ziua aceea) de unde fugisem atât de necăjit cu o zi în urmă. De altfel eram foarte mândru de însoţitorul meu trecut prin botezul focului, cu faţa lui bronzată, cu barbişonul lui stufos care începuse să încărunţească şi în uniforma lui sobră, la fel de populară atunci ca şi acum.

Aşa cum e lesne de ghicit, s-a trecut cu uşurinţă peste mica mea escapadă şi eram vesel, cu inima uşoară şi plin de intenţii bune atunci când domnul L, m-a prezentat profesorului de la clasa elementară, în care urma să stau un an, înainte de a intra în rândul elevilor pe care pensionul îi trimitea la liceu, pe atunci la Bonaparte, pe urmă la Condorcet, după ce trecuseră între timp pe la Fontanes.

În mediul acela, care mi se potrivea perfect, alcătuit din băieţi de seama mea, aparţinând unor familii burgheze, cei mai mulţi politicoşi şi timizi, m-am adaptat repede şi m-am simţit în curând bine, dar, tot aşa cum popoarele fericite sunt lipsite de istorie, trecerea mea de un an prin această clasă liniştită, cu recreaţiile ei ce se desfăşurau într-o curte specială unde eram mai uşor de supravegheat, nu mi-a lăsat  amintiri. Degeaba scotocesc prin memorie, nu găsesc nimic legat de această epocă îndepărtată, absolut nimic, dau de o eclipsă totală, nu descopăr niciun fapt, oricât de puţin demn de a fi consemnat în această trecere în revistă, mai degrabă minuţioase, a unei vieţii bogate de altminteri în cele mai felurite nuanţe.

O să-mi reiau istorisirea din momentul când au avut loc, simultan, prima comuniune şi intrarea mea la liceu.

Eram duşi să ascultăm liturghia într-o biserică de lemn, situată pe la mijlocul străzii, o construcţie provizorie, ridicată în aşteptarea  edificării, peste drum de Chaussée d’Antin, a elegantei Trinité, pe care o cunoaşteţi. Pentru catehism erau duşi în rue de Douai – aproape de scuarul Vintimille, pe atunci închis publicului şi împodobit cu o statuie de marmură albă a lui Napoleon I, care a avut parte într-o noapte de o aventură urât mirositoare – într-o capelă acum dispărută, sau cel puţin aşa cred.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: