verlaine – confesiuni (10)

Erau urâte şi biserica şi capela; una – cu coloane romano-gotice pictate spălăcit în roz şi verde-deschis, cu altarul romano-gotic zugrăvit în aceleaşi culori, cu altarele laterale foarte mici, sărăcăcioase şi pline de pretenţii în acelaşi timp, cu vitralii de Épinal de duzină, cu pereţii acoperiţi de pete verzui şi roşiaitice de mucegai, pictaţi cu culori de proastă calitate şi cu un Drum al Crucii semnat… rue Bonaparte; cealaltă – cu un Drum al Crucii semnat … rue Saint-Sulpice, cu stranele, cu altarul şi cu amvonul ei vopsite, de bine de rău, într-un galben de culoarea urinei, cu tavanul ei aproape ca unul de apartament şi cu pretenţiile ei mizerabile de confort: un scaun de rugăciune tapisat cu catifea vişinie pentru mămici şi câteva scaune de paie pentru tătici şi pentru feţele bisericeşti, dornici să asiste cu toţii, mămici, tătici şi feţe bisericeşti, la lecţiile spirituale pe care le primeau progeniturile lor şi iubiţii lor enoriaşi, care, în afară de câţiva puştani cum eram eu pe vremea aceea – o spun nu din modestie, ci cu toată îndreptăţirea – în întregime sau doar pe jumătate neştiutori în ceea ce priveşte „păcatul cel ruşinos” şi „viciul cel necurat”, erau nişte ştrengari deja vicioşi, pe jumătate ofiliţi la doisprezece ani, ironici şi necredincioşi, care cântau „Dacă crezi că mă iubeşti” pe melodia lui „Pogoară-te, Duhule Sfânt”.

Biserica şi capela erau urâte, iar puştimea care venea la catehism şi în mijlocul căreia eu eram încă neştiutor şi naiv, jalnică şi odioasă în cea mai mare parte a ei.

Cât despre catehizare, ce pot să spun? Era aproape la fel ca liturghia pe care o ascultam duminica dis-de-dimineaţă, în biserica improvizată din rue Clichy, înghesuiţi în colţul unde era baptistierul: corectă, seacă şi nu prea lungă.

Nu era destul, cel puţin pentru mine, care – insist – fusesem crescut fără fanatism, de nişte părinţi ce, fără a fi bigoţi, nutreau o credinţă care depăşea ceea ce este considerat  „rezonabil” în mediile burgheze şi aveau intuiţia frumuseţii şi a adevăratului înţeles al învăţăţăturii creştine, mai cu seamă catolice, pentru mine, care, după o perioadă de rătăciri de tot felul şi de greşeli cumplite, am ajuns, într-o zi fericită şi nefericită în acelaşi timp, să-mi răspândesc sufletul convertit în versuri pe care unii le-au găsit remarcabile.

Şi prima mea comuniune a fost „bună”. Am simţit atunci pentru prima dată aceea senzaţie aproape fizică, pe care o încearcă cei ce primesc eucharistia, a prezenţei absolut reale a lui Dumnezeu, atunci când te apropii cu sinceritate de sacrament. Eşti consacrat, Dumnezeu este acolo, în carnea şi în sângele nostru. Scepticii spun că această senzaţie este iscată de credinţă, cu ajutorul imaginaţiei. Nu. Indiferenţa necredincioşilor, răceala celor ce nu cred îndeajuns, atunci când se apropie totuşi de Sfintele Taine, este efectul păcatului lor, pedeapsa temporală a sacrilegiului.

Spovedania mea generală fusese scrupuloasă. Îmi amintesc că m-am învinuit de furt, deoarece primisem întâmplător, într-o prăvălie din rue des Dames, două imagini de un golagan în loc de una singură. Şi oare nu aveam dreptate?

Or, în după-amiaza celei mai fericite zile din viaţa mea – după cum obişnuia să spună Napoleon I – după ce am fost confirmat de mâna nefericitului episcop Sibour, care urma să fie ucis peste un timp de mâna unui preot catehirisit, fusesem invitat de mama unui coleg de catehism la o ceaşcă de ceai şi, cum se întâmplase ca răposatul ei soţ să fi slujit în artilerie, aceasta mi-a spus: „De vreme ce domnul, tatăl dumneavoastră, este căpitan de geniu în retragere, trebuie să se fi cunoscut cu sărmanul meu soţ la Şcoala Politehnică”. Iar eu, deşi ştiam că tata era fiul unui notar şi fusese el însuşi ajutor de notar până la şaisprezece ani, când se înrolase pentru campania din Franţa şi a fost repede înaintat la gradul de ofiţer, într-un corp unde a putut dobândi aceleaşi cunoştinţe ca şi la şcoală, am răspuns „Cu siguranţă că da.” Această minciună urâtă, grosolană şi prostească m-am apăsat o vreme; după care, pentru a isprăvi cu opiniile mele religioase de pe vremea aceea (Ce mizerie! Un copil de doar doispreceze, apoi treisprezece ani!), în anul următor, când a trebuit să mă cuminec din nou, împreună cu alte puşlamale de treisprezece ani, o repet intenţionat, am refuzat să mă spovedesc.

Vedeţi prea bine că noi, cei de atunci, nu ne deosebeam prea mult de tinerii liberi cugetători din ziua de astăzi.

Să lăsăm însă deoparte toate astea, pentru a reveni la ele poate mai târziu, căci puteau fi şi au şi fost îndreptate peste ceva ani şi încă într-un chip memorabil.

Ziua intrării mele la liceu a urmat-o îndeaproape pe cea a primei comuniuni. Mai puţin solemnă, nu a fost mai puţin importantă. Gândiţi-vă, era vorba să fiu licean, „să studiez”, să ajung în anii mijlocii de la pension. Pensionul avea o uniformă, asemănătoare  cu cea a liceelor cu internat, iar patronul dorea s-o purtăm atunci când mergeam la liceu (chiar dacă acesta nu avea).

Ne duceam acolo de două ori pe zi (mai puţin în zilele de joi şi duminică). Parcă văd cum, formând un şir lung, coboram rue Blanche, străbăteam rue Saint-Lazare şi ne amestecam în forfota şcolărească de la capătul dinspre nord al străzii Caumartin, care ne ducea spre intrarea „monumentală”, situată între două fântâni, nu mai puţin „monumentale”, împodobite cu capete de leu demne de cele ale Institutului, care ar fi trebuit, ca şi învăţaţii lor confraţi, să scuipe sau, dacă vă place mai mult, să vomite apă necontenit, dar erau de cele mai multe ori secate.

Am fost repartizat într-a şaptea, la părintele Robert, un om în vârstă, iute ca fulgerul şi straşnic în pedepse. Pe atunci profesorii purtau robă şi tocă, iar rugăciunile de la începutul şi sfârşitul orelor, anunţate de toba pe care o bătea în curte un băiat căruia i se spunea, cel puţin pe vremea mea (oare de ce?) Suce-Mèche, erau spuse în latină: „Veni, Sancte Spiritus… Sub tuum…”

Am început, aşa cum aveam să şi termin, plin de zel şi nu fără succes, prin a fi un „codaş”, termen nefericit, cu un înţeles larg, mai mult complezent decât rebarbativ, şi n-am fost cruţat câtuşi de puţin de pedepsele excelentului nostru profesor. Latina mă mai amuza puţin, dar matematica (o, acea regulă de trei, pe care acum o înţeleg chiar mai puţin decât atunci, chiar dacă gândesc o idee mai bine), dar istoria (câte date!), dar geografia (câte denumiri!) mă plictiseau cumplit.

Primul din clasă, un căpăţânos ciufulit şi răutăcios, a fost tot timpul domnul Marins Sépet. Eu eram al douăzeci şi cincelea sau al treizecelea din treizeci şi cinci.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: