fragment de roman

Am descins în Gara de Est într-o după-amiază posomorâtă de toamnă târzie. Ploua mărunt. Ne-am pierdut în mulţimea care se îngrămădea spre ieşire. Aveam impresia că pătrunsesem dintr-o dată într-o altă lume, care nu avea câtuşi de puţin înfăţişarea unui oraş feeric, nu era nici un Bagdad, nici un Visapour, aşa cum mă  lăsaseră să cred poveştile lui Marie. Mirosea a cărbuni, iar prin aerul stătut, anevoie de respirat, şuieratul ascuţit al locomotivelor se amesteca cu strigătele hamalilor şi cu rumoarea mulţimii, care se agita în toate direcţiile, ca un enorm animal cu capul tăiat. Faţada negricioasă a gării, pe care se depusese parcă o pulbere fină de cărbune, semăna cu cea a unei închisori. În piaţeta din faţa ei, vălurea o mare de umbrele, de sub care se desluşeau, pe ici pe colo, chipuri gălbejite, frunţi terne, buze decolorate şi schimosite de ură.

Tata a găsit cu greu o trăsură. Era o vechitură hodorogită, în care mirosea a fân mucegăit şi a piele murdară. Prin crăpăturile caroseriei, vântul şi ploaia pătrundeau în interior. Îmi era frig. M-am zgribulit între mama şi Marie, care s-au grăbit să mă acopere cu un pled, şi am început să privesc pe fereastră priveliştea dezolantă a străzilor pariziene.

Începuse să se însereze.   Am apucat-o mai întâi pe un fel de şosea, mărginită de case înalte şi sumbre, cu zidurile mâncate parcă de lepră, între care se întindeau  mohorâte terenuri virane, pe care puteai vedea, din loc în loc, silueta de cărămidă a unei clădiri în construcţie. Apoi trăsura a pătruns într-un labirint de străduţe întortocheate, prin care caii izbuteau să înainteze cu greu, alegându-se cu sudalmele vizitiului şi cu câte-o lovitură violentă de bici, ce îmi îngheţa sângele. Aceleaşi case înalte, cu faţade galbene, pătate cu verde din pricina ploilor care le roseseră tencuiala, aceleaşi ganguri sinistre prin care şuiera vântul, aceleaşi geamuri murdare prin care lumina zilei părea să pătrundă cu greu.  Treceam prin faţa unor dughene mizere: brutării şi măcelării, magazine sărăcăcioase de îmbrăcăminte la mâna a doua, prăvălii prăfuite de vechituri, depozite de vinuri din care răzbătea lărmuiala împleticită a băutorilor de profesie.

Nu mai voiam să văd şi să aud nimic. Descopeream un  oraş mult mai urât decât Metzul, ros de mizerie şi de murdărie. Mi-am înfundat capul în umărul lui Marie şi am început să plâng în hohote, spre spaima mamei, care a început  să-mi pipăie fruntea îngrijorată şi să rostească în şoaptă cuvintele unei rugăciuni. La întrebările ei neliniştite am răspuns că mă dor îngrozitor dinţii şi că vreau să ne întorceam deîndată la Metz.

Ah, Metzul, cu aerul său curat şi cu arhitectura lui simetrică, Metzul căruia i-am dus neîncetat dorul şi pe care nu-l voi mai revedea niciodată, Metzul, acest oraş  eroic şi tragic, care, după câteva lupte neînfricate, nu a putut fi ocupat de prusaci decât în urma unei trădări abominabile, Metzul, oraşul în care am locuit doar până la şapte ani, dar unde mi-am trăit primele experienţe de viaţă esenţiale şi care mi-a intrat pentru totdeauna în sânge.

Mă visez şi acum de multe ori străbătând străzile sale prietenoase, de mână cu mama şi cu Marie, hoinărind cu Yvette prin luncile Mosellei, privind forfota burtăverzimii de pe esplanadă şi paradele viitorilor sublocotenenţi, jucându-mă cu soldaţii de plumb pe covorul din salonul din faţă.

La Metz locuisem într-o casă adevărată, apartamentul mobilat din rue des Petites-Écuries, la care ne-a condus tata, mi s-a părut doar un adăpost insalubru. Am fost întâmpinaţi de o femeie în vârstă, cu pomeţii ieşiţi, cu buzele uscăţive şi cu faţa plină de zbârcituri. Era Marthe, noua noastră menajeră, despre care ar fi puţine cuvinte bune de spus. Ne-a introdus într-o sufragerie înaltă şi friguroasă, tapetată într-un galben murdar, culoarea aceea care poate fi întâlnită adeseori pe pereţii jilavi ai gangurilor pariziene precum şi la pisicile fără stăpân. Perdelele şi covorul aveau aceeaşi culoare. Singurele mobile erau o masă lungă, cu tăblia de marmură neagră, patru scaune şi un bufet greoi de mahon, cu geamuri nu prea curate, prin care se întrezăreau câteva  mormane de castroane şi farfurii.

Aici am avut parte de prima mea cină pariziană, pe care am înghiţit-o cu noduri, lăsând mai bine de jumătate în farfurie. O supă subţire şi fără gust, prin care pluteau câteva bucăţele de morcov, o bucată de rasol  rece de vită, care mirosea tare a seu, un pateu, puţină brânză şi câteva fructe, pe care Mathe ni le punea în faţă parcă în duşmănie. Numai tata, obişnuit cu mâncarea proastă de regiment, a mâncat tot. Mama şi Marie şi-au lăsat, ca şi mine, farfuriile neatinse aproape. Ţin minte că m-am ridicat de la masă  pe jumătate flămând, iar izul rânced de seu îmi venea pe gât, provocându-mi o senzaţie de dezgust neplăcută.

Imediat după aceea am fost dus la culcare. În camera ce-mi fusese destinată (cea mai puţin friguroasă din toate – după cum s-a grăbit mama să mă încredinţeze) nu se găseau decât un pat mare, cu perdele cafenii, un scaun şi o măsuţă de toaletă. Într-un mic şemineu ardea un foc sărăcăcios de cărbuni, care arunca reflexe portocalii pe pereţii golaşi. Eram cumplit de dezamăgit şi îmi venea iarăşi să plâng. Mama a observat. Şi a încercat să mă consoleze, spunându-mi că nu vom locui în casa aceea decât câteva zile, urma să ne mutăm în curând într-o  locuinţă frumoasă din cartierul Batignolles, unde vor fi aduse toate mobilele noastre de la Metz, şi totul va fi exact ca  înainte. I-am aruncat o privire în care strecurasem probabil, fără voia mea, o picătură de ură. N-o credeam. Era pentru prima dată în viaţa mea când o bănuiam de minciună. Dar oare nu ea se închidea cu tata în dormitor, ca să facă tot felul de lucruri necuviincioase? Fusesem un prost că nu dădusem crezare de la bun început destăinuirilor lui Philippe Magot.

Am petrecut o noapte agitată. Duşumeaua trosnea. Patul uriaş, în care mă pierdeam parcă, în mijlocul unei mulţimi de perne şi de învelitori, îmi dădea o senzaţie de disconfort şi scotea un scârţâit lugubru ori de câte ori mă răsuceam în el. Era cald, prea cald chiar şi pentru un friguros ca mine, pe care îl apuca durerea de oase la cel mai mic semn de frig sau de umezeală. M-am zvârcolit mult, m-am răsucit până spre dimineaţă de pe o parte pe alta, străduindu-mă să nu mă gândesc la nimic şi am reuşit să adorm abia când lumina cenuşie a zorilor începuse să se strecoare printre perdele.

Când m-am trezit, aproape de prânz, camera era inundată de un soare strălucitor şi părea ceva mai prietenoasă.

-Ei, iepuroiule, îţi place Parisul? – m-a întrebat tata la micul dejun. Se încăpăţâna să-mi spună şi acum „iepuroiule” sau „micuţule” şi nu voia să-mi zică nici în ruptul capului Lelian, aşa cum mă botezase Yvette şi aşa cum aşteptam de atunci să-mi spună toată lumea.

-Metzul e mai frumos – am mârâit eu cu o voce ursuză.

Tata zâmbi:

-După ce o să faci astăzi o plimbare pe bulevarde, o să-ţi schimbi cu siguranţă părerea – făcu el şi clipi ştrengăreşte spre mama, care mă anunţă că în ziua acea avea de gând să-mi arate Parisul adevărat, Parisul cu comorile şi minunăţiile sale, Parisul cu care niciun alt oraş de pe faţa pământului nu se poate lua la întrecere.

Am bâiguit că mă simt încă obosit în urma călătoriei lungi din ajun, că mă dor picioarele, că voi putea cunoaşte foarte bine Parisul şi în zilele următoare, dar a fost în zadar. Mama era convinsă că aveam nevoie de o plimbare frumoasă prin aer liber. Trebuia să profităm de timpul bun de afară, căci în noiembrie la Paris asemenea zile însorite sunt rare.

A trebuit să mă las îmbrăcat cu hainele mele cele mai bune şi să ies la plimbare, deşi nutream convingerea că văzusem deja tot ce era de văzut. E adevărat că nici ideea de a petrece o zi întreagă în apartamentul acela neprimitor din rue des Petites-Écuries nu mi se părea prea fericită.

Afară era o zi rece şi însorită, iar Parisul strălucea ca un foc mare de artificii. Am luat-o pe rue des Petites-Écuries şi ne-am îndreptat  spre Porte Saint-Denis. Am străbătut sfios, alături de mama şi  de Marie ceea ce oamenii numeau pe vremea aceea „bulevardul Parisului”,  de la Porte Saint-Martin până la Madeleine. Mi s-a părea că şi însoţitoarele mele erau cuprinse de o uşoară emoţie, mai ales mama, care a rămas toată viaţa o provincială, iar furnicarul vieţii pariziene îi provoca nişte senzaţii pe cât de noi, pe atât de intense, ce supuneau nervii ei delicaţi la mici suplicii, din care nu lipsea însă o anumită picătură de voluptate. Parcă o văd şi acum, într-o elegantă pelerină albastră, pe care n-o îmbracă la Metz decât  în ocazii cu totul speciale, păşind ca pe vârful picioarelor , aruncând din când în când priviri uşor derutate spre mulţimea care tălăzuia dinspre  Porte Saint-Denis  spre Poissonière sau oprindu-se îndelung în faţa vitrinelor ticsite cu vaporoase rochii de seară, cu haine de blană, cu bijuterii care, în bătaia soarelui, aruncau reflexe de toate culorile, cu pălării după  ultima modă, cu suluri grele de mătase şi catifea, cu bucăţi de brocard brodate cu aur, cu mănuşi şi cu evantaie. În faţa acestei opulenţe, pe care Parisul o etala cu neruşinarea unei cocote, obrajii i se colorau în trandafiriu, iar în ochii ei păreau să se aprindă nişte scântei, aceleaşi scântei care se puteau desluşi şi în privirile albastre ale lui Marie.

Bulevardele pe care le-am străbătut erau mai largi decât toate străzile pe care le văzusem până atunci, străjuite de o parte şi de cealaltă de clădiri mari şi impunătoare, mai mari şi mai impunătoare – trebuia să recunosc – decât cele din Metz. Mă uitam la ele cu o admiraţie amestecată cu ciudă. Dar ceea ce m-a izbit cel mai puternic a fost gălăgia. Era mai întâi zgomotul  trăsurilor: zeci, sute de trăsuri de toate felurile, de la simplele trăsuri de piaţă la caleştile aristocratice, care se deplasau fără grabă, cu un fel de demnitate solemnă, ostentându-şi portierele pictate cu blazoane şi lăsând să se întrevadă uneori, printre perdelele trase pe jumătate, vreun chip visător de femeie sau figura vreunui bărbat posac şi posomorât, care părea că se întoarce de la o înmormântare. Erau apoi strigătele vânzătorilor de ziare. Şi era mai ales rumoarea mulţimii care împânzea trotuarele şi se agita în toate direcţiile. Am constatat cu stupoare că, în timp ce la Metz lumea vorbea în şoaptă pe stradă, aici trecătorii, care arătau toţi foarte bine dispuşi, conversau cu glas tare, râdeau, fumau, se opreau formând mici grupuri gălăgioase în care se spuneau glume sau se comentau ultimele zvonuri mondene. Găseam că toată larma asta are ceva necuviincios, aproape obscen, şi am ajuns repede la concluzia că parizienii sunt nişte oameni lipsiţi de pudoare. Şi am simţit faţă de ei de la bun început o anumită  repulsie.

Dacă vitrinele magazinelor pentru femei, în faţa cărora mama şi Marie zăboveau minute în şir şi nu se dezlipeau de acolo decât la semnele mele de nerăbdare, nu-mi stârneau cine ştie ce interes, au fost altele însă pe lângă care n-am putut trece cu indiferenţă. Îmi amintesc şi acum de vitrina unui „naturalist” în care erau expuse câteva animale împăiate, printre care o uriaşă broască râioasă, ce-şi bulbuca la mine ochii de sticlă cu duşmănie şi mi-a adus aminte de porecla pe care mi-o dăduse Philippe Magot.  Apoi o vitrină mare, căptuşită cu catifea neagră, în care erau expuse nişte instrumente stranii, a căror întrebuinţare îmi era în cea mai mare parte necunoscută şi care, în bătaia puternică a soarelui păreau nişte bijuterii de argint. Erau acolo fel de fel de cuţitaşe şi foarfeci cu vârfurile drepte, curbe sau îndoite în unghi, linguri cu marginile ascuţite, fierăstraie neobişnuite, dălţi, cleşti de toate formele şi mărimile, pensete cu sau fără dinţi, ace drepte sau îndoite, cârlige şi alte (aşa cum am aflat mai târziu de mama) instrumente chirurgicale, care nu semănau cu niciunul din obiectele cunoscute de mine şi  la care mă uitam cu o vie curiozitate, fascinat, fără doar şi poate de ciudăţenia lor. O altă vitrină în faţa căreia am zăbovit ceva mai mult decât şi-ar fi dorit însoţitoarele mele  era ticsită cu mâini şi picioare de lemn. Antebraţe sau braţe întregi, gambe sau picioare care ajungeau până la şold, prevăzute cu curele, cu arcuri, iar, unele dintre ele, cu mecanisme complicate cărora nu le înţelegeam rostul şi care, poate  tocmai din pricina asta, mi se păreau cele mai atrăgătoare. Mama a trebuit să  mă smulgă de acolo aproape cu forţa.

Dar cea mai impresionantă dintre toate, o vitrină a cărei imagine m-a urmărit multă vreme şi la care nu mă pot gândi nici acum fără o uşoară înfiorare, a fost vitrina  unui peruchier de pe lângă Porte Saint-Martin. Era plină de capete omeneşti. Capete de bărbaţi şi de femei coafate cu peruci de toate culorile. Capete de ceară lucrate cu o măiestrie atât de neobişnuită încât la început le-am luat drept capete adevărate şi am strâns-o pe mama cu groază de mână. Am crezut că sunt capete de ghilotinaţi.

Vă întrebaţi poate ce putea să ştie despre ghilotină un copil de doar şapte ani, pe care părinţii îl crescuseră ca pe o plantă de seră, ascunzându-i cu grijă toate aspectele mai puţin idilice ale existenţei. Din nefericire ştiam mai multe decât s-ar fi cuvenit să ştiu şi asta datorită în primul doamnei Bertrand, de care mi se leagă atâtea amintiri neplăcute din copilărie.

Cu câteva luni înainte de plecarea noastră la Paris, în Piaţa Comediei din Metz fusese decapitat ucigaşul unei bătrâne. Am aflat asta cu totul întâmplător, cu ocazia unei vizite a doamnei colonel, care asistase la execuţie (femeile sunt de obicei amatoare de asemenea spectacole) şi a socotit de cuviinţă să le împărtăşească obişnuitelor vizitatoare ale mamei – ce se adunau în salonul cel mic – toate amănuntele sinistre ale supliciului, fără să se sinchisească prea tare că eram şi eu prezent.

Detaliile pe care le-am auzit atunci nu mi s-au şters nici acum din memorie. Am parcă şi acum în faţa ochilor (trebuie să recunosc că doamna Bertrand era o bună povestitoare) figura palidă a condamnatului cu mâinile şi picioarele legate fedeleş, dus aproape pe sus la ghilotină de două ajutoare ale călăului şi însoţit de preotul închisorii ce îi lipea din când în când de buze  un crucifix, favoriţii stufoşi, pălăria melon şi redingota neagră a executorului, căderea cuţitului, bulboana mare de sânge, capul tăiat pe care unul din asistenţi îl ţinea de urechi şi-l arăta curioşilor.

Ghilotina mi-a populat după aceea multă vreme coşmarurile (deşi nu ştiu nici acum foarte exact cum arată în realitate o ghilotină), iar umbra ei m-a urmărit de-a lungul anilor ca o fatalitate. În mai multe rânduri, pornirile mele criminale, care mă cuprind pe neaşteptate în toiul vreunei beţii, m-au condus până aproape de picioarele eşafodului. Sunt convins că numai printr-un miracol al Sfintei Fecioare glonţul cu care am vrut să-l omor pe Maxime nu i-a produs decât o rană superficială. Justiţia omenească nu m-a pedepsit decât cu închisoarea, dar aştept cu nelinişte judecata lui Dumnezeu în faţa căreia păcatul cu gândul e deopotrivă cu păcatul cu fapta.

Iar cunoştinţa mea timpurie cu ghilotina (chiar dacă doar prin mijlocirea unei poveşti) mă tulbură şi mă îngrozeşte. Oare n-a fost un avertisment? Dacă vreuna din faptele mele nesăbuite mă va duce în cele din urmă la crimă? Dacă braţul ocrotitor al Sfintei Fecioare nu va mai fi de data asta acolo, iar glonţul meu o să-şi nimerească ţinta din plin? Dacă în loc să fiu hărăzit gloriei, aşa cum îmi place să cred uneori, sunt hărăzit de fapt eşafodului? Am descoperit că în străfundurile sale sufletul meu e plin de monştri oribili.

N-am putut privi prea mult capetele din vitrina peruchierului, care mi se părea că clipesc din ochi şi îşi strâmbă buzele de ceară la mine. Mi-am dus mâinile la ochi, m-am agăţat de pelerina albastră a mamei şi am rugat-o să plecăm cât mai repede de acolo.

Am mai hoinărit după aceea o vreme. Începuse să se înnopteze. S-au aprins  becurile cu gaz, a căror lumină spectrală mi se părea că are ceva neliniştitor. Iar felinarele roşii ale unui omnibuz care gonea dinspre Madeleine spre Piaţa Bastiliei mi-au stârnit o nouă înfiorare de groază.

La fel ca în ziua precedentă, Parisul îmi apărea drept un oraş de coşmar în care îmi doream să nu fi călcat niciodată şi pe care îl detest şi acum, când am ajuns să-i cunosc toate tainiţele şi locurile de pierzanie. Sunt sigur că atmosfera lui apăsătoare, cerurile lui scunde şi pâclele sale înecăcioase otrăvesc lent şi provoacă o descompunere a sufletului care e mai rea decât moartea. Iar parizienii sunt probabil cei mai nefericiţi oameni de pe faţa pământului.

 

Anunțuri

Un răspuns to “fragment de roman”

  1. Mi-a plăcut mult.

    Vă felicit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: