un neoclasic: duiliu zamfirescu

Perspectiva  spiritului  neoclasic este evidentă în poezia lui Duiliu Zamfirescu, care plasa de la bun început actul poetic, anunțând acorduri din lirica târzie a lui Pillat, sub tutela emblematică a Minervei: Ah! Ajută-mă acuma, tu, Minervă înțeleaptă,/Să găsesc, între atâtea lucruri nouă ce mă mint,/Drumul către Salamina și navarcul ce așteaptă/Să mă ducă la Megara, Eleusis și Corint .//Lasă-mă să vin la tine, lume plină de parfumuri,/Ce răsai din timpul classic ce mi-a fost atât de drag;/Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,/Să mă-mbăt de armonia limbii din Areopag.//Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,/născătorul de iluzii, de dureri și poezii,/Astfel cum îl vrea Sofocle, răsturnând o-mpărăție/Și putând să locuiască pe obraji trandafirii (Pe Acropole). Instalată sub patronajul zeiței cu coif, contemplația constituie anamnesis în sensul platonic al termenului, înseamnă revenirea într-o lume a modelelor ideale, a paradigmelor estetice pe care se fundamentează orice idee de artă. Monumentele de pe Acropole figurând într-o asemenea ordine de idei, forma turnată în piatră a cugetării omenești și, în ultimă instanță, a omului însuși: Ah! și cum durerea lumii mă prindea în gheara-i rece,/La priveliștea acestei, unice în univers,/Protestări a omenirii contra timpului ce trece,/Monument al cărui nume sunător e ca un vers.//Căci așa e, totul piere ca o umilă scânteie;/Jocuri, timp, filosofie; mâna care te făcu;/Timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panateene;//Totul piere și se schimbă, neclintic ești numai tu.//Tu, ca toate, ești în lume din substanță pieritoare,/Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;/Tu ești toată poezia omenirii gânditoare/Scrisă într-un bloc de albă marmură de Pentelic. Antropocentrică, precum a oricărui spirit clasic și fundamentată pe axioma că omul e măsura tuturor lucrurilor, pledând subiacent pentru măsură și echilibru, viziunea lui Duiliu Zamfirescu e antimetafizică, îi refuză poeziei orice pretenție de oracol al absolutului, instalând-o între orizonturile omenescului și artisticului. Că este așa o dovedește un text cu ambiții de artă poetică și cu accente antiromantice și antieminesciene, intitulat Luceafăr, unde colcăie spaima de marile goluri cosmice, formulându-se un ideal estetic bazat pe principiul seninătății și al măsurii. Aici vocea departelui nu mai răsună ispititor ca la Eminescu, ci persuasiv, pedagogic aproape, zădărnicind orice tentativă de salt dincolo de fruntariile omenescului: De vin, și tot vin, și tot scapăr/Din razele mele curate,/Eu fug și încerc să mă apăr/De groază de singurătate.//Tu nu știi ce crudă menire/E dată luminii supreme;/A merge pe nemărginire/În curgere goală de vreme.//Pe când tu c-un deget în pagini/Stai pacinic la umbra pădurii,/Și mintea ți-o pierzi în imagini/De zmei, de povești și lemurii.//Tu poți mângâia din privire/Sclipirea luminelor mele,/Și când eu mă sting, prin gândire/Tu poți zămisli alte stele.//Tu ai o putere în tine/Ce rumpe izvodul a toate,/La toți voitoare de bine/Și dulce cât nu se mai poate.//Deci lasă-ți deprinsul de-/a geme/Și dorul de bolta cerească,/Că nu e iertat să blesteme/Aceia ce pot să iubească. Poezia, așa cum o înțelegea Duiliu Zamfirescu, se întemeiează pe limbajul plastic al formelor ce decurge din clasicismul greco-latin și, în spiritul acestuia, poetul cioplește, cu o mână destul de sigură, sculpturi animaliere pline de masivitate, în care descoperă simboluri ale unei poezii antice, poate virgiliene: De-a pururi trist în mijlocul câmpiei,/Voinicul bou privește înainte,/Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,/Ca un simbol antic al poeziei./Și parc-ar vrea să spună prin cuvinte/Că a rămas el paznicul moșiei,/Căci toți s-au dus în lumea veșniciei, /Iar Lațiul e-o țară de morminte//Trec norii, trec spre asfințit de seară,/Înveșmântând senina lui tăcere/Într/un mister de umbră călătoare.//El pleacă trist să cate mângâiere,/Urmând pe jos un șir lung de ccoare,/Ce cântă-n zbor o notă de durere (Boul). Plecând de aici, în poezia lui Duiliu Zamfirescu vor fi recurente imaginile feminității statuare, care sugerează cariatida: Ușor se mișcă tânâra fecioară/Purtându-și trupul drept ca o făclie,/Cu amforele vine de la vie/Și vine must, ca-n vremi de-odinioară.//Copilă albă, vina ta să fie/De te-o-ntâlni Polifem, bunăoară;/Cum mâinile-ți sunt prinse de ulcioară,/Ca să-ți sărute benghiul din bărbie.//Dar ea zâmbește. Colțurile gurii/S-ascund hoțiș în gingașe gropițe/Iar ochii vineți iau culoarea murii.//Și iată-l, el, încununat de vițe/Că-i sare-n drum. Pe pajiștea pădurii/În urma lor, culcate-s romanițe. (Culcate-s romanițe). Ca la orice poet clasic, imaginile sunt plastice, sculpturale; poetul cântă acum zăpada, care constituie un pretext pentru memorabile arpegii imagistice în basorelief: Frigul, scriitor pe geamuri,/Cu zăpezile se joacă/Și le schimbă-n promoroacă,/Atârnând ciucuri de ramuri (Ianuarie). Prezentă și la Cerna, imaginea stropilor ce erodează peretele greu de calcar, e strâns legată de vocația sculpturală a clasicismului și poate fi privită ca o expresie metaforică a actului poetic ce implică voința de separație și purificare: În fund de peșteri picură de veacuri/Tăcute lacrimi, ce mereu le mână/Spre albele, misterioase lacuri,/Și ddin adâncul lor răsar fântână (Preludiu). Perfect izomorfe cu această curățare, efilare, îndepărtare a materialității prea grosiere, pe care le implică un atare mod de elaborare a imaginii poetice sunt, la Duiliu Zamfirescu, imaginile de zbor. Orice zbor reprezintă aici dacă nu o dematerializare, atunci o purificare, o ridicare a substanței la ipostazele sale subtile. Mai mult decât pasărea, fluturele sugerează starea angelică a corporalității, procesul de sublimare pe care îl presupune orice mișcare ascensională: Fluture, fluture, fluture./Aripa vântul ți-o scuture,/Craiule tânăr al florilor,/Crainic al zorilor.//Dau pentru clipa-ți ușarnică/Toată viața mea harnică;/Dau pentru leagănul vântului/Tronul pământului.//Du-mă prin lunci unde soarele,/Bând dimineața izvoarele,/Merge nuntaș -iar tu – ginere/Florilor tinere (Fluture!).  Dintr-o asemenea perspectivă, aerul reprezintă materia cathartică prin excelență; orice scufundare în acest element, considerat de Bachelard substanța însăși a schemei ascensionale, înseamnă o limpezire și o purificare. În ipostaza lui dinamică, el e vântul care asigură nu doar echilibrul termic al universului fizic, ci atenuează totodată răbufnirile paroxistice de instinctualitate, păstrează temperatura optimă a vieții, având efecte răcoritoare benefice: Plecată cu capul pe albe genunche,/Fecioara cu ochi liniștit/Din apa curată adună mănunche/De ramuri de tei înflorit,//O rază de soare furiș se coboară/Și lung o sărută pe gât/Iar dorul deschide în gând de fecioară/O poartă pe-un camp de urât.//Cu raza cea caldă vin șiruri nebune,/Videnii cu aripi de fluturi/Ce cad din lumină pe genele-i brune/Ca ploaia din crengi ce le scuturi.//Atunci de pe dealuri, văzând-o că-i goală,/Și soarele prea arzător/Un vând se adună. Din lanuri se scoală?Și pleacă încet spre izvor.//El părul ei moale cu vinete unde?Ușor i-l desprinde de sus./Și-ntreaga-i ființă în păr i-o ascunde/Și trece grăbit spre apus (Plecată cu capul).

Actul poetic reprezintă el însuși, așa cum spuneam,o trecere de la grosier la subtil; el înseamnă o răcire a pulsiunilor vitale, dar și o stilizare a realului, care se convertește, ca în poezia pastorală a secolului alXVIII-lea, într-o succesiune de scene mitologice sau bucolice, proiectate pe fundalul peisajelor clasice sau italice: Jos la Tivoli sub tei/Cupido cu ochii galeși/Și-a spart amfora de-un stei/Și-a plecat plângând în cale-și.//Dar în calea lui venea/Sfânta Vinere cea albă,/Pe la brâu cu o nuia/Iar pe poale cu o nalbă./Măi băiete, iar te-am prins/Întinzând curse la fete!/Ți-ai spart amfora-ntradins!…/A, să mi te tund de plete.//Însă el, prinzând din fugă/Haina mă-sei de un fald,/Drăgălaș îi zice: / Slugă!/Tunde-mă că tot mi-e cald.//Apoi, tupilat de vine/Se piti sub un măslin,/Unde, sus, bătea măsline/Lidia lui Faustin (Jos, la Tivoli). Convețională și artificioasă, golită tocmai de pulsația imprevizibilă a vieții, natura lui Duiliu Zamfirescu este un uriaș mecanism, funcționând după legi imuabile.  E vorba aici de un fatalism cosmic, cu succesiunea anotimpurilor și a generațiilor, care vine din Alecsandri și anticipează poezia pillatiană de mai târziu: Sosesc cocoarele, sosesc./De după deal de țintirim./Iar anii trec,copiii cresc,/Se schimbă tot ce-i omenesc/Și noi îmbătrânim (Sosesc cocoarele). Iar izomorfismul dintre natură și rațiune, caracteristică oricărei viziuni clasice este, la rândul său,  unul dintre pivoții care susțin perspective eroică a liricii lui Duiliu Zamfirescu, nutrită din conștiința superiorității inteligenței asupra vieții. Cu această lirică, uneori senzuală, antisentimentală   și antiromantică, care își refuză în mod programatic aplombul metafizic al eminescianismului., poezia românescă finiseculară se întorcea la Alecsandri, la Fântâna Blanduziei și la Pasteluri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: