un reper cardinal

 

 Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky a fost unul dintre reperele cardinale ale generaţiei mele, manualul noastru de poezie. Pe vremea studenţiei mele clujene stăteam cu ea pe noptieră, o citeam şi o reciteam cu creionul în mână. Şi nu eram singurul care făcea asta. După o lungă perioadă de îngheţ cultural, această carte, unică în felul ei în literatura română, ne oferea o vedere de ansamblu asupra poeziei mondiale din prima jumătate a secolului XX, despre care pe vremea aceea ştiam destul de puţin. Învăţam poezie. Învăţam despre poezie. Iar lecţiile lui Baconsky erau întotdeauna de mare ţinută, niciodată aride, niciodată pedante, deşi erudiţia poetului în ceea ce priveşte fenomenul poetic contemporan aproape că îţi tăia respiraţia. O sută de poeţi, de pe toate meridianele şi paralelele erau adunaţi între coperţile acestui volum-gigant, a cărui miză era uriaşă. O sută de poeţi de pe toate meridianele şi paralelele, atent selectaţi, erau puşi să-i vorbească pe limba lui publicului românesc de poezie, cea mai mare parte dintre ei fiind traduşi pentru prima data în limba română. O sută de poeţi de pe toate meridianele şi paralelele dobândeau viaţă, ei şi opera lor, în prezentări concise, dar pline de substanţă, în care comentariul critic pertinent se îmbina cu darurile portretistice ale antologatorului, care poseda, neîndoios, acel ,,cap epic’’ pe care i-l pretindea istoricului literar G. Călinescu. Mult mai mult decât o simplă antologie, cartea lui A E. Baconsky, era în acelaşi timp o istorie, dar şi un ,,roman’’ al poeziei contemporane, urmând, într-un fel, modelul istoriei călinesciene.

Trebuie spus din capul locului că selecţia autorilor antologaţi nu este făcută la modul aleatoriu sau impresionist. Ea are la bază o viziune perfect coerentă şi perfect veridică asupra poeziei din perioada 1900 – 1950, fundamentată pe câteva principii, pe care autorul însuşi le expune într-o relevantă notă introductivă. Se poate observa astfel că A.E. Baconsky priveşte cu scepticism încadrarea autorilor în curente, căci acestea au ceva din caracterul reductionist al unor etichete şi simpla adeziune la ele nu poate explicatâ o personalitate artistică în toată complexittea ei. Din punctul de vedere al antologatorului mult mai importante decâr asemănările sau punctele de convergenţă dintre operele a doi sau mai mulţi autori sunt diferenţele, ce funcţionează întotdeauna ca mărci ale une individualităţi creatoare. Astfe încât ,,a încadra a încadra un poet contemporan în sfera unui curent cu o fizionomie bine definită, presupune inevitabile riscuri evidente şi efective. Apartenenţa marilor poeţi la diversele catehisme e adesea o simplă gratuitate a vieţii literare, un surîs amical efemer şi irelevant dincolo de capriciile conjuncturii pasagere care-l determină. Oricît de funciar terorizat de compartimente, istoricul literar al secoluloi nostru nu-l poate încadra printre imagiştii americani pe un William Carlos Williams, în ciuda adeziunii sale la platforma curentului respectiv, din pură slăbiciune afectivă pentru Pound, Aldington şi Hilda Doolittle, după cum nu-l va situa pe Serghei Esenin sub zodia imaginismului rus al cărui şef a fost în mod paradoxal, păcătuind din fericire el însuşi grav şi exemplar împotriva principiilor enunţate în manifestul semnat cu entuziasm agresiv. Jorge Luis Borges nu poate fi considerat ultraist, deşi el este de fapt teoreticianul cel mai aplicat al mişcării şi chiar autorul unui text programatic, foarte tranşant şi sistematizat; o interzice opera lui esenţială şi chiar verbul direct al poetului care s-a dezis ulterior de toate complicităţile lui ultraiste’’.   Este admis în schimb, în anumite situaţii, criteriul generaţionist care poate explica ,, aerul de familie”  ce se regăseşte în creaţiile unor poeţi care au trait pe aceleaşi coordonate socio-istorice, au respirat aerul aceleiaşi  epoci, au avut aspiraţii comune şi s-au devotat aceluiaşi ideal estetic. ,, Există desigur – scrie în această ordine de idei A.E. Baconsky –  şi ample grupări literare ai căror poeţi au aerul de familie respectiv, cum sînt hispanii aşa-numitei generaţii de la 1927 sau expresioniştii germani, dar aici nu găsim manifeste, programe, ortodoxie, ci mai curînd o stare de spirit generală care deplasează afinităţile din sfera esteticii în psihologie sau în ceea ce K. Jaspers numeşte Psychologie der Weltanschauungen. Şi, în ultimă instanţă, expresionismul se implică în întreaga istorie artelor, asemenea clasicismului sau barocului cu care se învecinează prin fondul său anxios şi prin dilatarea matricei formale: elemente expresioniste depistăm şi în pictura unor Maelesskircher, Cosimo Tura sau Grünewald, ci şi în poezia medievală, de pildă la Dante, a cărui operă, studiată sub acest unghi, îşi revelează atîtea aspecte secrete. Iar generaţia de la ’27 reprezintă în fond reluarea tradiţiei barocului spaniol; însăşi denumirea derivată de la tricentenarul morţii lui Don Luis de Góngora e o metaforă care o confirmă heraldic. Acestea nu sînt curente ci forme de resituare în vechi albii de tradiţie structurală, momente ale evoluţiei ciclice a spiritului în artă şi contratimpi ai monotoniei ei stilistice’’. Rămân curentele care s-au autodeclarat ca atare, în special marile curente de avangardă: futurismul, dadaismul sau suprarealismul, care însă, din punctul de vedere al lui Baconsky, n-au depăşit stadiul unor experimente, fertile e adevărat, căci au descoperit noi şi neaşteptate resurse ale poeticului, dar nu au reuşit să dea o mare poezie. Prin urmare, ,,după o primă perioadă de decantare, astăzi este foarte evident că marii poeţi contemporani au fost un Trakl, un Machado, un Vallejo, un Apollinaire, un Montale etc. etc. şi nu Tristan Tzara, inventatorul dadaismului, André Breton, căpetenie suprarealistă, sau F. T. Marinetti, teoretician şi şef de şcoală al futurismulni, după cum în spaţiul nostru românesc Saşa Pană, Moldov şi alţi protagonişti necontestaţi ai avangardei rămîn circumscrişi unui fenomen de istorie literară şi nu pot rivaliza cu marii poeţi ai epocii, un Arghezi, un Blaga, un Bacovia’’

 

În ceea ce priveşte dialectica fenomenului poetic, Baconsky o percepe triadic , hegelian, într-o mişcare care presupune teza, antiteza şi sinteza.  Există mai întâi o poezie oficioasă, canonizată, ce se bucură de recunoaşterea criticii de întâmpinare (sau, în termenii lui Gilbert Durand, o ,,pedagogie”), care este supusă însă contestaţiei permanente, mai mult sau mai puţin radicale, de către grupările încă neomologate ale noilor generaţiei, exprimând (tot în termenii lui Durand) ,,revolta’’ astfel încât istoria poeziei (a celei contemporane nu face excepţie) se poate defini, într-o primă aproximare drept o istorie a conflictului dintre ,,pedagogie’’ şi ,,revoltă’’ su a războiului permanent dintre generaţii: ,, Conflictul generaţiilor e o realitate de totdeauna a istoriei literare şi ţine, în speţă, de fenomenologia istorică a poeziei. Actul de creaţie are şi un implicit sens negativ: în succesiunea lor, poeţii continuă idealmente, afirmîndu-se şi negîndu-se în acelaşi timp, adică afirmînd valoarea prototipală a înaintaşului său, urmaşul efectuează prin însăşi creaţia lui o negaţie a consecinţelor ei istorice, a replicii mimetice pe care o dă epoca, a clişeelor ce se nasc fatal. Fiecare nouă generaţie de poeţi se situează deci antitetic faţă de cea anterioară, încît, operînd o negaţie a ambianţei în care se naşte, ea reeditează de fiecare dată procesul creaţiei reduse de sensul ei ideal şi originar, acela de rituală descoperire a poeziei.’’ Acest conflict s-a radicalizat la începutul scolului XX, odată cu apariţia curentelor de avangardă. Acum contestaţia devine organizată, programatică, fundamentată teoretic prin manifeste poetice şi va avea ca obiect nu operele epigonilor mărunţi ai marilor autori, canonizaţi de tradiţie, ci pe marii autori înşişi. Astfel  manifestul cubo-furiştilor ruşi nu-i neagă doar pe scriitorii importanţi ai momentului (Blok, Sologub), ci ajunge cu contestaţia până la Puşkin şi Dostoievski; ultraismul latino-american se înverşunează împotriva lui Rubén Dario şi Lugones, imagismul şi apoi vorticismul inventate de Pound îl contestă cu vehemenţă pe Whitman. Cauzele acestui război cu tradiţia sunt multiple,iar ,,apariţia acestor idei e determinată de presiunile civilizaţiei istorice… epoca accelerării, a sintezelor chimice, a grefelor, a intruziunii procedeului tehnic în cele mai diverse domenii de artă, mitologia noutăţii, a descoperirilor epocale, a revoluţiei… aici trebuie căutat climatul în care apare conceptul avangardei poetice, Pe de altă parte în psihologia scriitorului se petrec modificări sensibile sub influenţa noilor sale condiţii într-o societate mai puţin dispusă spre poezie. Idolii sînt actorii de cinematograf, sportivii de performanţă, marii tehnocraţi. Poetul e ameninţat de un anonimat implacabil, se simte refulat spre zonele cele mai obscure ale interesului unei societăţi ce pare să nu-i mai ofere decît rolul ingrat al victimei, al damnatului, personaj de colecţie insolită menit să catalizeze imensa şi euforica fiziologie a prosperităţii burgheze. El pare predestinat sacrificiului şi reparaţiilor postume. Gloriile realizate prin obstinaţie şi efort herculean ale bătrînilor irită şi exasperează succesiv un tineret prolific, dîndu-i neurastenii estetice şi apetituri nihiliste în care se implică şi intuiţia confuză a unor anomalii sociale, etice, psihologice: avangarda gravitează incert spre stînga, suprarealiştii îl invocă pe Marx, futuriştii ruşi aclamă revoluţia. Majoritatea manifestelor se traduc într-un NU unanim adresat deopotrivă trecutului şi prezentului şi profesează idolatria unui viitor în care anxietatea lor se învesteşte drapată în entuziasm. Tonul lor e voit violent, iconoclastia e stridentă şi nediferenţiată, precedentele invocate uneori din nevoi genealogice sînt eteroclite şi arbitrare.’’ Ideea de tradiţie este acum ţinta unor atacuri tot mai virulente, bibliotecile sunt privite ca nişte uriaşe osuare sau necropole scripturale, clasicii sunt consideraţi depăşiţi în totalitate. Această mişcare anti-tradiţie, ilustrată în principal de curentelele de avangardă a generat numeroase adeziuni la început de secol XX în rândul generaţiilor tinere, animate de un adevărat patos al contestării faţă de tot ce apare, în lumina unei noi viziuni despre poezie, vetust sau mumificat ,, Dacă poeţii născuţi în jurul anului 1880 sau înainte, un W. R. Yeats, un Rilke, un Machado, un Maeterlinck, un Arghezi,- subliniază A. E. Baconsky – au păstrat de la început, faţă de avangardă, o rezervă circumspectă, cînd n-au ignorat-o cu desăvîrşire, generaţiile următoare n-au putut evita, o, fie şi pasageră, fascinaţie a ei. De la Maiakovski la Vallejo, de la Garcia Lorca la Michaux, de la T.S. Eliot la Ekelöf, de la Pound la Ungaretti, de la Nezval la Alberti, o întreagă majoritate de individualităţi atît de distincte cum ne apar astăzi, au traversat epidemia avangardistă lăsîndu-se o clipă contaminaţi, şi chiar cu o anume voluptate a morbului.”. Raţiunea unei aderenţe atât de masive a  tinerilor la retorica revoltei şi constestaţiei nu este totuşi în primul rând una estetică;  ,, ea trebuie căutată în firescul şi irezistibilul spirit de solidaritate al unei generaţii tinere care porneşte întotdeauna de la o structură omogenă pentru ca abia ulterior să se diversifice odată cu maturizarea personalităţilor şi precizarea destinelor individuale. Trebuie văzută iarăşi prin prisma tentaţiei necunoscucului şi a aventurii spirituale pe care rareori poetul tânăr şi-o refuză; căci avangarda a izbucnit ca o aventură ispititoare şi generoasă, chiar dacă ulterior a degenerat la nivelul unei simple profesii de administrare a dogmelor respective şi a intoleranţei. Spectacolul în sine, ideea de revoluţionare a destinelor poeziei, de violare a inerţiei şi ordinii burgheze, de sfidare a falselor înţelepciuni şi a falsului echilibru – precum şi sentimentul compensator, de a incomoda o societare abrutizată, de a boicota micul tratat de etică burgheză care e legiferare ipocrită a egoismului, a turpitudinii şi confortului meschin, iată tot atîtea elemente ce au concurat la iniţiala fascinaţie a avangardei în primele decenii de după 1900, infinit mai mult decît litera unor formule poetice şi ambiţiile programatice ale manifestelor literare, nu o dată bombastice, naive si rudimentare’’. Tocmai din cauza caracterului său demolator, a unei iconoclastii sans rivage, care poate să meargă uneori chiar până la contestarea ideii de artă, avangarda n-a creat capodopere, a reuşit în schimb să lărgească domeniul poeticului, căruia i-a adăugat teritorii insolite şi până atunci neexplorate; ele vor fi valorificate cu adevărat abia în cel de-al treilea moment al triadei hegeliene: sinteza, ce se realizează în operele unor autori care, fără a fi neapărat avangardişti, asimilează achiziţiile mişcării de avangardă, prezervând însă. în acelaşi timp, filoanele vii ale tradiţiei,  Din perspectiva lui A.E. Baconsky, asimilarea avangardismului,are şi alte raţiuni, chiar precumpănitoare, în afara celor estetice. El consideră că  ,,marii poeţi au asimilat avangarda mai mult ca pe un fenomen istoric al epocii contemporane şi mai puţin ca pe o descoperire artistică; au asimilat-o laolaltă cu experienţa războiului, a progresului tehnic, a revotuţiilor, a crizelor etc. şi au fost marcaţi în funcţie de propriile lor structuri şi temperamente. Obnubilarea conştiinţei tradiţiei, pe care a realizat-o pentru o clipă avangarda, a fost un mijloc fertil de aproximare inversă a condiţiei poemului şi a sensului poeziei în raport cu istoria şi cu lumea categorială şi s-a tradus cu timpul într-o imperioasă necesitate de reconsiderare a însuşi conceptului de tradiţie, aşa cum urma să-l definească ulterior un T. S. Eliot, un Ezra Pound, un Lucian Blaga, un Jorge Luis Borges’’.Aşadar în conflictul dintre tradiţie şi mişcările de contestare a acesteia balanţa înclină mereu în cele din urmă spre partea tradiţiei, iar unul dintre efectele, poate paradoxale, ale contestaţiei avangardiste este redescoperirea, redefinirea  şi reacreditarea ideii de tradiţie. Această are o influenţă de lungă durată, modelează şi orientează  vectorial evoluţia unei literaturi, în timp ce mişcarile de felul avangardismului sunt manifestări pasagere, care joacă mai degrabă rolul unor catalizatori în procesul de permanentă redefinire si reeiaborare a unei tradiţii.  Dacă la începuturile lor aceste mişcări proclamau necesitatea uneu libertăţi totale de creaţie, la scurt timp ele au luat aspectul opresiv a ,,pedagogiei’’, impunându-şi estetica şi metodele de creaţie ca pe nişte dogme de la care nu poate fi tolerată nicio abatere . Acum  ,, marii poeţi au început a resimţi servituţile noilor formule, rigiditatea lor fatală care nu era decît corolarul originii lor de emanaţii stricte ale unei alte epoci mereu mai delimitată în fizionomia ei istorică. Ei au intuit perfect ceea ce azi devine unanim evident: că, dincolo de frontierele lor mai mult ori mai puţin distincte, toate curentele de avangardă au un numitor comun, colaborau la constituirea acelui sistem de dogme pe care fiece epocă şi-l articulează obligatoriu şi independent de un ideal estetic propriu-zis. Aşa s-a înfiripat o reacţie tacită şi imperceptibilă a poeţilor împotriva avangardei şi a acelor curente la care ei înşişi adeseori aderaseră iniţial, fenomemnl sesizîndu-se şi cu maturizarea noilor generaţii. După 1935 curentele de avangardă sînt atinse de o lentă dar implacabilă disoluţie, rămîn domeniul epigonilor şi al noilor conformişti, intră într-o treptată şi mereu mai accentuată desuetudine; succesivele manifeste ale lui André Breton au un ecou din ce în ce mai stins, mai periferic, încep să se exileze tot mai mult într-o prefigurată arheologie a poeziei contemporane.’’. Din acest moment, poezia primei jumătaţi a secolului XX se reîntoarce la matca, infinit mai fertilă a marii tradiţii poetice, inepuizabilă furnizoare de paradigme pentru nişte autori care au reţinut ce era de reţinut din experienţa avandardismului, constatând însă în acelaşi timp insuficienţa acestuia sub raportul esteticului. Astfel încât ,, în plin avangardism endemic, poeţii îşi remintesc treptat cărţile, încep a le descoperi, a le reaşeza pe rafturile de unde impetuozitatea lor anterioară le expulzase. Imagistul Esenin se întoarce la Puşkin şi scrie Omul negru, unul dintre poemele lui fundamentale. Ezra Pound abandonează pe rînd imagismul – decretat amygism şi lăsat pejorativ în exclusivitate colegei sale de generaţie Amy Lowell – şi efemerul său vorticism, şi se exilează în Italia în căutarea lui Dante şi a vechilor poeţi toscani. Garcia Lorca e tot mai absorbit de vechiul Romancero şi de cultismul gongoric, în America se profilează umbra lui Poe, a lui Withman şi a Emilyei Dickinson, apare interesul pentru folclorul negru. T. S. Eliot si apoi W. H. Auden îi citesc cu pasiune pe metafizicii englezi şi îndeosebi pe John Donne. Poeţii brazilieni cercetează febril folclorul straniu şi compozit al Amazonului, (…)  Arghezi sau Blaga urmăresc bogate filoane eminesciene şi se adâncesc în folclorul magic românesc. Umberto Saba şi Eugenio Montale îi recitesc pe Leopardi, Tasso, Petrarca. În Spania e descoperit poate unicul mare poet al romantismului ismului  hispan, Gustavo Adolfo Bécquer, în opera căruia Juan Ramón Jiménez şi-a descifrat parţial genealogia, sînt reluaţi un Gil Vicente, rinascentist iberic bilingv, unul dintre idolii mărturisiţi ai lui Rafael Alberti, un Fray Luis de León, un San luan de la Cruz.’’  În lumina acestor consideraţii, autorul Panoramei se dovedeşte   un ,,traditionalist” în sensul mai larg al cuvântului; el concepe tradiţia ca pe un ansamblu de modele virtuale ale operei poetice, ca pe o colecţie de universalii, menite să inspire şi să orienteze actul creaţiei, privind în schimb cu un anumit scepticism manifestările zgomotoase ale avangardismului. Astfel Baconsky se situează din nou pe poziţii similare cu cele ale lui G. Călinescu;el repudiază accidentalul, fortuitul, câtimea mai mare sau mai mică de hazard prezente întotdeauna în operele de avangardă, fixându-se asupra modelelor ideale, cu caracter universal, ale operei poetice, care nu pot fi descoperite decât în tradiţie. O tradiţie e adevărat fluctuantă, mereu aflată într-o stare provizorie de echilibru şi mereu redefinită şi reformulată sub efectul catalitic al mişcărilor artistice contestare. Iar Panorama se vrea, înainte de toate, un repertoar de paradigme poetice, ce rezumă şi sintetizează evoluţia fenomenului poetic din prima jumătate a secolului XX, constituindu-se, din acest punct de vedere, într-o pedagogie sau într-un canon al modernismului. Iar, în mod cu totul surprinzător, marea poezie modernă a epocii va fi definită de A.E. Baconsky drept una… traditionalistă, căci ,, o privire în urmă poate da vertigii închinătorilor de azi ai avangardei: marii poeţi ai acestui secol s-au dovedit a fi, în cele din urmă, tradiţionalişti lameneabili!… deşi tradiţia a fost cuvîntul cel mai ultragiat în epoca modernă, devenit în mod inexplicabil sinonimul inerţiei, epigonismului, rlgidităţii, slugărniciei estetice şi altor asemenea bacili ai dicţionarelor. Mai mult decît în orice altă epocă, tradiţiile se interferează şi se restabilesc peste secole. Poezia contemporană e, în acest, sens mult mai legată de perioadele vechi ale tradiţiilor autohtone decît de secolul al XIX-lea, şi pe de altă parte apare interesul pentru tradiţiile străine, manifestat încă în veacul trecut, cînd Edgar Poe devine mentorul francezilor Baudelaire, Mallarmé, iar Goethe bântuie visele turmentate ale lui Gérard de Nerval. Acum Eugenio Montale citeşte pe Browning şi Matthew Arnold, T. S. Eliot pe Corbičre şi Laforgue, Arghezi pe Baudelaire, Trakl pe Rimbaud şi poate pe Maeterlinck, Ungaretti pe Mallarmé, Edith Södergran pe Nietzsche, Blaga pe Goethe, Hölderlin şi Novalis, Rilke pe Obstfelder şi pe Jacobsen. În interior predomină poeţii barocului şi ai evului mediu, de la Arnaut Daniel, Villon şi Dante, la Góngora, John Donne, Maurice Scčve, şi sînt descoperiţi marii ignoraţi sau nedreptăţiţi ai secolului trecut: Bécquer în Spania, Gerard Manley Hopkins în Anglia, Emily Dickinson în America, Tiutcev şi Baratînski în Rusia, Norwid în Polonia, Macedonski în România.’ Astel încât Baconsky le oferă în cele din urmă cititorilor săi o paradoxală antologie ,,tradiţionalistă’’ a modernismului, din care lipsesc tocmai fermenţii ce au dinamizat evoluţia poeziei moderne, respective exponenţii curentelor avangardiste, un Breton, un Tzara, un Marinetti, cărora li se recunoaşte calitatea de teoreticieni, dar nu şi aceea de poeţi. Dar lipsesc în acelaşi timp şi aşa-numiţii ,,profesori de poezie’’ al căror prorotip rămîne Paul Valéry, ,, acest Voltaire modern, reeditînd ciudatul destin al unor personalităţi sortite să domine prin radiaţiile inreligenţei şi nu prin opera propriu-zisă ce le uzurpă efemer strălucirea. Pe Saint-John Perse nu l-am inclus dintr-o aversiune structurală pentru desăvîrşirea lui, lăsînd faima şi laurii suedezi ai poetului să apese asupra mea ca o pedeapsă prezumtivă… (…) Asemenea şi cu Vulturul Anzilor, Pablo Neruda… iertare, frazele lui dilatate, inclusiv materialul metaforic de aluviune impresionantă, nu mi-au spus niciodată prea mult. Venit de curând să-mi umilească judecăţile, un alt Premiu Nobel ne readuce aminte că primul poet ales ca să-l inaugureze a fost Sully Prudhomme…”  Autorul admite totuşi că între copertele Panoramei şi-ar fi putut găsi loc autori ca Anna Ahmatova, Robinson Jeffers, A. Mac Leish, S. Spender, Vicente Aleixandre, Jakob van Hoddis, Babits Mihaly, Karl Vennberg, Ion Vinea sau V. Voiculescu, lăsaţi deoparte nu din considerente de ordin estetic, ci doar din dorinţa de a păstra dimensiunile cărţii între limitele rezonabilului  Antologatorul are însă convingerea că ,, dintre cei prezenţi în paginile ei n-ar fi putut lipsi nici unul fără ca imaginea de ansamblu să fie afectată; e poate o consolare a autorului, dar nu mai puţin şi o realitate inexpugnabilă’’.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: