ellul – din „metamorfoza burghezului”

Se pare totuşi că am comis o mare eroare considerând ideologia neantului ca o urmare, ilustrare, desăvârşire a operei burgheze, pentru că există, evident, o ideologie burgheză, care a dominat o întreagă mare şi frumoasă epocă, o ideologie contrară celor de astăzi: umanismul. Acesta este o doctrină eminamente burgheză. Ea nu avea încă un nume la mijlocul secolului al XIX-lea, nu fusese încă botezată, dar avea deja o constituţie robustă. Îi succeda umanitarismului, care se preocupa de întreaga umanitate, care se declara partizanul umanităţii, considerate o mare fiinţă colectivă. Umanismul, simpla lui contracţie,  spune acelaşi lucru.”Cult, divinizare a umanităţii” – enunţă Enciclopedia Larousse (la rubrica “Filosofie”!). Astfel, pornind de la om, această doctrină vizează umanitatea. Burghezul era umanitar. O ştim prea bine. El a adus în prim-plan interesele omului în ansamblul său, şi în toate acţiunile sale a fost călăuzit de acest ideal nobil. Suntem în plină pozitivitate, în plină creativitate, nici pomeneală de nihilism. Avem de a face, dimpotrivă, cu contrariul acestuia. Dovada: Nietzsche a atacat deja violent umanismul.  Mai târziu Hitler. Iar cei doi sunt conciliabili. Burghezul, bine fortificat în bastionul său umanist, respinge orice negativitate, orice pesimism, orice neant. Umanist convins de biruinţa finală a omului, adoptând o atitudine receptivă şi pozitivă faţă de toate, optimist, din moment ce este umanitarist! E evident că suntem la mare distanţă de fenomenul pe care tocmai l-am descris. Şi cum să negi că umanismul a fost şi mai este încă temeiul gândirii burgheze?  E răspândit pretutindeni. Înfloreşte în discursurile  de la Academia Franceză şi în elocinţa Adunării noastre Naţionale, care îl reprezintă atât de bine pe francezul mijlociu. Ar trebui citat în întregime, o adevărată bijuterie de umanism, discursul de deschidere al Adunării din 3 aprilie 1967. Vă place umanismul? Îl găsiţi peste  tot: “Omul se va salva cu ajutorul umanismului, datorită căruia va deveni stăpânul energiei atomice.” Şi umanismul teilhardian, şi umanismul tehnicist, şi umanismul ştiinţific, căci “există atâtea umanisme câte secţiuni ştiinţifice şi tehnice, ba chiar şi secţiuni literare non-clasice” (aici se poate simţi o uşoară ezitare). O să cădem aşadar în picioare graţie umanismului antic, a cărui banalitate este corijată imediat prin recursul la istorie: “Raţiunea de a fi a umaniştilor este aceea de a ne situa în adevărata noastră perspectivă istorică, adică de a reveni la izvoarele permanente ale civilizaţiei occidentale…” Acest ghiveci ne indică dimensiunea exactă şi veracitatea umanismului. Nu spuneţi că e păcat să vedem masacrată de un politician oarecare o valoare atât de certă: umanismul este, a fost totdeauna, cu stricteţe vorbind, un asemenea ghiveci. Singura diferenţă constă în vigoare. În tinereţea lui, acum vreun secol, era explosiv, agresiv, revoluţionar. Acum a devenit o excelentă temă de şcoală primară şi toată lumea îl revendică; e vorba să demonstrăm că marxismul e un umanism, că Teilhard este umanist, că şi creştinismul este un umanism etc. Dar el este totdeauna acelaşi:  un amestec de pseudo-cunoştinţe despre om prin intermediul aşa-ziselor umanităţi, de sentimentalitate plângăcioasă despre măreţia omului, trecutul, viitorul, nobleţea şi înfăptuirile lui şi de proiecţie în absolut a Omului cu majusculă. Umanismul nu este nimic mai mult decât o teorie despre Om. De multă vreme s-a denunţat faptul că graţie acestei teorii, graţie unei asemenea exaltări, s-a putut evita luarea în considerare a situaţiei reale, concrete, trăite a omului. Dar nu trebuie să uităm că aşa se întâmplă de fiecare dată. E evident că cine vorbeşte despre angoasă nu este angoasat.  Că discursul despre ceva ne permite doar să ne golim de… sau, dimpotrivă, să ne arogăm acel ceva. Faptul de a vorbi despre ceva certifică o absenţă. Iar dacă vorbim la modul general despre libertate o facem cu siguranţă tocmai atunci când nu suntem liberi. Faptul că îl denunţ pe cel care vorbeşte despre angoasă, arătând că el nu este angoasat, mă situează în rândurile celor care vorbesc despre angoasă şi atestă că în momentul de faţă nici eu nu mă găsesc în această situaţie. Aşa se întâmplă şi cu umanismul, care nu este decât un discurs de paradă împotriva realităţii omului. El este înfăţişat drept o doctrină pentru a nu se descoperi de la prima vedere că nu era decât simplu discurs şi ideologie. Iar o asemenea interpretare ne permite să ne dăm seama de un factor inerent oricărei vorbiri umaniste: încă de la început ea a fost legată de un anume tremolo al vocii, de sentimentalism, de lacrimi şi de “bunele sentimente”. Doctrină desigur, dar expusă întotdeauna cu un acompaniament de lacrimi. De ce ar putea prin urmare să aparţină. De romantism? De temperamentul lamartinian? Cu siguranţă că nu! Lucrurile sunt mult mai profunde. Tremolo-ul este o marcă a seriozităţii. Trebuia să fie ascuns cu orice preţ hiatusul dintre Omul umanismului şi oamenii care îşi duc existenţa concretă (spirituală şi materială). Sentimentalismul este cel care umple hiatusul. Din moment ce plâng, probez autenticitatea cuvintelor mele, caracterul lor trăit, să spunem existenţial. Vorbesc despre om, dar, pentru că în timp ce vorbesc plâng, acesta nu mai este un discurs, ci este omul însuşi, care se face prezent, care este universalizat în această singularitate. Unitatea dintre subiect şi obiect se reface cu ajutorul sentimentalismului. Din momentul acesta umanismul nu mai poate fi acuzat că este lipsit de concreteţe şi seriozitate. Această comedie a seriozităţii în stare pură a fost încă o invenţie genială a burghezului. Dar ea revelează, prin însăşi existenţa ei, tocmai ceea ce intenţiona să ascundă, adică distrucţia omului, denunţată de Marx, nu doar voalată, ci chiar provocată de umanism. E de ajuns să punem  acum chestiunea coincidenţei istorice. Când a fost oare clamat şi proclamat umanismul?  Exact în momentul în care, pretutindeni, omul începuse să fie pus în discuţie de către om. Până atunci, el fusese pus în discuţie doar de mediul său natural. Avea de luptat cu foamea şi setea, cu frigul şi arşiţa, cu bolile şi cu fiarele. Atunci nu avea niciun motiv să proclame valoarea superioară a omului. De problema asta se arătau interesaţi doar câţiva filosofi. Şi cel mai ades, în măsura în care era necesară referinţa la divinitate, accentul era pus pe acest Dumnezeu, iar omul juca un rol secundar, fiind legat de  Dumnezeul său prin destin, învingând şi convins că va învinge forţele naturii, pentru că Dumnezeul său era mai puternic decât ele. Nu era necesar să se justifice în înfruntarea lui cu natura şi nici să proclame  de ce omul este măreţ. Dar din momentul în care şi-a asigurat victoria în această înfruntare, omul s-a simţit ameninţat de către om. Însă oare nu era homo homini lupus de două mii de ani? Să nu cădem în confuzie: desigur au existat totdeauna sclavie, războaie şi masacre. Dar acest pericol era mărunt prin comparaţie cu celelalte. Mijloacele întrebuinţate de om pentru oprimarea omului erau slabe. Nu atingeau decât scoarţa exterioară. Nu erau generalizate, universalizate. Victoria asupra naturii a fost rezultatul unui ansamblu de mijloace de o forţă ieşită din comun, care vor permite de acum aservirea şi oprimarea omului de către om cu o putere absolut incomparabilă cu tot ce era înainte: putere nelimitată, exploatare sau exterminare generalizate, universale, susceptibile să atingă inima, sufletul, spiritul. Şi tocmai acum, când omul a devenit pericolul principal pentru om, a fost proclamat umanismul. Inventarea lui pare să fie, în egală măsură, rezultatul fricii şi al ipocriziei. O frică inconştientă de ceea ce îi stă omului în putere de acum înainte. De aceea i se formulează regulile de conduită, se afirmă caracterul sacru al celuilalt şi ceea ce nu trebuie săvârşit împotriva lui. Cu cât mijloacele sunt mai mari şi mai ameninţătoare, cu atât regulile de conduită trebuie să fie mai elevate, mai nobile, mai sfinte. Omul nu trebuie să-l trateze pe om aşa cum putea s-o facă de acum înainte. Sunt formulate  Drepturile Omului – pentru că toate vechile bariere au fost distruse. Se iau măsuri de protecţie care se vor dovedi derizorii. Toate bunele intenţii se concertează pentru a îndulci  moravurile, pentru a îmblânzi nemulţumirile, a destinde conflictele şi a concilia interesele: ar fi îngrozitor dacă, dintr-o dată, omul ar face uz de toate posibilităţile sale. Dar, de fapt, asta se şi întâmpla. Apariţia proletariatului, cuceririle coloniale, războaiele naţionaliste se desfăşurau simultan cu proclamarea omului drept supremă valoare şi supremă măsură. Dar opresiunea avea loc sub acoperirea ideologiei. Care n-a făcut decât să se dezvolte, atingând punctul admirabil în care ne aflăm, când putem vedea punerea în acţiune a nenumărate mijloace pentru salvarea unui singur om, elicoptere pentru a recupera un alpinist rătăcit, impresionante mijloace sanitare şi de transport pentru a  salva un accidentat, în timp ce sunt exterminate cu bombe şi cu napalm populaţii întregi. Lipsă de logică? Nu, umanism! Căci doctrina, sau mai degrabă ideologia, prea pură şi prea desăvârşită, servea de fapt doar ca justificare şi doar pentru a ascunde realitatea la a cărei distrucţie contribuia în felul acesta. O dată în plus, ideologia se năştea din mijloacele aflate în posesia omului, şi avea rolul de a le facilita şi nu de a le limita efectele, căci orice masacru, orice înrobire, orice samavolnicie are loc în numele umanismului şi pentru binele omului.

Umanismul permite să nu fie înfăţişat modul real în care este tratat omul, fie evocând destinul global al umanităţii, al clasei, al naţiunii (recunoscând cu ruşine locul comun potrivit căruia nu poţi face omletă fără să spargi ouăle), fie privind fiinţa umană sub aspectul ei glorios, măreţ, solemn, care are atât de puţin de a face cu aceste mici furnici mediocre, murdare, neputincioase şi total neinteresante care se numesc oameni, fie raportând omul, cu demnitatea, măreţia şi destinul său doar la Sine şi nu la Altcineva. În toate aceste cazuri, ideologia umanistă produce dezagregarea omului, exterior şi interior. A omului-subiect la fel de bine ca şi pe aceea a omului-obiect. A considera omul drept un ideal suprem, o măsură absolută sau o realitate ultimă înseamnă a fi pregătit să-l internezi într-un lagăr sau să-l tratezi într-un cabinet psihiatric universalizat. Recent, s-a făcut portretul unui tânăr angajat într-o mişcare revoluţionară şi  s-a scris un ditiramb exaltat despre “caritatea lui devorantă, despre aspiraţia sa de a alerga necontenit în ajutorul celorlalţi”, despre admirabila lui mânie, “o mânie de apostol îndreptată împotriva moravurilor medievale”, despre “puterea lui mentală, aparţinând unei fiinţe apostolice, capabilă să transpună în viaţă, pentru oamenii în carne şi oase, ceea ce în amfiteatrele facultăţilor e definit drept progres, să pună capăt factorilor care îi menţin pe aceşti oameni la rolul şi la condiţia unor animale” şi despre faptul că, ”în timp ce alţi oameni lucrează pentru a trăi tot mai bine, el lucrează pentru ca alţii să trăiască tot mai puţin rău”. Aceste cuvinte nobile exprimă cele mai grave excese ale idealismului umanist. Am citit sau am auzit acest discurs de sute de ori. El anticipa întotdeauna marile epurări şi exterminări, ori de câte Îngerul Revoluţiei se prezenta sub un asemenea chip. Şi i-aş plânge amarnic  pe toţi cei care ar putea să cadă în mâinile prea altruiste ale acestui generos apostol. Există un terorism umanist, ba chiar, într-un anumit sens, umanismul este mereu terorist. Căci excesul de umanitate are ca efect aneantizarea omului.

Să vedem într-un cu totul alt domeniu, cel al pedagogiei sau al justiţiei, ce ar putea însemna în ultimă analiză o comprehensiune totală din perspectiva unui umanism total, combinat cu nişte tehnici psihologice de constatare sau de acţiune. Gândiţi-vă serios ce ar putea să însemne o totală non-direcţionare, o comprehensiune profundă a motivaţiilor şi a comportamentelor; o să vedeţi negreşit că aceasta nu ar echivala câtuşi de puţin cu recunoaşterea celuilalt în realitatea lui concretă, vie, incoerentă sau nefericită, ci cu negarea lui radicală. El este negat în puterea şi originalitatea, în unicitatea sa. Este redus la caz. El este înţeles prin antecedentele sale, prin contextul său. Luat împreună cu celelalte. Prins ca musca în pânza păianjenului. Puterea lui este dezamorsată tocmai prin blândeţea umanistului care îl ia în posesie prin non-directivitate. Unicitatea lui este negată prin identificarea sa cu câteva mii de alte cazuri (şi – evident – trebuie înţeles  şi testat, doar e spre Binele Lui). Celălalt este negat în cea mai mare calitate de care o poate avea: aceea de a fi un obstacol. Pentru umanistul tehnician (iar în zilele noastre tehnicianul trebuie să fie umanist, ca să acţioneze în numele binelui, în timp ce umanistul trebuie să fie tehnician, ca să iasă din domeniul vorbelor goale) celălalt este doar fum: “Vorbeşte, dragul meu, e foarte interesant, îţi înregistrez cuvintele, îţi fotografiez furia şi ura, îţi testez dorinţele; o să examinăm toate astea, iar pe urmă o să tragem concluziile”. Fiinţa de carne şi sânge nu mai e un obstacol, ea este atât de bine înţeleasă încât va fi tratată cu calm şi blândeţe, totdeauna puţin de sus, ca un alienat, nevrozat, schizofren, nevropat…  Trebuie să ne aplecăm asupra lui cu răbdare.

La sfârşit se va face ceva pentru el. Dar acest ceva presupune ca el, celălalt, să nu mai fie nimic. Pentru că din moment ce el nu este nimic, nu mai există niciun obstacol în calea bunelor mele intenţii. Or, umanismul a reuşit prin aceste tehnici de comprehensiune să reducă la nimic posibilităţile de refuz şi de reacţiune ale omului viu, reducându-l la modelul umanist al omului  lipsit de calităţi concrete, pentru că deţine numai virtuţi ideale.  Această mişcare corespunde perfect cu ceea ce este indispensabil pentru ca societatea noastră să funcţioneze, o societate pusă în mişcare de invenţiile burgheziei, de prezenţa secretă a burghezului. Aici este nevoie de un om perfect maleabil, perfect adaptabil, un om căruia să i se poată întrebuinţa toate capacităţile, toate potenţialităţile până la ultima picătură, un om ale cărui resorturi să fie cunoscute în totalitate, căci fără o asemenea luare în stăpânire o astfel de operă, care solicită eforturi atât de mari, ar fi imposibilă. Iar burghezia a creat exact ceea ce corespundea necesităţilor sale: ideologiei umaniste îi corespundea scalpelul tehnic al analizei, al psihologiei adâncurilor, al biopsihologiei… Scufundarea în inconştient, în subconştient, această anexare progresivă a vidului, care nu toate fi verbalizat direct.  Această descoperire finală a unui neant în inima omului, cel puţin închizând pentru un moment ochii şi făcând din asta din un act de credinţă. Şi toate acestea implică desigur, ca orice aventură burgheză, măreţia omului, care, faţă în faţă cu sine însuşi, se descoperă ca nimic. Din fericire, discursul îi mai lasă încă loc vieţii – ascunzându-şi vidul – şi mai ales discursul umanist,  referitor acum la simboluri şi mituri, pentru că apropierea directă de viaţă a devenit imposibilă. Dar este în cele din urmă totdeauna acelaşi.

Anunțuri

Un răspuns to “ellul – din „metamorfoza burghezului””

  1. expunere interesantă despre cum s-au modelat mutual umanismul și burghezia. în schimb, nicio mențiune despre circumstanțele întâlnirii dintre cei doi, ca și cum burghezia ar fi găsit pe jos, din pură întâmplare, un umanism căzut din buzunarul cine știe cui… quid despre imanență versus transcendență ?…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: