fragment de roman

Mama nu mă minţise. N-am rămas în rue des Petites-Écuries decât ceva mai mult de o săptâmână. La capătul acestui interval ne-am mutat, după dorinţa tatălui meu, în Batignolles, unde locuiau pe vremea aceea mulţi militari în retragere. Găsiserăm un apartament frumos, cu intrarea din rue Saint-Louis, la etajul întâi al unei clădiri arătoase. Patru din ferestrele noastre dădeau spre rue des Dames şi rue Lécluse.

Mama a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să facă din acest apartament parizian o copie a locuinţei noastre din Metz. Când am intrat pentru prima dată în casa aceasta, un val plăcut de căldură mi-a invadat pieptul. Nu mai era adăpostul friguros şi neprimitor din rue des Petites-Écuries! Regăseam, rând pe rând, salonul cel mare şi salonul cel mic, sufrageria, camera mea, dormitorul părinţilor. În sfârşit, mă simţeam iarăşi acasă şi, într-un elan de recunoştinţă, mi-am lipit fruntea de poalele mamei, care mi-a zâmbit cu blândeţe şi m-a mângâiat de câteva ori pe creştetul  capului.

Acum, scutit de obligaţiile vieţii de regiment, tata putea să citească în voie ziarele. Ieşea în fiecare zi dis-de dimineaţă şi se întorcea cu un teanc impresionant de jurnale, pe care le răsfoia în timp ce luam micul dejun cu un aer serios şi îngrijorat.

Legase câteva noi cunoştinţe, iar vreo cinci sau şase militari în retragere veneau aproape în fiecare zi la noi, unde tata îi primea, la fel ca la Metz, în salonul cel mare, în care, ore în şir, se purtau nişte discuţii aprinse, la care mai trăgeam şi eu din când în când cu urechea. Se vorbea despre preşedinte, despre Adunare, despre domnii  Gavaignac şi Montalambert, iar unii dintre musafirii tatălui meu susţineau sus şi tare că în curând va izbucni o nouă revoluţie sau va  avea loc o lovitură de stat.

Cu revoluţiile eram oarecum familiarizat.

Primăvara lui 1848 mă prinsese la Montpellier, unde, alături de părinţii mei, am asistat la proclamarea Republicii. Deşi aveam pe vremea aceea doar patru ani, imaginea acestui eveniment mi-a rămas vie în amintire. Mama avusese grijă să mă îmbrace în hainele mele de sărbătoare. Era epoca în care eram îmbrăcat doar în alb şi albastru.  Purtam nişte pantalonaşi azurii, ce îmi veneau până la genunchi, o hăinuţă albă, o cămaşa de aceeaşi culoare, cu guler brodat şi cu jabou, şi o caschetă albastră cochetă, aşezată puţin într-o parte. După ce am ajuns însă în Piaţa Armelor, către care se îndrepta în ziua aceea întregul oraş, mama m-a înfofolit în două pleduri, deşi era o zi primăvăratică, neaşteptat de călduroasă pentru luna februarie.

Piaţa era plină de lume. Veniseră multe femei, care voiau pesemne să profite de vremea frumoasă pentru a-şi etala noile toalete. Vedeai la tot pasul rochii de mătase cu volane, pălării împodobite cu pene, panglici şi flori, şaluri de toate culorile, ba chiar şi câteva umbreluţe de soare. Mama îmi amintesc că se îmbrăcase cu o rochie trandafirie, pe care o purta atunci prima dată, şi îşi acoperise umerii cu un şal de un portocaliu spălăcit. Hainele ei aveau întotdeauna ceva din aerul florilor fără miros, cu care obişnuia să împodobească salonul cel mare. Marie era ca de obicei în albastru. Prin mulţime se plimbau vânzători de ziare, care strigau ultimele noutăţi de la Paris şi din departamente.

În mijlocul pieţei fusese ridicată o tribună împodobită cu steaguri tricolore, pe care s-au perindat câteva oficialităţi, cu discursurile lor, care de care mai sforăitoare. A vorbit mai întâi prefectul, un domn mătăhălos, cu favoriţi albi, foarte rumen la faţă, spânzurat parcă de un lanţ gros de argint, care ieşea din buzunarul de la piept al redingotei lui ţepene. De pieptul acesteia era prinsă o panglică lată, colorată în roşu, alb şi albastru. Vorbea cu un glas care se dorea sugrumat de emoţie, deşi tata mormăia în mustaţă că trecuse pe rând pe la toate partidele, fusese pe rând legitimist, orléanist şi bonapartist, iar de foarte puţin timp îşi descoperise convingerile republicane.

Veni apoi rândul comisarului special al guvernului provizoriu. Spre deosebire de antevorbitorul său, acesta era un bărbat încă tânăr, zvelt, foarte oacheş şi mustăcios, care îşi însoţea discursul cu nişte gesturi ample, ce păreau îndelung studiate în faţa oglinzii. Purta o jiletcă de un roşu aprins şi a ţinut să ne asigure, cu vocea lui stridentă şi piţigăiată („O voce de clapon!” – l-am auzit bombănind pe tata) că Republica reprezintă „forma definitivă a democraţiei”

Aceste discursuri, din care nu înţelegeam nimic, mă plictiseau de moarte şi am început să tropăi nemulţumit şi să o smucesc pe mama de mână, încercând să-i dau de înţeles că voiam să plecăm. Dintr-o dată însă, la un semn al comisarului guvernamental, o mică fanfară a început să cânte, de la picioarele tribunei, Marseieza. M-am însufleţit imediat. Atunci auzeam pentru prima dată acordurile imnului nostru naţional, pe care nu-l pot asculta nici acum fără să fiu cuprins de emoţie. Şi am fost şi mai emoţionat când cuvintele lui au izbucnit din mii de piepturi, intonate de toţi bărbaţii şi de toate femeile ce se adunaseră în Piaţa Armelor. Cântau şi părinţii mei. Cânta şi Marie. Cântau până şi vânzătorii de ziare. Purtat de entuziasmul mulţumii, am început să fredonez şi eu tare, încercând să prind din zbor versurile compuse de Rouget de Lisle şi bătând măsura cu ambele mâini.

Aceea a fost prima mea manifestare de patriotism.

Nici preşedintele nu-mi era cu totul necunoscut.  Îl văzusem cu câteva zile în urmă, când o însoţisem pe mama în Bois de Boulogne. Era  călare şi purta o uniformă de general al Gărzii Naţionale. Am ajuns la concluzia că trebuie să fie un fel de militar, mult mai scund decât tata sau colonelul Bertrand, cu o figură palidă şi bolnăviciosă. Am băgat de seamă că era tratat cu deosebit  respect; la trecerea lui toată lumea se dădea la o parte, mulţi aplaudau sau izbucneau în urale. Doar câteva fluierături răzleţe, care se auzeau de pe o alee mai lăturalnică, tulburau această atmosferă de entuziasm aproape general, dar preşedintele nu  părea să le bage în seamă, saluta cu mâna mulţimea, iar pe buzele lui apăruse o umbră sticloasă de zâmbet.

Nu înţelegeam însă nici în ruptul capului ce poate fi o „lovitură de stat”. Am încercat să-i cer nişte lămuriri tatălui meu, dar acesta şi-a zburlit mustăţile ca un motan furios şi mi-a spus, pe un ton nemulţumit:

-Lucrurile astea nu-s de tine, iepuroiule, lasă-le pe seama oamenilor mari. Tu fugi la soldaţii tăi de plumb şi nu mă mai plictisi!

Au mai trecut câteva zile. Şi într-o dimineaţă tata s-a întors de la plimbarea lui matinală cu o înfăţişare speriată. Avea sub braţ un teanc de ziare încă şi mai gros decât de obicei, a dat buzna în salonul cel mic, unde stăteam cu mama şi cu Marie şi a strigat, agitându-şi un braţ:

-Gata! S-a isprăvit!

Mama i-a aruncat o privire nedumerită.

-Exact aşa cum am prevăzut! – a continuat tata. Lovitură de stat! Să vedem ce va spune Parisul! Să vedem ce vor spune departamentele! Mă tem de o răzmeriţă! Miroase a sânge!

N-am mai ieşit două zile din casă. Am aflat din zvonurile aduse de noii prieteni ai tatălui meu că în Paris era linişte, iar parizienii păreau împăcaţi cu ideea că preşedintele Ludovic Bonaparte devenise peste noapte principe-presedinte. Se vorbea despre unele încercări de revoltă în provincie, mai ales în departamentele din sud, dar fuseseră repede înăbuşite cu ajutorul armatei.

În dimineaţa de 4 decembrie, după ce a primit toate asigurările că pe străzile Parisului domneşte calmul cel mai desăvârşit, m-am pomenit că mama (care murea de curiozitate) îmi spune să-mi pun hainele de oraş, căci vom face o plimbare pe bulevarde „ca să vedem lovitura de stat”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: