verlaine – confesiuni 13

Ca să mă achit conştiincios de dezvăluirile în care m-am aventurat, trebuie să mă întorc puţin înapoi şi să vorbesc din nou despre prima mea adolescenţă, dar pe un ton atât de de diferit, vai, al capitolelor care îl preced imediat pe penultimul.

Ignoranţei aproape celeste a proaspătului comuniant,  unei anumite inconştienţe a neofitului neştiutor, avea să-i urmeze, în paralel cu slăbirea credinţei, acea senzualitate ridicolă, cu atât mai stânjenitoare cu cât va rămâne neputincioasă până la explozia unei virilităţi precoce, la fel de stânjenitoare la rândul ei.

Adăugaţi-le acestor senzaţii obositoare amestecate cu remuşcări, dacă-mi este permis să mă enunţ şi să mă denunţ totodată, deşteptarea, de altfel atât de copilăroasă, a omului de litere care eram sortit să devin. Căci se părea că eram destinat să devin om de litere. Şi o să-l aveţi înaintea ochilor pe micul abrutizat care am fost între paisprezece şi treizeci de ani.

Acum mi se pare că uneori „remuşcările” mele erau în fond amuzante. Duhovnicul meu, atunci când mă dojenea apropo de faimoasa poruncă a şasea, căreia aveam să-i recunosc mult mai bine, dar, din păcate, şi mult prea târziu marea şi mântuitoarea însemnătate, obişnuia să-mi recomande, pentru momentele când diavolul va veni să mă ispitească, rugăciunea, de preferinţă cu mâinile împreunate. Iar eu îmi împreunam mâinile slăbănoage  atât cât puteam de bine, dar, vai, binele ăsta nu era totdeauna nici cel care trebuia, nici cel mai îndelungat cu putinţă.

Omul de litere, sau dacă vreţi mai degrabă, poetul se năştea în mine tocmai pe la această vârstă critică de paisprezece ani, astfel încât pot spune că spiritul meu se dezvolta odată cu pubertatea, în felul său propriu, pe care vreau să-l schiţez din câteva linii.

Primele mele lecturi, sau ca să mă exprim mai limpede, prima mea lectură adevărată a fost – dacă las deoparte scrierile clasice de genul Gamiani, Infernul  lui Joseph Prudhomme, Examenul Florei, Operele secrete ale lui PironFlorile Răului, prima ediţie, pe care un pedagog o uitase pe catedră, şi pe care am confiscat-o imediat, fără niciun fel de mustrări de conştiinţă. Bineînţeles că nu aveam nici cea mai mică idee despre o asemenea poezie, atât de nepotrivită pentru vârsta mea, nutrită până atunci doar cu cele mai înţelepte „fragmente alese”. Chiar şi titlul mi-a rămas o vreme neînţeles şi am înghiţit buchina pe nemestecate, înţelegând doar că era vorba de „perversităţi” (cum se spune în pensioanele pentru tinere domnişoare) şi câteodată de… goliciuni, ceea ce o făcea de două ori atrăgătoare pentru „stricăciunea” mea timpurie – şi eram ferm convins că titlul ei era Florile de mai.

Oricum, Baudelaire a avut atunci asupra mea o influenţă care n-a depăşit faza imitaţiilor copilăreşti şi a tot ce mai vreţi în aceeaşi gamă, dar influenţa lui reală, care avea să sporească, limpezindu-se progresiv, se va exercita abia mai târziu.

Într-o zi fără cursuri, am trecut pentru prima dată în viaţa mea, în tovarăşia unui coleg, pe la tarabele buchiniştilor, căci ai mei începuseră, prea devreme  – consider acum – să mă lase să ies singur. Pe la mijlocul cheiului Voltaire, la un librar pe nume Beauvais, am descoperit un exemplar din Cariatide şi mărturisesc că lectura acelor versuri, cu adevărat încântătoare şi poate mai puternice, cu tinereţea lor clocotitoare, decât operele perfecte de maturitate ale lui Banville, m-a captivat dintr-o dată, dar într-un alt fel decât concentrarea şi austeritatea deplină din Florile răului.

„Şi la ospăţu-acela veniseră anume

Don Juanii toţi şi toate Venerele din lume.”

Nu erau strofe, puţin extravagante şi oarecum fumegoase, ca cea de mai jos:

„Cupă, sân, lire!

Triplu delir e,

A nu-l citire

Nici Israel.

Pe sub deisme,

Ca-n nişte prisme

Un sintetism e

Şi cel mai cel.”

care  să nu-mi seducă vehement gustul deja pronunţat pentru stilul întortocheat şi pentru o frazeologie oarecum vagă care mi se reproşează astăzi, nădăjduiesc totuşi că pe nedrept. De altfel, Banville a suprimat din ediţiile următoare acest poem, pus pe muzică…  sacră de atât de interesantul Gabaner, autorul Pateului, ale cărui versuri, făcute tot de el, vi le pot oferi ca inedite

„În viaţa-mi niciodată,

Pateu mai minunat

Eu n-am mai consumat,

Amice Jeane, tată,

Iar de-o vei mai vedea

Pe patisiera mea

Du-i compliment:

Fu excelent!

Fu excelent!”

La câţiva ani după aceste prime impresii literare, aveam să-i cunosc şi pe Banville şi pe Gabaner în persoană, precum şi pe mulţi alţii despre care voi vorbi la vremea lor, ca şi despre Gabaner şi Banville; slavă Domnului, nu de amintiri de toate felurile duc lipsă! Chiar mi se reproşează, drept un semn de poză şi de afectare, că le risipesc în dreapta şi în stânga, deşi ele nu sunt, cel mai adesea, decât nişte încercări dureroase de a mă uşura sau, ca în cazul de faţă, nişte confesiuni ruşinoase.

Cât despre încercările mele literare de atunci, nu pot spune decât că erau detestabile. De altfel, cu excepţia vreunui vers sau a vreunui proiect, am uitat de mult aceste elucubraţii, care se produceau simultan cu proastele mele deprinderi de adolescent. Le-aş putea califica chiar, într-o anumită privinţă, drept „masturbante”, deoarece erau în totalitate rodul „talentului” meu şi nu aveau nici o legătură cu ceea ce ar putea să însemne bun-simţ, gust sau măsură. Îmi amintesc astfel despre proiectul unei drame despre Carol Nebunul (citiţi Carol al VI-lea) al cărei prim act (acela al balului mascat unde regele  era să ardă de viu şi a început să dea primele semne de nebunie) avea drept podoabă o rondă orgiastică, începând aşa:

„Se bea şi se dansează

Şi chiar Isus, fârtaţi,

Cu sfinţii-i balansează

De ştreang pe spânzuraţi.”

Cât despre continuarea acestei drame, îngăduiţi-mi, ca în deplină cunoştinţă de cauză, să-mi ţin gura, căci cu siguranţă nu v-ar plăcea. Mărginiţi-vă să aflaţi că actul al doilea îl dezvolta pe primul, formând, laolaltă cu acesta, un fel de prolog, şi avea drept decor pădurea legendară unde nefericitul monarh întâlnea un soi de sălbatic, braconier sau doar simplu beţiv, a cărui înfăţişare barocă şi cu totul insolită îl făcea să înnebunească de tot. Iar în actele următoare: englezii, războiul de o sută de ani et caetera desiderantur!

Apoi – ah, antitezele astea! – proiectul unui Carol cel Înţelept: cu regele Ioan, cu Étienne Marcel…

În  sfârşit, un Ludovic al XV-lea în şase acte, în care Damiens avea o soră la Parc-aux-Cerfs.

Sângele poporului striga: răzbunare!

Deja…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: