verlaine – confesiuni 14

Vai, trebuie să mă întorc de la aceste mărunte şi nevinovate eforturi în direcţia artei la o psihologie mai curând fiziologică, dar tristă în orice caz.

Era cam în perioada când începusem să fiu bântuit de mania versurilor, dar şi a prozei (căci alcătuiam nişte stranii istorisiri submarine, mai degrabă în maniera lui Edgar Poe – deoarece Jules Verne, care de altfel nu mi-a stârnit niciodată prea tare curiozitatea, din câte ştiu nu fusese încă inventat – dar în ce manieră, Dumnezeule! – şi nişte povestiri ce i-ar fi putut stârni o plăcere mediocră lui Hoffmann, cel din Fraţii Serapion, după care erau plagiate cu stângăcie) când a început să mă furnice prin … inimă acea nevoie de drăgosteală de care vorbeam mai înainte şi pentru a nu mai întârzia cu această mărturisire ridicolă, mi s-a întâmplat să încerc  cu unii colegi mai mici decât mine, nu mai ştiu dacă pe rând sau în acelaşi timp, ceva asemănător cu mica poveste sentimentală de pe esplanada din Metz. Doar că aceste idile nu mai erau atât de pure, din pricina pubertăţii…

„Secretul meu oribil, e dat deci în lumină…”

Totuşi, se cuvine să spun că totul se reducea la nişte copilării senzuale, care nu aveau nimic josnic în adevăratul înţeles al cuvântului, erau nişte jocuri de băieţi împărtăşite, în loc să mai fie solitare. Exista în ele o anumită filosofie şi mai cu seamă o anumită morală pe care o voi expune poate chiar aici mai târziu.

Uf! Amânând dezvăluirile mai interesante legate de acest subiect şi de altele, haideţi dacă vreţi să vorbim din nou despre literatură, despre literatura mea copilărească şi adolescentină, făcând – aşa cum am auzit spunându-se – istoria prescurtată a vocaţiei mele şi a lunilor de ucenicie ce aveau să mă pregătească pentru anii îndelungaţi de instrucţie şi de educaţie.

Aveam şaisprezece ani, eram în ciclul secundar şi citisem aproape tot: romane, de la Paul de Kock la Paul Féval şi de la Alexandre Dumas la Balzac, impresii de călătorie, traduceri, ascunse toate în pupitru, Mizerabilii, care tocmai apăruseră şi pe care îi împrumutasem de la un cabinet de lectură din pasajul Operei şi compusesem deja mai multe piese  – copilăros de „sălbatice” şi de intransigente – toate Poemele saturniene, aşa cum aveau să apară în 1866, fără a mai pune la socoteală multe alte poeme, pe care un gust deja mai bine format m-a făcut să le îndepărtez din acea primă culegere. Am spus în capitolul precedent că n-o să consemnez aici niciunul dintre aceste versuri, prea „tinereşti”. Dar, între timp – sincer vorbind, nici eu nu ştiu prea bine de ce – mi-am schimbat hotărârea şi am început să scotocesc prin mulţimea încă suficient de considerabilă pentru a mă încurca a hârtiilor mele, nenumărate pe vremuri şi atât de dezordonate, pentru ca să pot oferi cel puţin o idee despre maniera mea de atunci. Dar n-am regăsit nimic, absolut nimic din acele încercări care ar merita cel puţin tot atât de mult interes ca şi Poemele saturniene, aşa cum au apărut în prima colecţie a poeţilor contemporani, la Alphonse Lemerre, în ultimele luni ale lui 1866. Au mai supravieţuit acestui de altfel puţin regretabil naufragiu doar două sonete, unul publicat acum vreo doi ani, cu ocazia unui turneu de conferinţe, la Liège dacă nu mă înşel. Cine dracu mai găsise şi cioclul ăsta de odinioară? Se intitula Înmormântare, iar primul vers suna aşa:

„Ce lucru vesel e-o înmormântare…”

Celălalt a fost publicat odinioară în cronica unei gazete de seară de cineva care semna Pegomas şi căruia îi mulţumesc pentru bunele sale intenţii; iată-l în forma lui naivă şi totuşi deja puţin rafinată. Când l-am scris eram în ciclul secundar, aşa cum îşi aminteşte cronicarul respectiv, care se pare că mi-a fost coleg la Liceul Bonaparte. Iată această bucată remarcabilă:

LUI DON QUICHOTTE

(În manuscris cred că era Don Quijote, pentru mai multă culoare locală.)

O, cavalere nobil, cu inima ta mare,

Degeaba râd de tine cei josnici,cei de rând,

Fu moartea ta martiriu, iar viaţa – o cântare

Şi se-nşelau pesemne şi morile de vânt.

 

Te du, purtat prin lume de-acelaşi crezământ,

Pe calul tău cel falnic, în za strălucitoare,

Căci lumea e şi astăzi lipsită de orând.

Şi mişelia este, la fel ca ieri, în floare.

Ura!

(Astăzi, ceva mai avizat, şi dat fiind că, la fel ca pe vremea anilor de debut, mă mai sâcâie culoarea locală, aş înlocui această exclamaţie, cam prea britanică, printr-un Ole! mai la locul lui.)

Ura!

aşadar, din moment ce era „Ura!”

Noi te urmăm cu toţii, poeţi ca nişte sfinţi,

Cu pletele rebele şi-nfierbântate minţi,

Condu-ne la asaltul fantasmelor celeste!

 

Şi iată că, făcându-i în ciudă la mişel,

Stindardul poeziei o să-l aşternem peste

Prosteasca raţiune, cu creştetul ei chel.

Şi mai era o imitaţie, atât de involuntar neruşinată şi atât de proastă, a Bătrânelelor lui Baudelaire care mă tem că a dispărut pentru totdeauna dintre hârtiile mele, aşa cum mi-a dispărut şi din memorie, şi care începea cu un vers şi două emistihuri situate la distanţă de un sfert şi de o jumătate de hexametru unul de celălalt:

Pe stradă se întâmplă să văd adeseori

Bătrâni şi bătrânele…

…Cu gâturi de cocori…

Şi în fine, un Crepitus, cu mult anterior celui, atât de hazliu, al lui Flaubert, un soi de discurs pesimist, în care, după ce descriam interiorul gropii, din smârcurile ei – împuţite, fireşte – apărea, într-un chip foarte nefiresc „zeul” care debita o cuvântare amară,  pe şleau şi cât se poate de dispreţuitoare la adresa umanităţii, din care se trăgea totuşi! Îmi amintesc doar primele două versuri din lunga, poate prea lunga predică a ciudatei divinităţi; dar versurile astea sunau bine, nu-i aşa?

Sunt soi de Adamastor, stârnesc furtuna care

Te face-n mare grabă să mergi la umblătoare.

Cred că e de ajuns cu citatele de felul ăsta, inevitabile totuşi, şi, cu voia dumneavoastră, voi relua istoria progreselor mele, dacă se poate vorbi despre progrese în materie de erudiţie poetică.

După Baudelaire şi Banville  (lăsându-l deoparte pe Victor Hugo, pe care îl admiram, dar nu-l prea îndrăgeam pe atunci,  despre Lamartine, Musset şi alţii, de exemplu Vigny, îmi voi face o imagine exactă doar ceva mai târziu) ştiţi cine au fost educatorii ( educatorii, da, dar oarecum şi complicii) vocaţiei mele, de acum categoric hotărâtă, dar la început  atât de superficială,  atât de îngrozitor de superficială?

Vă mai amintiţi poate de librarul acela de pe cheiul Voltaire de care am vorbit ceva mai înainte şi la care am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Stalactitele magicianului care este Banville… Ei bine, tot acolo am descoperit o carte de debut minunată, Săgeţile de aur ale lui Albert Glatigny, doar cu puţin înainte de a citi Philomena, care încununează atât de plăcut, oarecum genial, începuturile lui Catulle Mendès.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: