fragment de roman

Lovitura de stat

Mama nu mă minţise. N-am rămas în rue des Petites-Écuries decât ceva mai mult de o săptâmână. La capătul acestui interval ne-am mutat, după dorinţa tatălui meu, în Batignolles, unde locuiau pe vremea aceea mulţi militari în retragere. Găsiserăm un apartament frumos, cu intrarea din rue Saint-Louis, la etajul întâi al unei clădiri arătoase. Patru din ferestrele noastre dădeau spre rue des Dames şi rue Lécluse.

Mama a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să facă din acest apartament parizian o copie a locuinţei noastre din Metz. Când am intrat pentru prima dată în casa aceasta, un val plăcut de căldură mi-a invadat pieptul. Nu mai era adăpostul friguros şi neprimitor din rue des Petites-Écuries! Regăseam, rând pe rând, salonul cel mare şi salonul cel mic, sufrageria, camera mea, dormitorul părinţilor. În sfârşit, mă simţeam iarăşi acasă şi, într-un elan de recunoştinţă, mi-am lipit fruntea de poalele mamei, care mi-a zâmbit cu blândeţe şi m-a mângâiat de câteva ori pe creştetul  capului.

Acum, scutit de obligaţiile vieţii de regiment, tata putea să citească în voie ziarele. Ieşea în fiecare zi dis-de dimineaţă şi se întorcea cu un teanc impresionant de jurnale, pe care le răsfoia în timp ce luam micul dejun cu un aer serios şi îngrijorat.

Legase câteva noi cunoştinţe, iar vreo cinci sau şase militari în retragere veneau aproape în fiecare zi la noi, unde tata îi primea, la fel ca la Metz, în salonul cel mare, în care, ore în şir, se purtau nişte discuţii aprinse, la care mai trăgeam şi eu din când în când cu urechea. Se vorbea despre preşedinte, despre Adunare, despre domnii  Gavaignac şi Montalambert, iar unii dintre musafirii tatălui meu susţineau sus şi tare că în curând va izbucni o nouă revoluţie sau va  avea loc o lovitură de stat.

Cu revoluţiile eram oarecum familiarizat.

Primăvara lui 1848 mă prinsese la Montpellier, unde, alături de părinţii mei, am asistat la proclamarea Republicii. Deşi aveam pe vremea aceea doar patru ani, imaginea acestui eveniment mi-a rămas vie în amintire. Mama avusese grijă să mă îmbrace în hainele mele de sărbătoare. Era epoca în care eram îmbrăcat doar în alb şi albastru.  Purtam nişte pantalonaşi azurii, ce îmi veneau până la genunchi, o hăinuţă albă, o cămaşa de aceeaşi culoare, cu guler brodat şi cu jabou, şi o caschetă albastră cochetă, aşezată puţin într-o parte. După ce am ajuns însă în Piaţa Armelor, către care se îndrepta în ziua aceea întregul oraş, mama m-a înfofolit în două pleduri, deşi era o zi primăvăratică, neaşteptat de călduroasă pentru luna februarie.

Piaţa era plină de lume. Veniseră multe femei, care voiau pesemne să profite de vremea frumoasă pentru a-şi etala noile toalete. Vedeai la tot pasul rochii de mătase cu volane, pălării împodobite cu pene, panglici şi flori, şaluri de toate culorile, ba chiar şi câteva umbreluţe de soare. Mama îmi amintesc că se îmbrăcase cu o rochie trandafirie, pe care o purta atunci prima dată, şi îşi acoperise umerii cu un şal de un portocaliu spălăcit. Hainele ei aveau întotdeauna ceva din aerul florilor fără miros, cu care obişnuia să împodobească salonul cel mare. Marie era ca de obicei în albastru. Prin mulţime se plimbau vânzători de ziare, care strigau ultimele noutăţi de la Paris şi din departamente.

În mijlocul pieţei fusese ridicată o tribună împodobită cu steaguri tricolore, pe care s-au perindat câteva oficialităţi, cu discursurile lor, care de care mai sforăitoare. A vorbit mai întâi prefectul, un domn mătăhălos, cu favoriţi albi, foarte rumen la faţă, spânzurat parcă de un lanţ gros de argint, care ieşea din buzunarul de la piept al redingotei lui ţepene. De pieptul acesteia era prinsă o panglică lată, colorată în roşu, alb şi albastru. Vorbea cu un glas care se dorea sugrumat de emoţie, deşi tata mormăia în mustaţă că trecuse pe rând pe la toate partidele, fusese pe rând legitimist, orléanist şi bonapartist, iar de foarte puţin timp îşi descoperise convingerile republicane.

Veni apoi rândul comisarului special al guvernului provizoriu. Spre deosebire de antevorbitorul său, acesta era un bărbat încă tânăr, zvelt, foarte oacheş şi mustăcios, care îşi însoţea discursul cu nişte gesturi ample, ce păreau îndelung studiate în faţa oglinzii. Purta o jiletcă de un roşu aprins şi a ţinut să ne asigure, cu vocea lui stridentă şi piţigăiată („O voce de clapon!” – l-am auzit bombănind pe tata) că Republica reprezintă „forma definitivă a democraţiei”

Aceste discursuri, din care nu înţelegeam nimic, mă plictiseau de moarte şi am început să tropăi nemulţumit şi să o smucesc pe mama de mână, încercând să-i dau de înţeles că voiam să plecăm. Dintr-o dată însă, la un semn al comisarului guvernamental, o mică fanfară a început să cânte, de la picioarele tribunei, Marseieza. M-am însufleţit imediat. Atunci auzeam pentru prima dată acordurile imnului nostru naţional, pe care nu-l pot asculta nici acum fără să fiu cuprins de emoţie. Şi am fost şi mai emoţionat când cuvintele lui au izbucnit din mii de piepturi, intonate de toţi bărbaţii şi de toate femeile ce se adunaseră în Piaţa Armelor. Cântau şi părinţii mei. Cânta şi Marie. Cântau până şi vânzătorii de ziare. Purtat de entuziasmul mulţumii, am început să fredonez şi eu tare, încercând să prind din zbor versurile compuse de Rouget de Lisle şi bătând măsura cu ambele mâini.

Aceea a fost prima mea manifestare de patriotism.

Nici preşedintele nu-mi era cu totul necunoscut.  Îl văzusem cu câteva zile în urmă, când o însoţisem pe mama în Bois de Boulogne. Era  călare şi purta o uniformă de general al Gărzii Naţionale. Am ajuns la concluzia că trebuie să fie un fel de militar, mult mai scund decât tata sau colonelul Bertrand, cu o figură palidă şi bolnăviciosă. Am băgat de seamă că era tratat cu deosebit  respect; la trecerea lui toată lumea se dădea la o parte, mulţi aplaudau sau izbucneau în urale. Doar câteva fluierături răzleţe, care se auzeau de pe o alee mai lăturalnică, tulburau această atmosferă de entuziasm aproape general, dar preşedintele nu  părea să le bage în seamă, saluta cu mâna mulţimea, iar pe buzele lui apăruse o umbră sticloasă de zâmbet.

Nu înţelegeam însă nici în ruptul capului ce poate fi o „lovitură de stat”. Am încercat să-i cer nişte lămuriri tatălui meu, dar acesta şi-a zburlit mustăţile ca un motan furios şi mi-a spus, pe un ton nemulţumit:

-Lucrurile astea nu-s de tine, iepuroiule, lasă-le pe seama oamenilor mari. Tu fugi la soldaţii tăi de plumb şi nu mă mai plictisi!

Au mai trecut câteva zile. Şi într-o dimineaţă tata s-a întors de la plimbarea lui matinală cu o înfăţişare speriată. Avea sub braţ un teanc de ziare încă şi mai gros decât de obicei, a dat buzna în salonul cel mic, unde stăteam cu mama şi cu Marie şi a strigat, agitându-şi un braţ:

-Gata! S-a isprăvit!

Mama i-a aruncat o privire nedumerită.

-Exact aşa cum am prevăzut! – a continuat tata. Lovitură de stat! Să vedem ce va spune Parisul! Să vedem ce vor spune departamentele! Mă tem de o răzmeriţă! Miroase a sânge!

N-am mai ieşit două zile din casă. Am aflat din zvonurile aduse de noii prieteni ai tatălui meu că în Paris era linişte, iar parizienii păreau împăcaţi cu ideea că preşedintele Ludovic Bonaparte devenise peste noapte principe-presedinte. Se vorbea despre unele încercări de revoltă în provincie, mai ales în departamentele din sud, dar fuseseră repede înăbuşite cu ajutorul armatei.

În dimineaţa de 4 decembrie, după ce a primit toate asigurările că pe străzile Parisului domneşte calmul cel mai desăvârşit, m-am pomenit că mama (care murea de curiozitate) îmi spune să-mi pun hainele de oraş, căci vom face o plimbare pe bulevarde „ca să vedem lovitura de stat”.

Străzile din Batignolles erau liniştite şi aproape pustii. Puţinii trecători pe care i-am întâlnit nu dădeau niciun semn de panică sau de nervozitate, de parcă nici n-ar fi auzit că, doar cu două zile în urmă, avusese loc o mare schimbare. Toate prăvăliile erau deschise.  Fără îndoială, ziarele exagerau, a conchis mama, care mă strângea totuşi tare de mână şi arunca priviri îngrijorate în toate direcţiile.

Am mers aşa până în piaţa Clichy. Acolo era lume mai multă. Dar oameni liniştiţi, care îşi vedeau de treburile lor obişnuite, aşa cum îi vedeam zi de zi, când eram scos la plimbare de mama. Am băgat totuşi de seamă că pe zidurile unor  clădiri fuseseră lipite nişte afişe. Unii trecători se opreau în faţa lor, le citeau, apoi îşi continuau drumul la fel de impasibili, cu figurile impenetrabile, ca nişte măşti pe care ai fi căutat în zadar expresia vreunui sentiment.  Alţii treceau pe lângă ele ca şi cum nici nu le-ar fi  văzut, ba chiar se uitau ostentativ în altă parte, bunăoară spre vreo faţadă de vizavi, care, din cine ştie ce pricină, le-ar fi stârnit interesul pe neaşteptate.

Ceea ce m-a surprins însă a fost tăcerea. De obicei, piaţa Clichy era un loc gălăgios, unde puteai întâlni tot timpul acele grupuri vorbăreţe şi bine dispuse de parizieni, care îşi exhibau sentimentele în public fără  nicio reţinere. De data aceasta n-am mai văzut nici un grup, doar trecători singuratici şi numai arareori câte un cuplu burghez, ce nu se oprea niciodată în  faţa afişelor, se strecura în tăcere de-a lungul trotuarului şi se grăbea să dispară pe o străduţă laterală. Liniştea asta mi se părea că are ceva neliniştitor. Probabil aşa a socotit şi mama, căci m-a tras repede după ea, nelăsându-mă să mă apropii de afişele acelea, ce trebuie să mărturisesc că îmi stârniseră curiozitatea.

În Boulevard des Italiens am dat  de o mulţime mult mai mare şi mai gălăgioasă, care părea însă adunată aici mai degrabă ca să se distreze. Erau în general oameni bine îmbrăcaţi, bărbaţi în paltoane de stofă scumpă, croite cu meşteşug, femei în haine de blană, pline de bijuterii, care se adunaseră în faţa afişelor, lipite şi aici din belşug pe faţade şi pe vitrine. Cineva începea să citească tare, însoţindu-şi câteodată lectura cu nişte gesturi comice, dar era repede întrerupt de comentariile hazlii şi de  hohotele de râs ale ascultătorilor. Îmi încordam auzul, încercând să prind câte ceva din cuvintele vorbitorilor, dar din cauza gălăgiei nu se auzea aproape nimic. Un şobolan mare şi cenuşiu traversa piaţa printre picioarele curioşilor, total nepăsător faţă de rumoarea mulţimii.  Deodată cineva a strigat tare:

-Jos şobolanul!

S-a stârnit atunci o adevărată explozie de râs şi mulţi dintre cei prezenţi au început să strige la rândul lor:

-Jos şobolanul!

M-am simţit dintr-o dată foarte bine dispus şi, molipsit de veselia mulţimii, am strigat şi eu de câteva ori:

-Jos şobolanul!

Şi  poate că aş mai fi strigat  mult şi bine, lovitura de stat mi se părea ceva extrem de vesel şi nu înţelegeam defel îngrijorarea tatălui meu, dacă mama nu m-ar fi smucit degrabă din loc, spunându-mi la ureche, pe un ton răstit, să tac din gură şi să las lozincile revoluţionare pe seama revoluţionarilor.

Şi în timp ce în piaţa Clichy burtăverzimea Parisului râdea şi se amuza, departamentele din sud fuseseră înecate în sânge de armata proaspătului principe-preşedinte de la Tuileries.

Am fost dus de mama spre boulevard de Montmarte, unde ne-au întâmpinat aceleaşi scene groteşti. Pe La Poissonière grupurile adunate deveniseră însă mai furioase şi mai agresive. Hainele bine croite se împuţinaseră, apăruseră bluzele grosolane ale lucrătorilor, chipurile palide şi bărboase de anarhişti. Aici erau puţine femei. Toate de condiţie modestă, îmbrăcate sărăcăcios, dar parcă mai agitate şi mai puse pe răzmeriţă decât bărbaţii. Se cânta Marseieza. Se striga „Trăiască Republica!”.  Nişte bărbaţi  furioşi smulgeau afişele de pe pereţi şi de pe vitrinele magazinelor  şi le călcau în picioare. Un grup numeros se adunase în jurul unui tânăr jerpelit, cu înfăţişare de student sărac sau de poet, care rostea o cuvântare  întreruptă adesea de strigătele de aprobare ale mulţimii.

-La baricade! – strigă deodată un muncitor mai înalt decât tata, care agita prin aer o uriaşă rangă de fier.

-La baricade! – îi răspunseră câteva voci mânioase din mijlocul mulţimii.

Pietrele de pavaj începeau să fie smulse de braţele vânjoase ale lucrătorilor. Cineva dăduse foc unui morman mare de afişe  rupte de pe pereţi. În jurul focului se adunaseră câteva femei cu copii mici în braţe. Mirosea a hârtie arsă şi a mizerie.

-Să fugim cât mai repede de aici! – îmi şopti mama, care se făcuse albă la faţă şi bărbia începuse să-i tremure.

Deodată din capul străzii se  auzi un fel de vuiet difuz, iar mulţimea fu străbătută ca de o scânteie electrică.

-Vin! – strigă un glas înspăimântat de femeie.

-Scapă cine poate! – urlă cineva.

Eram prinşi ca într-un cleşte în mijlocul gloatei, care, cuprinsă de panică, se retrăgea în mare dezordine către Madeleine. Înghesuiţi şi îmbrânciţi din toate părţile, riscând să fim trântiţi la pământ şi striviţi de încălţările grele ale fugarilor, reuşeam cu greu să ne strecurăm printre trupurile asudate şi urât mirositoare ce ne înconjurau. Eram mort de frică. Mama în schimb căpătase acel curaj nebunesc pe care nu ţi-l poate trezi decât instinctul de supravieţuire. În pielea ei de burgheză domoală se deşteptase tigroaica. Îşi făcea loc cu umerii, cu braţele, cu şoldurile, iar dacă era nevoie cu pumnul. Sub strânsoarea ei, încheietura mâinii cred că mi se învineţise.

Am încercat în mai multe rânduri să ieşim din mulţime şi să ne refugiem pe una din străzile laterale, dar era imposibil. Eram purtaţi de valul de oameni, ca de o apă întunecată şi clocotitoare. În cele din urmă, cineva a izbutit însă să rupă rândurile şi ne-am pomenit împinşi, împreună cu alte vreo douăzeci sau treizeci de persoane într-o prăvălie mare de pe lângă Robert Houdin, ce rămăsese din întâmplare deschisă. Negustorul, un bătrân ciolănos, cu creştetul vârât sub o tichie neagră şi cu buzele galbene, n-a îndrăznit să schiţeze nici un gest de protest. Rămăsese pironit în spatele tejghelei, bulbucându-şi ochii la noi, şi a tresărit, ca trezit dintr-un somn adânc, atunci când i s-a poruncit să tragă obloanele.

Am petrecut în prăvălia aceea vreo douăzeci de minute de coşmar, care mi s-au părut ore. Abia îndrăzneam să respirăm. De afară  se auzeau strigăte, zgomot de paşi, bubuituri surde  care (spunea în şoaptă cineva lângă noi) erau cu siguranţă împuşcături. Tiranul de la Tuileries ordonase soldaţilor să tragă în carne vie.

Mama îmi pipăia din când în când fruntea îngrijorată şi mă întreba dacă mă simt bine. Nu-i puteam răspunde decât printr-un fel de chiţcăituri. Eram aproape mort de frică şi oboseală.

Deodată afară  s-a făcut brusc linişte. După câteva minute încordate de aşteptare, cineva a îndrăznit să deschidă puţin oblonul şi să arunce o privire în stradă. Nu se mai vedea nici ţipenie de om şi domnea o tăcere sumbră şi apăsătoare,  în care se putea desluşi limpede tic-tacul pendulei din magazin. După un timp au  apărut câţiva agenţi de poliţie care au început să patruleze pe trotuarul de vizavi. Nu după mult, şi-au făcut apariţia şi cei dintâi trecători. Mama a socotit atunci că putem părăsi prăvălia. Rue Drouot era aproape pustie. Pe rue du Faubourg-Montmartre am întâlnit însă mulţi trecători grăbiţi, care umblau cu capetele în pământ, strecurându-se ca nişte umbre pe lângă pereţi. Pe ambele trotuare, din două în două case, străjuiau şi aici agenţii de poliţie.

Ne-am văzut în cele din urmă în rue Saint-Lazare unde mai erau nişte semne de agitaţie. Câţiva bărbaţi, care ieşiseră clătinându-se de dintr-un depozit de vinuri, opriseră un furgon militar şi îi siliseră pe cei doi soldaţi care îl mânau să coboare. Erau doi soldaţi foarte tineri, aproape nişte băieţandri, care aruncau în jurul lor nişte priviri îngrozite. Unul din ei avea o vânătaie mare sub ochiul stâng. Bărbaţii care opriseră furgonul întrecuseră cu siguranţă măsura la băutură, erau foarte argesivi şi păreau să asculte de ordinele unui individ mic de statură, pocit la faţă şi semeţ ca un cocoşel. La porunca lui, caii au fost deshămaţi, furgonul – răsturnat, soldaţii, care nu îndrăzneau în niciun chip să reacţioneze – obligaţi, după ce au fost loviţi de câteva ori peste faţă şi li s-a turnat cu forţa pe gât câte o jumătate de sticlă de vin, să strige „Trăiască Republica!” şi „Moarte tiranului!”.

Îmi revenisem puţin din spaimă, iar scena aceasta, care mi se părea întrucâtva comică mi-a zgândărit curiozitatea. Mama nu m-a lăsat însă să casc gura prea mult la ea. M-a smuls repede de lângă depozitul de vinuri tocmai în momentul în care unul dintre petrecăreţi adusese de undeva o funie groasă  pe care le-o arătă, cu un rânjet triumfător, tovarăşilor săi de pahar.

-La felinar! – strigă o voce răguşită de beţivan.

Mai multe limbi împleticite începură să cânte:

„Ah, ça ira, ça ira, ça ira!

Les aristocrates á la lanterne!

Ah, ça ira,ça ira,ça ira,

Les aristocrates on les pendra!”

Era un cântecel vesel. L-aş fi fredonat şi eu dacă i-aş fi putut desluşi bine cuvintele.

Câteva dintre femeile adunate în faţa depozitului de vinuri îşi săltaseră fustele şi se apucaseră să danseze, bătătorind caldarâmul cu saboţii lor grei.

„V’la trois cent ans qu’il nous promettent

Qu’il va nous accorder du pain,

V’la trois cent ans qu’ils donnent des fêtes

Et qu’ils entretiennent des catins,

V’la trois cent ans qu’on nous ecrasse,

Assez de mensonges et de phrases,

On ne veut plus mourir de faim!”

Mama, îngrozită, a trebuit să mă ducă aproape târâş înapoi în rue Saint-Louis, unde ne aştepta îngrijorat tata.

Nu numai stăpânul de la Tuileries, ci şi pegra Parisului arăta în zilele acelea tulburi o mare sete de sânge.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: