verlaine – confesiuni (15)

Dar a venit vremea, acum, când sunt pe punctul de a încheia prima parte a acestor notiţe despre viaţa mea, să mă întorc la epoca în care tocmai îmi treceam bacalaureatul, adică la vârsta de vreo şaptesprezece ani. Mai sus pomenitul bac (cu a cărui diplomă impunătoare mă mai pot lăuda încă) n-a reprezentat singura mea iniţiere în “chestiunile existenţei”, dacă mă pot exprima aşa. Femeia mă bântuia, sau, mai exact, îmi bântuia şi îmi ispitea visele. Dar cum să fac ca s-o bântui şi eu, dacă nu s-o duc în ispită? Încăpăţânatul care eram deja pe vremea aceea, fără mai multă voinţă, de altfel, decât am astăzi – cel puţin aşa socoteşte lumea – a sfârşit totuşi prin a-şi face rost de suma nu prea considerabilă şi de informaţiile necesare în vederea unei “orgii pe cinste”. Nu mai trebuie să spun că prin “orgie pe cinste” înţelegeam accesul într-una din acele case care s-ar părea că sunt astăzi pe cale de dispariţie şi unde, dacă aş mai fi plin de vioiciune şi dacă n-aş fi devenit domnul de lemn-Tănase de acum, aş reveni cu plăcere, într-atât femeile cinstite (?) m-au făcut de sceptic în legătură cu sexul frumos. Moneda de zece franci, indispensabilă pentru a-mi  duce dorinţa la împlinire, a fost extrasă din modesta sumă lunară pe care mi-o puneau părinţii la dispoziţie pentru micile mele plăceri.  O “ţeapă” pe care i-o trăsesem mamei urma să recupereze dublu sau chiar triplu această arvună pe care mi-o luam, în folosul “pasiunilor” mele, din bugetul unui şcolar ce începuse să devină un supus neascultător.

Informaţia cu privire la stabilimentul cel mai recomandabil mi-a fost pusă la dispoziţie de un coleg de şcoală mai mare decât mine, un oarecare F… care am auzit că ar fi ajuns în cele din urmă clarinetist la teatrul Folies-Marigny.  Cât despre locul unde s-a produs debutul meu în… galanterie, acesta era situat pe o stradă care a fost răvăşită de demolări, strada Orléans-Saint-Honoré, iar astăzi nu mai există. Era o casă cu înfăţişare modestă, cu obloanele  pudic lăsate, care îşi purta cu emfază doar numărul. Seara, de la intrarea unui coridor slab luminat, câte-o damă, extrem de decoltată sub măntăluţa care n-o acoperea tocmai bine, le făcea trecătorilor nişte apeluri pe cât de călduroase pe atât de discrete, apeluri cărora le-am dat curs şi eu  într-o frumoasă sâmbătă de mai, când reuşisem să obţin, cu totul excepţional, un bilet de ieşire care nu se acorda de obicei decât duminica, după liturghie.

Am fost introdus într-un salon tapetat cu roşu şi auriu, care avea mai degrabă aerul unei cafenele de provincie, doar ca în loc de mese şi de banchete, acolo erau canapele şi pufuri, pe care nişte persoane de o tinereţe cam mediocră aşteptau, grase şi răbdătoare, omagiile clienţilor. Fumul ţigărilor – pe care le fumau  aceste dame precum şi câţiva domni ce întârziau acolo pesemne în numele unor griji şi precauţiuni conjugale – crea o atmosferă noroasă prin care am reuşit să disting totuşi o frumoasă în capot roz, care mi s-a părut eligibilă şi potabilă, deşi probabil nu era nici una, nici alta. Dar eram la vârsta iluziilor.

Aleasa simţurilor mele m-a făcut să urc o scară acoperită cu covoare ce-ţi amortizau paşii şi m-a condus într-o cameră doldora de dantele false împrăştiate pe toate mobilele şi cu pereţii plini de litografii voluptoase şi ratate din punct de vedere artistic.

Ce să spun despre  noaptea  care a urmat? Absolut nimic. De altfel îmi dau seama că am scris puţin cam mult despre acest subiect. Căci ce contează pentru dumneata, cititorule, dacă această aventură m-a făcut sau nu fericit? Cert este că a doua zi dimineaţă m-am întors la părinţi cu o figură care arăta obosită şi pe care mi-o bănuiam alungită şi cenuşie.

Ceea ce nu m-a împiedicat ca, după o pauză de… câteva luni… – după ce scăpasem pentru totdeauna de pension şi de Liceul Bonaparte, după ce obţinusem o diploma de bacalaureat şi chiar mă înscrisesem la drept (a fost singura mea tentativă de acest fel) – s-o iau de la capăt, oferindu-mi noi distracţii, în locuri nu mai agreabile şi nici mai costisitoare şi am început să găsesc “lucrul acela” mai plăcut decât prima dată.

Şi mi-am continuat, tot aşa, experienţele, cu o frecvenţă ce n-a făcut decât să-mi  sporească ciudăţenile, pe care nu mi le-am satisfăcut pe deplin nici până acum, când am mai bine de cincizeci de ani.

Nu-mi mai  rămâne aşadar decât să-i mulţumesc cititorului pentru atenţia pe care mi-a arătat-o până acum (cel puţin aşa presupun) şi pe care îl rog să o păstreze şi faţă de continuarea acestor confesiuni. Noile “note despre viaţa mea” vor avea un caracter literar şi… social tot mai întunecat, şi vor vorbi despre o existenţă din ce în ce mai puţin luminoasă, asupra căreia încearcă să facă lumină acest eu complicat, poate în ciuda omului simplu şi naiv care sunt în realitate.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: