recitindu-i pe clasici

O noapte furtunoasă inaugurează seria comedilor lui Caragiale şi trasează principalele linii de forţă ale artei comice caragialiene. E de remarcat faptul că, încă de la reprezentaţia acestei comedii, autorul a fost acuzat de imoralitate, pe motiv că piesa înfăţişează un adulter care în final rămâne nepedepsit. Încercând să ia apărarea dramaturgului, Ioan Slavici (cunoscut şi el pentru perspectiva sa moralizatoare asupra literaturii) se vede nevoit să admită că – în absenţa unei asemenea perspective – piesa lui Caragiale nu aparţine comicului superior, nu este prin urmare o comedie, ci o farsă. Cel care reuşeşte să respingă cu argumente suficient de convingătoare aceste acuzaţii este Titu Maiorescu. În articolul intitulat Comediile dlui Caragiale criticul arăta că, pe de o parte, tipurile umane prezente în aceste comedii existau efectiv în societatea timpului (chiar dacă dramaturgul – spune Maiorescu – are tendinţa de a exagera aspectele negative ale naturii umane), iar, pe de altă parte, că influenţa morală morală pe care o exercită opera de artă este cu totul specială: orice asemenea operă provoacă aşa-numita „emoţiune impersonală” prin care individul uman se detaşează se interesele lui egoiste, ajungând la contemplarea „ideilor generale”. În lumina acestor consideraţii ale lui Maiorescu, comediile lui Caragiale (iar Noaptea furtunoasă nu face excepţie) se plasează sub semnul realismului. Constatarea criticului va fi nuanţată ulterior de Paul Zarifopol (autorul primei ediţii critice a operelor lui Caragiale, însoţită de un amplu şi pertinent studiu introductiv) care vorbeşte despre „realismul clasic” al scriitorului: dintr-o asemenea perspectivă, Caragiale este realist prin preocuparea  de a reda  aspecte esenţiale din societatea timpului său şi clasic prin tendinţa de a face din personajele sale tipuri care exprimă aspectele eterne ale naturii umane. Aceste idei vor fi contestate în parte de critica de după al doilea război mondial care descoperea la autorul Scrisorii pierdute aspecte ce îl apropie de „teatrul absurdului” şi îl va considera unul din precursorii dramaturgiei secolului XX.

În   realitate, prin anumite elemente ale sale comedia caragialescă ţine de tradiţia realismului critic, preocupat să denunţe aspectele negative ale societăţii sau ale firii umane, pe când, prin alte particularităţi, ea se desparte de această tradiţie, situându-se adesea în avangarda unor manifestări ce se vor produce plenar abia în teatrul secolului XX.

Astfel, O noapte furtunoasă înfăţişează – în spiritul realismului – anumite medii ale societăţii bucureştene de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu fauna lor umană specifică. Este de remarcat că în teatrul său comic dramaturgul a evocat mereu mediile „marginale” (mahalaua, provincia), unde locuitorii încearcă să imite viaţa „centrului” (oraşul, capitala), ajungând la forme caricaturale de comportament, „marginea” prezentându-se totdeauna ca o replică în registru parodic, a centrului. În O  noapte furtunoasă cele mai multe personaje aparţin mahalalei bucureştene, deosebindu-se doar prin situaţia lor materială: Jupân Dumitrache este un negustor de cherestea înstărit, Chiriac face primii paşi spre îmbogăţire, folosindu-se de mijloacele specifice arivistului, Spridon este, deocamdată, doar o „micuţă canalie” fără situaţie, total dependent de Jupân Dumitrache, Veta sau Chiriac. E lesne de observat că cel puţin o parte din aceste personaje încearcă să imite viaţa „centrului”: Jupân Dumitrache e interesat de politică, se ţine la curent cu articolele din Vocea Patriotului Naţionale, pe care i le citeşte şi i le „explică” Nae Ipingescu, le însoţeşte pe Veta şi Ziţa la spectacolele din grădina Iunion; Ziţa, la rândul ei, a citit Dramele Parisului, se desparte de Ţârcădău pentru că e „mitocan” şi visează la un amor romantic, descoperindu-şi perechea ideală în Rică Venturiano. În plan simbolic, mahalaua e perfect ilustrată de casa lui Jupân Dumitrache, care este aşezată cu faţa spre oraş şi cu spatele spre „maidan” (spaţiu al licenţiozităţii totale, unde nu se mai respectă nici o regulă de viaţă), ea dovedindu-se astfel teritoriul  de interferenţă dintre civilizaţie şi „barbarie” – unde civilizaţia dobândeşte aspecte caricaturale, generatoare de comic,  critica socială a lui Caragiale  situându-se astfel perfect pe linia criticii „formelor fără fond” din gândirea maioresciană. Există însă în O noapte furtunoasă şi personaje cu un  statut diferit de al mahalagiului; în această ordine de idei, ca slujbaş al statului, Nae Ipingescu joacă rolul unui intermediar între „centru” şi „margine”: el îi explică lui Jupîn Dumitrache articolele lui Rică Venturiano şi îl reabilitează pe acesta din urmă în ochii protagonistului, arătându-i că Rică este autorul articolului care îi entuziasmase pe amândoi, pentru că era scris „adânc”, şi, prin urmare, unul „de-ai noştri”. Oarecum paradoxală este situaţia lui Rică Venturiano, care prin poziţia lui de gazetar ce se erijează chiar în lider de opinie ar aparţine „centrului”, dar, prin incultură şi stupiditate, este perfect asimilabil periferiei. Şi, în această ordine de idei, este bine de remarcat că personajele din piesa lui Caragiale se diferenţiază şi prin nivelul lor de cultură: Jupân Dumitrache este total lipsit de instrucţie, Nae Ipingescu ştie să citească (şi probabil să scrie), în timp ce Rică Venturiano (ca şi Ziţa, replica lui feminină) reprezintă tipul semi-doctului, care a „prins din zbor” câteva idei, pe care nu este însă capabil nici să le înţeleagă, nici să le exprime. Prin urmare, personajul s-ar încadra perfect – dintr-o asemenea perspectivă – în galeria pseudo-intelectualilor, care constituie una din ţintele predilecte ale articolelor critice maioresciene. Prin acest personaj, dramaturgul sugerează ideea că diferenţa dintre „centru” şi „margine” nu este în fond decât aparentă, căci „centrul” nu reprezintă el însuşi decât o „margine”, o „mahala”, o copie caricaturală a civilizaţiei şi culturii occidentale prost asimilate şi, prin urmare, reduse la absurd şi ridicol. Iar perfecta compatibilitate dintre centru şi periferie nu este subliniată poate mai pregnant nicăieri decât în replica lui Rică Venturiano: „familia este societatea cea mică. iar societatea familia cea mare”.

Tot în spiritul „realismului clasic” semnalat de Zarifopol, personajele piesei reprezintă tipuri morale sau sociale  (primele se particularizează printr-o trăsătură de caracter dominantă, celelalte sunt produsul societăţii dintr-o anumită epocă şi ilustrează trăsăturile unei categorii sau clase sociale.) Jupân Dumitrache, care ocupă prim-planul acţiunii şi poate fi considerat personajul principal al piesei,ca tip moral va avea astfel drept trăsătură de caracter dominantă gelozia (asemându-se din acest punct de vedere cu geloşii şi soţii înşelaţi din teatrul comic al lui Moliere), iar ca tip social este reprezentativ pentru categoria proaspeţilor îmbogăţiţi, de origine modestă, lipsiţi cu totul de cultură şi educaţie. El se consideră „om din popor”, iar convingerea lui este până la un punct îndreptăţită, căci, aşa cum, arăta G. Ibrăileanu, personajul reprezintă din punct de vedere social acele straturi ale burgheziei care au jucat un rol activ în revoluţia de la 1848. Jupân Dumitrache este, prin urmare, un vechi liberal din convingere, iar credinţele sale politice îi alterează până la urmă simţul realităţii: el nu este nici o clipă gelos pe Chiriac, pentru că acesta îi împărtăşeşte opiniile, e unul „de-ai noştri”, în schimb îl tratează de la bun început cu suspiciune şi chiar cu dispreţ pe Rică Venturiano, care prin ţinută şi comportament se diferenţiază de lumea protagonistului. În ciuda lipsei de cultură şi a aparentei sale grosolănii, Jupân Dumitrache are o „filosofie de viaţă” care ridică„onoarea de familist” la rangul valorii supreme, iar gelozia sa  este tocmai rezultatul acestei concepţii. Mai mult decât atât, deşi poreclit Titircă Inimă Rea (poreclă pe care – aşa cum sublinia tot Ibrăileanu – acţiunea piesei nu o justifică în nici un fel), personajul nu este lipsit de o anumită sensibilitate şi delicateţe, pe care şi le manifestă mai ales în relaţiile cu femeile: astfel, el încuviinţează divorţul Ziţei, pentru că Târcădău nu-şi respecta „onoarea de familist”, le însoţeşte pe cele două cucoane la Iunion, deşi personal nu gusta câtuşi de puţin spectacolele de acolo, evită să aibă o explicaţie violentă cu Rică Venturiano când observă insistenţa cu care acesta le priveşte pe însoţitoarele sale tocmai pentru a nu răni sensibilitatea celor două femei, ba chiar în momentul când îl surprinde pe Rică în propria lui locuinţăşi în tovărăşia Vetei, furia lui se varsă în exclusivitate asupra intrusului, iar soţiei sale nu-i cere decât să părăsească odaia. E adevărat că uneori are ieşiri de violenţă faţă de Spiridon, dar un asemenea comportament ţinea de moravurile epocii: dorinţa lui Jupân Dumitrache este aceea de a-l „educa” pe băiat  pe baza principiului că „bătaia e ruptă din rai”, pe tot parcursul piesei el comportându-se ca un pater familias pe cât de autoritar pe atât de ridicol, dar mai degrabă simpatic decât odios. Personajul cu adevărat odios al piesei pare a fi Chiriac, care întruchipează tipul la un punct tipul arivistului. El înşală încredera stăpânului său şi o seduce pe Veta, încercând să întrebuinţeze toate mijloacele de parvenire, Personajul nu este lipsit totuşi de o oarecare ambiguitate: se lasă contaminat de gelozia lui Jupân Dumitrache, îi face Vetei scene de gelozie, simulând că vrea să se sinucidă şi îi cere să nu mai meargă la Iunion. Nu e clar dacă acest comportament arată dragostea lui sinceră pentru Veta sau e generat doar de teama lui Chiriac că şi-ar putea pierde avantajele ce decurgeau din postura sa de amant al „stăpânei” şi, prin urmare, nu e decât curată prefăcătorie. Spiridon este factotumul piesei;  el este la curent atât cu relaţia dintre Veta şi Chiriac, cât şi cu idila intre Ziţa şi Rică, mediindu-le acestora din urmă o întâlnire.În felul acesta personajul reuşeşte să obţină unele avantaje: Veta sau Chiriac îl scapă de bătăile lui Jupân Dumitrache, Rică Venturiano îl plăteşte pentru serviciile sale. În timp ce Chiriac reprezintă „marea canalie”, Spiridon e deocamdată doar „micuţa canalie”, încă simpatică,şi înzestrată cu o calitate ce-i lipseşte atît lui Jupân Dumitrache cât şi lui Chiriac: inteligenţa. Având în vedere că în general comicul este rezultatul unei contradicţii între esenţă şi aparenţă este de remarcat că în timp ce Jupân Dumitrache pare personajul cel mai autoritar  al piesei (fiind în realitate cel mai vulnerabil), Spiridon – în ciuda rolului neînsemnat pe care îl joacă în casa stăpânului – deţine în realitate poziţia cea mai puternică, fiindcă deţine toate firele acţiunii şi încearcă să se folosească de ele în propriul său interes.  Nae Ipingescu deschide seria „poliţailor” din comediile lui Caragiale. Mai puţin venal decât Pristanda, el joacă totuşi rolul de „om de casă” al lui Jupân Dumitrache, folosindu-se de autoritatea funcţiei sale pentru a servi intersele acestuia. Rică Venturiano (despre care am mai vorbit) reprezintă tipul gazetarului demagog şi incult, Ziţa se face ridicolă prin pretenţiile ei de cultură. În timp ce Veta rămâne personajul „grav” al piesei, părând să se bucure de simpatia şi înţelegerea dramaturgului.

Acţiunea comediei respectă (aşa cum se întâmpla în comedia clasică) regula celor trei unităţi (de acţiune, de loc şi de timp); dar în timp ce în comediile clasice ea are o structură piramidală, presupunând un conflict, un punct culminant şi un deznodământ, care duce la rezolvarea conflictului, în comedia lui Caragiale acţiunea e structurată circular. Deznodământul îl găseşte aici pe Jupân Dumitrache tot în situaţia lui iniţială de soţ înşelat, mai mult chiar, poziţia lui ridicolă este accentuată de episodul final cu „legătura de gât” (cravata) lui Chiriac. Totodată, prin această secvenţă a piesei este ridiculizată ideea de centru (pe linia opoziţiei doar aparente dintre centru şi periferie despre care s-a vorbit anterior. Căci la sfârşitul piesei, după ce prezenţa lui Rică Venturiano în casa eroului principal îşi găseşte explicaţia (numărul de la poartă, bătut invers de meşterul Dincă, sugerând ideea de „lume pe dos”), iar Rică îşi exprimă intenţiile matrimoniale în legătură cu Ziţa,  proaspeţii logodnici  se pun sub autoritatea lui Jupân Dumitrache, care joacă acum rolul unui „centru”, fiind întruchiparea „onoarei de familist”. În acest moment, protagonistul îl ia la o parte pe Chiriac şi îi spune că mai are o nedumerire: în patul „dumneaei” a găsit o „legătură de gât”, iar răspunsul dezarmant al lui Chiriac „Dă-o încoace, jupâne, că e a mea” nu numai că îl pune pe jupân Dumitrache într-o ipostază şi mai ridicolă, dar caricaturizează şi bagatelizează totodată ideea de centru.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: